DESPRE ROMICÃ CRISTE ȘI MAVRU TOMESCU

Deunăzi, pe un forum yahoo, îi sugeram prietenei mele Hanovra să plasăm o anumită discuție sub egida comemorării unui an de la plecarea într-o lume mai bună a unui drag prieten comun, care se stinsese în plin al nouăzecișidoilea an de viață. Femeia s-a ridicat brusc la verticală, nu ca o cobră, cu care nu are nimic comun, ci ca o dragoană, adică nu pe picioarele dindărăt, ci de-a dreptul pe coadă și a comis simultan trei gesturi coordonate. Și chiar conjugate: dacă nu chiar patru (jamais trois sans quatre, nu-i așa?): a șuierat din nara dreaptă un pffffffffffffff nervos, de iapă nărăvașă, a emis din nara stângă un jet de flăcări amestecate cu fum de pucioasă, direct între felinarele mele, a aruncat cu dreapta (din față!) cu o carte de telefon spre capul meu pătrat, iar cu stânga un bocanc de pușcaș pârâiaș (cum? Orașul ei e la Mediterana? Fie, poftim, de pușcaș marin) către botul meu de vulpe, pentru a da greutate frazei împușcate din gura cu buze senzuale: Max trăiește, dobitocule!!! Termină cu tâmpeniile că mă 'nervez!

Domnilor președinți, mai puțin de 3.14% dintre voi ar putea să fi citit despre marele comedian interbelic Iancu Brezeanu. Nici dacă vă spun că a jucat cu Lucia Sturza Bulandra nu vă dă un reper mai utilizabil, în fond numele teatrului de la Izvor ar putea fi, pentru unii dintre voi, o marcă de mașină de epocă. Har Domnului, însă, o curajoasă editură publică chiar acum memoriile teatrale ale unui alt mare cronicar, Gaby Mihăilescu, și ăsta apropiindu-se de sută. Ei, bine, Iancu Brezeanu intrase la vremea lui la Conservator recitând următoarea bijuterie:
Ce bine e la țară
Cu vânt de primăvară,
Cu mămăliguță,
Cu unt de văcuță,
Și cu fasolică
Fiartă la ulcică.

Faciesul prietenei mele Hanovra e replica feminină a mutrei lui Iancu Brezeanu. Vedeți cum se leagă lucrurile? Iar humorul prozei Hanovrei e irezistibil. Aș vrea Să-l pot împrumuta, batăr odată, acum, când e să reînviu figurile celor două pitorești, emblematice și complementare personaje din menajeria copilăriei mele anonime. Dar trebuie să mă descurc cu stilul meu narativ, miștocar și melancolic. Cu accent pe a doua calitate, de-a latul teritoriului acoperit de aceste file de jurnal.

Abia ce ne mutasem la bloc. Din Kakasvár, cartierul moldo-țigano-secuiesc de sub brazi, despre care am mai povestit. În alte zile, in alte file. Ferestrele dădeau cu toatele către sud, privind la hinterlandul fâșiei de noi blocuri ce bordau strada principală. Peisajul era parțial mascat de o căsuță, rămasă cine știe cum nedemolată. La un moment dat sub acoperișul ei a apărut o firmă cu litere tip Arial, din tablă vopsită cu grund roșietic: REPARAÞII RADIO. S-au mutat acolo trei personaje: Un colonel, în rezervă, de vânători de munte, arma tatălui meu, care-și căuta o sluție inedită și oarecum aventuroasă, de viață, folosindu-și abilități ale unui vechi hobby. Era Mavru Tomescu. Mavros înseamnă negru în grecește, de unde maur. Care maur nu prea poate ieși din ecuația lui, de pe șina lui, e mereu silit să-și facă datoria și să plece. Despre nepoata lui, Mavrella, două rânduri, ceva mai jos. Poate ar merita cel puțin o nuvelă, dacă dezechilbrul în defavoarea mea n-ar fi fost dublu: adolescentele se dezvoltă mai iute ca noi, plus că era bucureșteancă. Mai rău, visa să se facă stewardessă. Am spus cumva mai rău? Aiurea, abia puseul ăsta romantic mi-a redat o șansă, rima cu vechiul meu proiect de a coborî cu piroga pe Morișoara, pe Jiu, pe Dunăre, trecând pe lângă Farul de la Mangalia, printre Bosfor și Dardanele, printre Scylla și Carybda, printre Coloanele lui Hercule, hăt departe, departe... dar vezi că eram mult prea fraier că să știu valorifica șansa. În fine, exit Mavrella (doamne, cât era de frumoasă!).

