Renegata



Există lucruri care te impresionează profund, rămânându-ți întipărite în minte pentru toată viața, chiar dacă uneori ai impresia că le-ai uitat. Trece un timp și apoi, din cauza unui gest, a unei priviri sau a unei imagini fugare asociate parfumului răspândit de vreo floare, ori poate vreunui iz ce pare că vine din alte spații, ți le amintești brusc și, iarăși, multă vreme nu ți le mai poți goni din gânduri. Filozofie de cafenea de provincie, dar…
La fel a fost și cu cele de mai jos, auzite, cândva, de la un prieten, într-o seara târzie de primăvară, în timp ce priveam cerul prin ramurile învolburate de flori roz-albe, ale mărului sub care ne găsisem fragilul nostru adăpost. Ca-n vechile povești, sau mai degrabă ca-n filmele cu decoruri de carton, stelele începuseră să răsară, clipind la început cu o timiditate adolescentină, apoi prinzând parcă strălucire, maturizându-se. Semănau din ce în ce mai mult cu mici picături de ceară – minuscule sigilii pe pergament albastru tot mai întunecat –, când vocea, poate tristă, poate obosită, a prietenului meu, începuse să descânte parcă, vorbind ciudat și despre lucruri ciudate.
Răsturnat pe spate cu ochii ațintiți în sus, printre ramurile înăbușite de flori, cu fruntea brăzdată de aduceri aminte, prietenul meu îmi povestea o întâmplare care îl tulburase cu câțiva ani în urmă…
O întâmplare cu o rândunică…


* * *


- În anul acela, se pornise el să vorbească, s-a petrecut ceva, oarecum neobișnuit. Cred ca venise primăvara mai repede, dar tot așa de bine s-ar fi putut să întârzie să sosească rândunicile. Nu știu. Nu pot să-ți spun sigur pentru că nu mai țin minte. Oricum, însă, prin părțile acelea deși primăvara se făcea simțită cam de mult prin pomi și chiar în gesturile oamenilor, ele nu sosiseră încă. Le-am auzit și apoi le-am văzut tot într-o dimineață senină, cum a fost cea de astăzi. Am alergat la Bădia. Grăbit, curios, neliniștit. Când am ajuns în Deal nu era nimeni. Știi, pe atunci Bădia era singur! îmi spusese prietenul meu întorcându-se puțin spre mine, apoi tăcuse preț de câteva clipe, gândindu-se la cine știe ce. Poate la singurătatea oamenilor când sunt împreună.
Reluase povestirea din același loc, privind cerul – de-acum al nopții – prin aceleași crengi nemișcate și înspumate.
- L-am văzut însă coborând dinspre pădure. L-am așteptat. Cred ca nici nu ne-am salutat, atât de grăbiți am fost. Am zărit rândunicile așezate în linie pe firele de curent și am început să tremur. Nu știu de ce! S-ar putea să fi fost o presimțire. Pentru că cele de afară erau prea multe. Zeci. Poate sute. Iar „ea” era singură…


* * *


- Dar… îl întrerupsesem eu, întorcându-mă cu fața spre el.
- Da, da! îmi spusese, întrerupându-mă la rândul lui, după care oftase. Acesta nu e decât sfârșitul. Ar fi trebuit să încep cu începutul.
- Nu asta am vrut să spun! ripostasem eu și clătinasem capul a negație. Am vrut să te întreb… De fapt nu! M-a mirat doar faptul că ai văzut și tu scena aceea. Am crezut că ți-o povestise … Bădia.
- A, da, desigur! Am văzut-o. A fost cred a patra oara când am zărit rândunica. Totuși…


* * *


- Începutul? E simplu. Banal. Tocmai mă pregăteam să plec din sat și nu știam dacă o să mai revin până la Sărbătorile de iarna. Era pe la mijlocul lui septembrie, în toamna premergătoare acelei primăveri timpurii sau acelei sosiri întârziate a rândunicilor. Ne apucasem să culegem merele. Boabele de struguri străluceau rotunde pe aracii descojiți, iar odată cu frunzele nucului din vie cădeau și nucile. Piersicile erau atât de galben și roșu coapte încât parcă îți era milă să le strivești între dinți. Și atunci când mușcai din ele, parfumate și zemoase, simțeai „sărutarea pe gură a verii”.


