I


Plângeam.
Atunci am început să mă ocup de păsările cu ochi roșii din vârfurile degetelor mele.
Le rupeam aripile din cauza lacrimilor prefăcându-mă că mi-am rupt câte o unghie și-apoi le ojam cu părere de rău.
Aveau nevoie de îngrijire.
Cu ele dezgropam putreziciunea oamenilor.
Eram condamnată la boală
Eram condamnată să cresc
Copiii cresc.
De dragul lor aripile mele se închid peste ochii care vor să mă facă să cobor iar și să mă afund din nou în noroi.
De ce cresc copiii?
Sunt vinovată de această regulă…
Nu știu dacă mai există oameni…



II


Cândva pe toate le-am iubit și-am rămas pe dinafară deoarece toate mișcările, toate semnele s-au studiat între ele și s-au simțit cu tărie oameni. M-au părăsit și-acum unele dintre ele răscolesc cu greblele de pe umerii lor amintirile, altele caută să mă împungă cu umbrele prin nisipul umed sub care m-am ascuns. Cum mai pot eu, un trup, să mai exist? Fără mișcare pielea devine foarte uscată și la un moment dat se desprinde de carne, se adâncește și flutură ca paginile unei carți suflate de vânt.
Mă ardeau cuvintele pe care nici măcar nu le cunoșteam, silabele nu aveau nici un rost pentru glasul meu cântat din adâncuri ca să alunge pustiul. Uneori, toată noaptea și până în zori uitam de toate și auzeam morții șoptindu-mi că nu mai voiau să doarmă. Le ceream somnul veșnic și le dădeam în schimb o cârpă udată cu sentimente apoi le întindeam mâinile mele îngrijite ca să-i ajut să se ridice din țărână. Dar nu voiau! Atunci probabil mă enervam și îi uitam.
De ce chipurile se pierd uitate între ieri și nicicând?
Sunt și de asta vinovată? Oare de aceea lustruiesc cuvintele gravate în pietre ca să-mi pot aminti de chip?



III


Copilul din mine va crește mereu și va rămâne mereu copil, foșnetele vor putrezi mereu proaspete ca zorile și carnea trupului mereu va fi sfâșiată așa cum se întamplă celor îngenunchiați. Unele gânduri vor fi exilate de vraja vocilor mute în orașul ce se cufundă lent în abise luminoase, altele ca niște morți gătiți de îngropăciune se vor pierde sub greutatea pământului pe când cele din deșertul de cristal vor atinge florile împietrite ale buzelor mângâind cântul cuvintelor.
Aripi negre osoase se vor zbate pe podeaua unde se odihnește minunea. La ce și ce visezi, minune? Nu ți-e teamă că într-o zi n-ai să te mai poți trezi? Acum viața însăși e moartă și nu mai există îngeri care s-o păzească de rău.
Minune, fiică a Sorții, voi rămâne mereu copil, nu mai e nevoie să dormi. (așa că te poți trezi). Am uitat să fiu fericită.




IV

Fericire?! Ha! Ce este fericirea, când teama de foc mă arde în palme și zâmbetul meu se arată jignit de putreziciunea cărnii și a buzelor?!
Aprind două sfeșnice cu lumânări și citesc ceea ce scriu sufletele viselor pe fumul parfumat de tămâie până când, lumina mă înștiințează că adevăratul întuneric a sosit. Nu vreau să mă cert cu el. Imi deschid umbrela și mă ascund sub spițele oțelite de viață căutând luminile limpezite de ploaie, de ger și de vânt dar dau de acel chip care nu putea locui veșnic cu noi. Am îmbrățișat de bunăvoie exilarea chipului care crapă ziua și hoinărește în lung și-n lat pe ceasornicul vieții.



V


Þi-am scris deja patru scrisori și mă apuc de cea din urmă. Am plâns, m-am întrebat de-atâtea și-am răspuns la atâtea încât nu mai știu numai ceea ce se așterne acum în fața ochilor mei. Am săpat în putreziciunea oamenilor și am observat moartea simțurilor frământate de pasiuni, lipsa chipurilor și moartea inocenței. Eu sunt vinovată? N-am găsit răspuns. O urmă de inocență rămâne în adâncul meu și inteligența pură se rezumă la “Am uitat să fiu fericită”. Îmi vine să râd ce ușor se pierd minunile și ce ușor mor visele. De fapt, oamenii mor ca niște umbre ale viselor atunci când întunericul total apare. Poate îmi reproșez faptul că am exilat chipul – deși zicem că nu putea sta mereu cu noi, prezența lui se simte în fiecare clipă, masca roșie a morții vibrează la fiecare bătaie de ceas. Tu ce ai de zis, acum când eu știu că te iubesc?