Însoțitorii colonelului în rezervă, noul reparator de radio, erau o soție de naționalitate bucureșteană, implicit rasată și o cățea marca spitz, dacă așa ceva există, o vulpe mai vulpe ca vulpile în vie. De unde să știu eu atunci că vulpea asta canină purta, probabil, sufletul târziu închegatului meu arhetip de femeie: puternică, inteligentă, a drakkului, sensibilă, princiară și, câte odată, capricioasă. Într-o metempsihoză antidiacronică. Þuki, vulpea canină, cărămizie și cu mine, mezinii grupului de familii ce nu întârzie să se agrege, catalizat de insolita pereche bucureșteană, adunam de 3.14 ori drumul picknicului duminical, pe valea Morișoarei, urcând spre sud contrafortul masivului ce dădea numele orășelului. Sus-jos-sus. Coloana era condusă, gospodărește, de pasul ușor fandat, potolit, sigur, al fostului vânător de munte. Nu numai eu, dar până și descendentul prinților Cantacuzini, cel mai rasat membru al grupului, care văzuse destule, privea cu respect alpenstockul al cărui mâner închipuia un șoim regal, plin de scuturi heraldice.

Hazul lui Mavru nu era numai ca era afemeiat până la pana pălăriei tiroleze, vânătorești, de părea că insignele agățate de panglică erau trofee erotice. Ci mai ales libertinajul langajului, într-o epocă de puritanism proletar, dar într-un fund de provincie unde funcționa din plin efectul Twin Peaks, adică toată lumea se fumase cu toată lumea. O depășea la capitolul licențe orale până și pe tanti Titica, prietena bunicii, cea cu supă, supă, din fila Despre unele coincidențe calendaristice. Firește, a dat iama prin șeptelul grupului de familii, stârnind gelozii la femeile mai stupide, dar beneficiind de discreția celor mai istețe. Asta așa, ca prestație socială, că altfel nu ierta nici clientele care-i călcau pragul dublurii de atelier de reparații, din orașul de reședință al raionului. Era timpul aparatelor de radio Popular și Pionier, nimeni nu le putea deosebi, la unul ca alea mă pusesem eu la curent cu mitologia greacă, povestită de Alexandru Mitru (abia începusem a pricepe despre ce-i vorba când venerabilul profesor accentua cum o strrrânggea în brrațe Zeus prefăcut în taur pe juninca Europa. Gurile rele spuneau ca unele cliente stricau in adins aparatele de radio ca sa mearga cu ele la atelier și sa-și ofere o scurtă plăcere pe banii soțului, fie acesta miner sau momîrlan. Nu vă uitați cu subînțeles la mine, nu eu lansam zvonurile, abia ce vă mărturisii, și nu degeaba, starea mea precară de educație sexuală de atunci. Acum aș lansa cu savoare atari zvonuri, din necesități de compoziție, dar asta e o filă de jurnal, nu o proză de ficțiune.

