Ating câteva taste. La un birou care nu este al meu, pe care însă îl regăsesc și anul acesta, nu foarte schimbat, alte dosare, alte cărți, mereu obiecte de decor altfel așezate, tablouri, obiecte personale. Mă simt totodată stingheră și familiară. Îmi e cunoscută fiecare stradă, fiecare piatră de pavaj; de fiecare dată s-a întâmplat să mă întorc aici, în ultimii ani, în același arondisment 13 în care am locuit prima oară.

Sunt vie și am renunțat să mai scriu versul « umbra mea înaltă », am renunțat să scriu poezie 13 zile. Am început un jurnal de departe, sub un cer înnorat, ca o pânză de cenușiu neîntrerupt. De sus nu îmi închipuiam că aici voi reveni reîntregită. E ca o liniște fără contur, nedefinită, începând discret aseară, când nu am mai simțit moartea celorlalți și moartea mea, când m-am înseninat dinlăuntru, fără să știu de unde încep lucrurile să devină lucruri, paginile să nu mai fie grele, drumul să capete sens.

Dimineața, ora 5, după trei ore de somn, sentimentul că orice renunțare pentru ceva nobil are rost. Și vine atunci când e necesar să te uiți în tine, în adevărata lume dinlăuntru și să descoperi – a câta oară – că nimic adevărat, nimic temeinic nu vine ad-hoc, nu se întâmplă fără un preț, oricare ar fi el. Cumva trupul se supunea gândului, nu se mai repeta dezordinea durerilor, linia albă a avionului de dincolo de fereastră era o certitudine.

Cafeaua din paharul de carton, o alta, una care contrazicea orice eleganță. Nici afișul « ieșire de urgență » care mă făcea să zâmbesc autoironic, nu mă determina să închid totul în alt colț. Toate erau și sunt de când lumea așa, într-o inconstanță relativă, dincolo de nevoia de certitudine, firească în neputința noastră de a nu prevedea tot ce se poate petrece pentru a opri, a evita, a înfrunta, a accepta sau nu. Scriu mesaje celor apropiați, atât de apropiați încât le percep brațele, privirea, vocea, privirea indiferent de multiplicarea distanței și infinita ei înjumătățire. Nicio temere, doar o emoție intensă, de regăsire a mea cu mine însămi, ca și cum un timp, nici eu nemaiștiind de când, fusesem împărțită, din mine plecaseră câteva fâșii, fiecare cu destinul ei.

În dimineața asta așa, la ora sapte, ca întotdeauna când șaptele mă însoțește, un magnet lăuntric m-a adunat; m-am privit, m-am recunoscut, sentiment neașteptat în încordarea și epuizarea trăită luni după luni. Nimic euforic, nimic « exciting ». Doar liniștea aceea că vara asta nu a trecut ca o locomotivă ruginită. Și încruntarea că în toți anii aceștia ai mei mi s-a întâmplat prima oară să nu fiu acasă măcar o zi, o singură zi în lunile verii, încruntarea aceea de îmbătrânire interioară, s-a șters când am început să urc, dincolo de mine, dincolo de primul strat atmosferic, să realizez ce se întâmplă, ce e dat să fie dat.

Am tăcut întreg drumul, atentă la mișcările lumii, la nuanțele din afară, niciun cadru nu semăna cu celălalt, diversitatea pe care o uitasem era acolo, participam la ea, spectator, trăitor, așa de simplu, încât mă întrebam cum de atâta timp mă lăsasem închisă într-o crustă – da, protectoare, benefică, tămăduitoare, confortantă – dar separatoare de firesc, de dinamica lumii.

Aici, trec prin mine, cea din alte timpuri, doar spațiile rămân aceleași, străzile, clădirile, decorurile, boutique-urile, ici-colo câte un colț nou.

Ehei, am încă timp pentru toate. Azi mi-e îndeajuns cafeaua, cherie.fm, poezie.ro, câteva mesaje și plimbarea cumva ritualică spre Place d’Italie, așa cum se întâmplă în fiecare după-amiază din prima zi când ajung. Așa cum a fost în primul an.

Scriu fără diacritice, nu îmi place deloc, deloc. A scrie curat în limba mea face parte din același sentiment al rădăcinii, aceeași realitate a apartenenței la ceea ce m-a creat și, deși știu că voi reveni într-o zi și le voi așterne, azi îmi lipsesc. Așa cum lipsește o celulă roșie când o alta albă îi ia locul.

Am bagajele desfăcute, mi-am aranjat lucrurile, sunt singură, da, și aici sunt singură deocamdată, îmi dau seama că e ceva ce îmi place în singurătate: poți transmite, te poți dărui, dar numai dacă acolo, în tine, ești locuit. Fiecare își are locuitorii.

Nu simt nevoia să cumpăr nimic, nu simt foame, nu simt sete. Mi-a fost de ajuns un ciorchine de strugure, care mi-a amintit cum ador să iau câte un bob de la orice epicerie pe lângă care trec, doar un bob. Uitasem de meteahna asta, pe care numai aici o am.

Îmi regăsesc gesturile, zâmbesc, sorb din cafea, tastez, mă gândesc la cei ce vor citi aici, la cei ce habar nu au ca eu sunt aici, la toți cei care își au camera în mine, fiecare cu « prețul » lui, unii pe viață, alții în iluzie, alții încă nici nu au ajuns, nici nu știu că există. Acum salvez, închid word, colez și sper să găsesc mâine un loc de unde să pot scrie.