* * *


- Nu ți se pare ciudat? mă întrebase el oprindu-se din povestit. Eu nu puteam suferi piersicile până când nu l-am citit pe Teodoreanu. Pe Ionel Teodoreanu. Am găsit într-una din cărțile lui o metafora, o definiție-metaforă a caisei, care mi s-a înfipt în minte devenind pentru mine o obsesie. O știi?
Ridicasem din umeri a nedumerire. Creatorul Olguței fusese atât de îndrăgostit de zarzări, de caiși, de piersici… și îi pomenise de atâtea ori, încât…
- „Căci asta e caisa, ca și pătimașa piersica de mai târziu: sărutarea pe gură a verii” îmi citase prietenul meu din memorie. „Pătimașa piersică”. „Sărutarea pe gură a verii”. Poate exista ceva mai frumos? Luat separat, fiecare cuvânt e prea banal. Gura, vara, piersica. Þin ba de anatomie, ba de timp, ba de pomicultura. Dar așa? „Pătimașa piersică”! E apoteotic, devenind sublim prin asociere. Oricum… Să nu te plictisesc. Un lucru vreau să-ți spun. Că mă gândesc de fiecare data când văd o piersică la metafora lui Teodoreanu. Și m-am gândit și atunci, în clipele acelei toamne de care îți vorbeam, în timp ce culegeam cu mâinile merele, tari și lucioase, mângâind cu privirile piersicile fragede și învăluite în puf. Spre seară, după ce am terminat de cules, m-am hotărât să trec pe la Bădia. Voiam să-mi iau rămas bun și să îl rog ceva. Acum nu-mi mai aduc aminte ce.
Se oprise din nou câteva momente, ca și cum ar fi vrut să-și amintească acea rugăminte uitată, după care reîncepuse:
- Tot drumul spre casa unde locuia Bădia am privit rândunicile. Unele erau adunate pe firele de curent, altele desenau prin aer cercuri, drepte, unghiuri, când coborând parcă prăbușindu-se spre o numai de ele văzută țintă fixată pe pământ, când urcând doar pentru a se prăbuși din nou. Toate aceste… cum să le spun… pregătiri de plecare, mă înduioșau puțin, fiindcă și eu urma să plec. Nu așa de departe ca ele, și totuși… Mă despărțeam de locurile pe unde hoinărisem o vară întreagă.
…Iarăși o mică pauză… pentru gânduri stinghere…
- Pe Bădia l-am găsit în casă. Nici nu m-a văzut întrând, atât de preocupat era. Când l-am salutat abia și-a ridicat ochii de pe ghemotocul acela negru pe care îl ținea în palme și mi-a zâmbit amar. M-a chemat lângă el și atunci mi-am dat seama că avea în mâini o rândunică. Mi se părea moartă și avea unul dintre piciorușe bandajat. „Trăiește” mi-a spus Bădia, povestindu-mi cum o găsise dimineața în gradină, cu un picioruș rupt și aproape înghețată, fiindcă noaptea care trecuse fusese prima noapte din acea toamna în care căzuse bruma. Până atunci o ținuse în casă. „Dar ce-o să faci cu ea?” îl întrebasem. „Nu știi ca rândunelele mor dacă le atingi?”. A ridicat din umeri fără să-mi răspundă. S-a ridicat apoi de pe scaun și mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am îndreptat spre poiata goala, căci nu avea animale mari. Mi-aduc aminte de tristețea ce m-a cuprins când am pășit peste pragul încăperii – prea mare pentru un trup atât de mic și totuși prea mică pentru un suflet care iubea toată libertatea cerului. Soarele începea să apună și raze roșiatice făceau să sclipească straniu pânzele de păianjeni ce atârnau pretutindeni. Undeva, pe la mijlocul unei grinzi, se afla lipit un cuib făcut tot de rândunici, acum părăsit, gol și murdar. Bădia a pășit încet până în dreptul grinzii și a așezat pasărea în locul ce avea să-i fie culcuș pentru toată iarna. Ne-am întors în casă și am stat tăcuți unul lângă celălalt până s-a întunecat de-a binelea. Nici când eu am plecat n-am scos o vorbă, fiindcă vorbele ni se păreau în acel moment de prisos. Ce să spui? Ne-am strâns în tăcere mâinile și ne-am despărțit…