Tot ce are sens să mai relatez acum despre Mavru, înainte de a-l introduce pe pandantul lui, doctorașul Romică Criste, e că penchantul colonelului în rezervă pentru binecuvântata natură feminină mergeau până la a observa cu voce tare, în excursiile de care tocmai povestii, că Anda, fiica Cantacuzinului autentic, cu 3 ani mai mică decât mine și care mă exaspera cu avansurile ei naive, cât de precoce se exprima feminitatea în trupușorul ăla urâțel și grăsuliu. Abia peste zeci bune de ani, și numai după ce cumpărasem cărți de la doamna Tomescu, între timp îmbătrânită și singură, aflasem, din fortuită sursă, cât de sardonic fusese miștoul vânătorului de munte și de fuste, căci mama fetiței, soția prințului de neam, avea un temperament fugos, ce nu se mulțumea să aștepte, răbdătoare, la coadă, să-i vină rândul la favorurile polivalentului bărbat. Și ar fi fost în stare, la limită, să facă o criză de gelozie pe propria progenitură prepuberă. Recunosc însă cinstit că, întâmplându-mă aproape de el (și de Þuki, desigur), când rosti subtila frază, puternica-i personalitate îmi cârmi privirea mioapă de la pietrele poetice ale pârâului la fesele Andei, a căror mișcare, sub chiloții tetra, era, într-adevăr, elocventă. Asta apucasem să învăț, printre blocuri și chiar prin beciurile acestora. Pe modele poate mai rigide, sigur mai rafinate, posedand din instinct un joc mai abil intre docilitate și intangibilitate, deci de atâtea ori mai... competitive.

Doctorașul Romică Criste a intrat prima dată în casa noastră când maică-mea era internată în spital, în timpul unei epidemii de febră tifoidă. Maică-mea e exact genul de persoană care e singura dintr-o arie ce excede larg familia, atinsă de o epidemie. Acuma, eu n-ar trebui să vorbesc, am și eu o performanță de gen, unică, de record Guiness, am prins un pot major, din 9 intoxicați cu choux à la crème produse de laboratorul unei cofetării din reședința de raion, am fpst singurul supraviețuitor. Dar asta nu-și va găsi loc în nici o filă de jurnal, nu rezonează în nici o vioară metaforică. Omul vizita, obligat de ceea ce azi am numi fișa postului, locuințele tuturor internaților de febră tifoidă. Ne-a găsit acasă doar pe celebra mea bunică maternă și pe mine, iar cum mie încă nu-mi spunea încă nimic, l-am lăsat în seama șefei de trib, care l-a adoptat pe loc. Pe urmă a început să vină tot la 2-3 zile, serile, se așeza pe masa din bucătărie, unde-mi făceam eu lecțiile, bălăngănind din picioare și revărsând povești de un irezistibil pitoresc, ca dintr-un epic corb al abundenței. Era singurul adult pe care-l adoptasem în secret, socotindu-l un frate mai mare sui generis, chiar fără a cunoaște expresia. Lacom de povești, ca orice copil, eram capabil mai ales de export, de uitau megieșii dintre blocuri de minge și hârjoneala cu fete prin subsolurile blocurilor. Mai mult, având la activ secole de scenarii puse în scenă cu aceeași bunică, în seri de iarnă, sus, în Kakasvár, când simulam plecarea, ieșind pe ușa bucătăriei de acolo, în frig și întrând apoi în ipostaza imaginarului meu prieten Vâjierus, care niciodată nu mă găsea acasă, dar îi făcea plăcere să șadă la taifas cu bunica, pentru a pleca exact înainte de sosirea mea... Ei, bine, Romică era singurul adult care, când deschidea gura, îmi venea să tac. Cu Nuțu bácsi dialogam în parte, de pe poziții egale. Expresia asta am mai auzit-o o singură dată, 35 de ani mai târziu, de la unul din elevii mei. Citat la bârfă pedagocică de maică-sa, colegă de servici. Sic transit...

Ați dedus deja, mă făceam mic, undeva, în bucătăria apartamentului de bloc, cel puțin două treimi din sesiunile de povești, cu gura căscată pe dinlăuntru. Ãs putea povesti și acum o oră jumate pe ceas din poveștile lui Romică Criste, dacă, iarăși, poveștile ar fi integrabile într-o structură literară, fie ea și jurnal intim, deci presupunând oarece bătaie liberă de câmpi. Așa că singurul exemplu ce-l voi da e sintagma sic volo, despre care doctorașul ne explicase, odată privind mai ales în spre mine, că e modalitatea prin care medicul își impune voința asupra unui farmacist cu spiritul critic prea dezvoltat. Așa vreau. Asta e ceea ce vreau. Execută. Fă. Do. Execute. Enter. Educație militară avant la lettre. Și școală de algoritmică și calculator. Moment care-mi răsărise în minte, ca piscul orgolios al unui munte submarin, el, reciful, singularitatea, punctul de acumulare al nesfârșitelor traiectorii navigante, la propriu și la figurat, atât la primele cursuri de calculator și programare, cât, mai ales, în armata militară.

Mai e un amănunt pitoresc legat de hazul cu care Romică își practica medicina, dar locul lui e mai la vale. L-am povestit la vremea cuvenită copiilor mei și a rămas frază-cod. Aveți, deci, puțintică răbdare.

Cum se descurca, la urma urmei, Mavru Tomescu, cu femeile, aproape că iese din sfera de interes a acestei povești. Ceea ce contează e interacția personajelor cu adolescentul care fusesem, căci vorba teen ager nu ne invadase, anglofinia era încă departe. Parcă, astfel, celebrele bancuri cu profesoara de engleză, cu sau fără Bulă, sunau mai pur, nu credeți? În fine.

Fu unul din primele momente de humor ale îngerului meu păzitor, ca Mavru să devină, incidental, aleatoriu, corupătorul care sădi în solul inocenței mele provinciale nu microbul, asta-i o patentă prostie publică, ci virusul fotbalului. Cum? Defel responsabil. Mergea regulat la meciurile echipei din orașul de reședință, care era încă în diuvizia A. Într-o toamnă, care se nimeni a fi cea de după campionatul mondial din Suedia, când adolescentul Pele fu numit, știre propagată până în săptămânalele demiculturale dintr-o țară necunoscută, ca România, cel mai bun fotbalist al lumii, Mavru îmi aduse două programe de meci. Patru pagini A5. Cu ineluctabila problemă de matematică, trigger și fitil, care se agăță ca o tenie de intestinele minții mele incapabile de a lăsa o problemă nefrecată. Meciul fusese duminică, primisem programul luni, marți seara îl redeschisesem, la clasament, convins că cele 7 coloane de cifre trebuie să fie legate printr-o regulă. La lumina veiozei, cifrele au căpătat sens: prima coloană era constantă, suma următoarelor trei dădea tocmai respectivul număr, asta ar fi văzut și colegul meu momârlan, cu mâneci de cămașă cusute la un ilic de postav, pe sub haină, și cu caveiul în sticloanță. Nu puteau fi decât jocurile câștigate, egale și pierdute, ca să dea acelăși total. Următoarele două coloane, legate prin punctele împărțirii, așa era atunci, nu avea sens să fie decât golurile date, respectiv primite. Iar numerele din ultima coloană scădeau, de la locul întâi la ultimul. Astea trebuiau să fie un soi de punctaj, ceva. Dar cum? Totul, până aici, mereu la mintea momârlanului cu caveiul. Dar cum s-or socoti punctele alea? Citisem destule cărți cu enigme, bașca revista Rebus. Odată, un cod se revelase detectivului privind o hârtie pe dos. Începui să-mi fac vânt cu programul și... îmi sări în ochi că punctajul rezulta adunând la numărul meciurilor egale dublul numărului victoriilor. Deci într-un meci se puneau în joc două puncte, care se împărțeau intre echipe dacă meciul era egal, iar învingătorul lua totul. Era logic.

Așteptai să apară Mavru acasă, în căsuța din spatele blocului nostru și-i declarai, peremptoriu, că vreau să mă ia duminica următoare la meci. Zâmbi subțire, fui sigur că-i ieșise o mică pasență, mă lămuri că în general fiecare echipă joacă odată acasă, data următoare în deplasare, mai erau aproape două săptămâni până la meciul următor. Fu primul meu meci de fotbal, dintr-o serie lungă de aproape jumătate de veac. De sinceritate.