* * *


- Toamna aceea nici nu a prea fost toamnă. Ca și primăvara ce-a urmat și iarna a venit mult prea repede. La mijlocul lui octombrie a căzut prima ninsoare. S-a topit, însă frigul a devenit din ce în ce mai aprig. La jumătatea lui noiembrie era iarnă în toată puterea cuvântului. Zăpezi mari și geruri groaznice. La Crăciun oamenii erau deja sătui de ninsoare si frig. Mocănița răzbea cu greu pe defileu în sus și se vorbea că o să se întrerupă circulația în acea regiune a căilor ferate. Și totuși, de Sărbători am fost în sat. Urcam în fiecare zi la Bădia dar rândunica nu am văzut-o decât în vreo două zile. Se obișnuise in captivitate. De fapt nu era captivă, căci ușa de la poiată stătea toată ziua deschisă atunci când temperatura nu era prea scăzută. Am zărit-o cum zbura pe-afară, cum se zbenguia singură pe firele de curent si cum se întorcea ca o săgeată la cuib. În acele zile am privit, ca și Bădia, aproape tot timpul pe fereastră. Mi se părea ciudat să trăiască izolată acolo pe o vreme atât de aspră, ea care era obișnuită doar cu arșița verilor. Când a trebuit să plec din nou iubeam deja ghemotocul acela de pene negre și albe, iar faptul că nu mai puteam reveni decât în primăvară îmi apăsa sufletul. În ultima zi petrecută în sat am așteptat zadarnic să mai iasă afară din poiată. Sufla un crivăț teribil, gerul Bobotezei, ce mai. N-a ieșit. Iar eu am plecat a doua zi în zori, cu primul tren…


* * *


Deasupra noastră noaptea devenise atât de adâncă și miresmele primăverii atât de puternice, încât cuvintele prietenului meu căpătaseră o forță impresionantă, deși erau abia șoptite. Sau poate tocmai de aceea… Aveam ochii umezi…
Undeva, spre răsărit, cerul era mai luminos iar vârfurile salcâmilor se conturau mai clar: trebuia să răsară luna!


* * *


- Mi-e greu să-mi amintesc de ziua aceea de primăvară. Pentru mine a fost atât de stranie și atât de tristă. Dar… Þi-am spus că atunci când am ajuns la Bădia el cobora dinspre pădure. Tremuram. Urmăream rândunelele de pe firele de curent și încercam să o descoperim pe a noastră. Bineînțeles că nu prea aveam cum. Nici nu era printre ele. Am văzut-o venind pe deasupra livezilor și îndreptându-se spre stolul care se ridicase zburând peste casă. S-a amestecat printre celelalte. Au trecut câteva minute și aproape că ne liniștisem. Apoi stolul s-a așezat din nou; dar făcea o larmă care parcă creștea tot mai mult în intensitate. Am privit spre Bădia: avea o paloare cadaverică. „Ce-i?” l-am întrebat atunci. Răspunsul a căzut greu, ca un bolovan: „Celelalte o blestemă”. În acel moment l-am compătimit. Auzisem și eu că dacă atingi cuibul unei rândunici aceasta se așează undeva în apropiere și blestemă mâna care l-a atins, mai ales dacă în el se găsesc ouă sau pui… Dar de aici și până la… N-am avut timp să gândesc mai departe fiindcă deodată toate rândunicile tăcuseră, în timp ce una dintre ele căzuse ca trăznită la pământ. Era EA… Când ne-am apropiat, celelalte își luaseră zborul și se îndepărtaseră. Și atunci am realizat ce se întâmplase: rândunica pur și simplu se sugrumase. De necrezut, dar avea ghearele înțepenite în jurul gâtului. Nu ne venea să credem. Stăteam nemișcați și o priveam. Într-un târziu ne-am revenit iar bădia a luat-o și a îngropat-o în locul unde o găsise cu câteva luni în urmă…


* * *


Luna răsărise.
Prietenul meu șoptise un ultim cuvânt:
- Ucigașele!
Deasupra noastră câteva flori de măr, roz-albe, începuseră să se scuture sub adierea unui vânt de noapte…