O să vă întrebați cum de n-am rămas suporter al acelei echipe. Hm, am mai fost, așa, tangențial, sângele apă nu se face, deși, la un moment dat intrase în orbita clientelară a rivalilor echipei cu care aveam să țin o viață de om. Am rupt orice legături emoționale cu ei când s-a implicat în gestionarea echipei un personaj poreclit luceafărul huilei. Cum? ce are politica cu fotbalul? Est modus in rebus.

Mavru avu rolul lui, chiar de catalizator, în definirea afinităților mele elective pe plan fotbalistic. Ați înțeles, domnilor președinți, că fiind personalitatea cea mai accentuată și mai puternică a grupului, devenise liderul lui de necontestat. Panașul, însă, culorile identitare ale grupului, erau determinate întrucâtva de familia urmașului prinților, a cărui zburdalnică soție era ploieșteancă, Și nu se mulțumea să fie ea, ci și surorile ei, una mai în avanscenă, și pe care deși nu cunoștem cuvântul îmi era clar că e cea mai sexy din grup. Doamne, când se distra cântând o șansonetă bulevardieră, într-o franceză de baltă, agitând un stindard de mătase vegetală, de culoarea ierbii crude, aruncânt ocheade victorioase tout azimut, îmi sticleau ochii și mie, înaintea tuturor masculilor adulți. Să vă mai mire că tocmai pe asta o sărise Mavru? Ailaltă nu se pune, ducea tava. Ei, și centrul ăsta de greutate republican (citisem Scrisoarea pierdută, dar nimeni nu mi-o prezentase încă pe Mița Baston) determinase o solidară reacție de grup. Anul ăla Petrolul Ploiești luase campionatul național, la mustață cu echipa Armatei. Care, reprezentând, în ochii grupului, regimul (doamne, cât de miopi puteau fi!!!), li se părea de bonton să-i deteste. Þineau, așadar, in corpore, cu Petrolul. Dacă n-ar fi fost episodul cu cravata de pionier, spiritul meu de contradicție s-ar fi manifestat oricum, dar nu cu determinarea în care mă recunosc acum.

Mavru, cine altcineva, îmi insultase insemnul apartenenței politice, cravata mea de pionier. O unsese cu muștar. Insultă cruntă, în subtilitatea ei șmecherească, în care intuiam nonșalanța bucureștenilor, un soi de extratereștri pentru noi, cei din acel Twin Peaks sui generis. Proporțional cu fițele lui Sandu Bucureșteanu, care venea în vacanțe, la bunici, și ne aburea cu povești, cum că el ar fi văzut la televizor, în acel obsedant deceniu, emisiuni care azi se transmit la ore nocturne. Și noi îl credeam, împotriva oricărui bun simț. Pentru că am fi dorit să fie așa. Și numai lipsa unui releu TV pe crestele munților să ne fi împiedicat să ne regalăm cu așa o prăjitură.

N-am făcut urât, era clar și net ca un clanaret că nu era cazul să le dau satisfacție. Dar mi-am șoptit în viitoarea barbă să- pedepsesc. Crunt. Nu văzusem nici filmul lui Sergiu Nicolaescu, după Titus Popovici, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, dar, pe fond, cam asta era atitudinea. Decisei, tulbure, la marginea conștiinței, să țin cu echipa pe care ei o detestau. Alegere infantilă, scrisă mai adânc decât adânc. Căci ani buni mă duceam pe stadion ca la biserică, nu avusesem curaj să semnez Carta 77. Mavru s-a dus, cei mai mulți s-au dus, eu am rămas să port, scrise adânc, în serigrafie, pe pietrele din care-s făcute oasele sufletului minții mele, culorile acelei echipe.

Mavru era extrem de generos. Odată a scos pe cineva care-mi era apropiat dintr-o situație dramatică, girând, cu prestigiul pe care și-l construise, în orașul de reședință, poate nu și fără modesta contribuție a unei părți din populația feminină, bovarică sau nu, o falsă datorie a acelei persoane. Dându-i, astfel exact spațiul de manevră și respirația necesară pentrru a se scoate apoi singură din clinci. Se întâmpla să fie vorba de altă excepție la regula facilelor, dar distractivelor lui victorii erotice. Hm... din respect.

Ciudat, de Mavrella n-am fost îndrăgostit, cum nici de sosia actriței italiene Daniela Roca n-am fost. Erau... mult prea frumnoase. Dincolo de concretețea tangibilului. În schimb n-am scăpat de clasicul efect al puberului care se îndrăgostește de o tânără dată în pârg, altă nepoată de-a remarcabilului bărbat, despre care abia acum încep să bănui că n-ar fi exclus să-mi fi inoculat, prin inducție, simțul humorului. Cum altfel mi s-ar fi dezvoltat ăsta la proporțiile homerice care mă salvează de zeci de ani? Toată lumea o știa de Gaby, hipocoristic cu transparente conotații sexy, și, cum era nerușinat de atrăgătoare și chiar ironic de conștientă de puterea ei de control asupra bărbaților, falsul prenume părea la locul lui. Dar, nu, domnilor președinți, Gaby era mult mai mult de-atât. Era o prințesă de rasă pură și abia când trebuia să treci testul rezistenței la penetranta ei privire verzuie, mirosind a cântec de sirenă, te întrebai cum de nu are un nume princiar. Ei, bine, avea unul. O chema Gilda Winkler. Nici mai mult, nici mai puțin.

Abia montând acum piesele de puzzle mă bate gândul eretic că cele două tinere erau reîncarnări sui generis, în timp real, ale vânătorului negru, extinzăndu-i excepționalitatea laturii senzuale și sexuale a personalității.

Și doctorul Romulus Criste?

Nu cred să nu fi observat, domnilor președinți, că am încurcat temeinic îțele temporale ale perioadei de contact cu acești oameni, trecând fără preaviz, de la pubertate la plină adolescență și apoi la debutul simfonic al acesteia. Ei, bine, eram printr-a opta, atunci prima clasă de liceu, am mai povestit în altă filă ce și cum fu cu liceul ăla, tocmai începusem a citi ediția cartonată din Toate pânzele sus, pe care o descoperisem cu ceva ani în urmă, ca bandă desenată, pe ultima pagină a Scânteii pionierului, n-aveam keff de școală, ar trebui să fi fost după episodul cu kiulul la rusă, ce aruncase în aer orășelul. M-am concentrat până am prins de coadă o durere de stomac, mutra-mi reușise să exprime cea mai dramatică suferință, regele suspiciunii să fi fost și te lăsai cumpărat. Azi așa, mâine așa. Diriga și maică-mea au complotat, sincer îngrijorate, peste capul meu [ajunsesem să mă lupt, alături de Ieremia și Haralamb cu felucile maure (sic), dincolo de Gibraltar], m-am văzut trimis la... doctor. Care era, da, nu, n-ați ghicit, nu Romică, ci bine clădita lui soție, care nu participa la jocurile de cabană. Ei, sigur că mă știa. A făcut un mișto dur și binemeritat de mine, m-a făcut să înghit, peste vreo două săptămâni, un sfer de kil de bariu, pentru radioscopie, m-a chinuit, amuzată, cu senzorul aparatului, apoi, ca-n comediile clasice, m-a liniștit și le-a informat prin spate pe cele două responsabile că, da, deși era clar ca simulasem, chiar aveam ceva.

Săptămâna următoare Romică se înființă prompt la sesiunea de povești din bucătăria unde trona bunica, și-mi povesti, mă rog, ne povesti, cu gura plină de plăcintă cu mere, cum îl dezvățase el pe un chiulangiu simulant de meseria: Măi gigele, ia spune, daca te apăs acum pe cap, te dor genunchii?

Non multa, sed multum.

Mă opresc aici. Dacă aș fi ajuns la faza decameronică, a schimbului de neveste, între cei doi eroi ai mei, mai rău, dacă aș fi speculat cu metafore fiziciste, povestea era ratată. Așa că... deocamdată atât.

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor