și ce importanță are acum că plec eu, darius? ce sens poți atribui în-departei tale atunci când ea nu poate fi declinată decât spre septembrie? am două conjugări imposibile: absența și tu. inventez un verb reflexiv până la naștere: eu mă absentez din tine, când tu te absentezi din noi. în fond e un joc al neclintirii. nu știu niciodată dacă mă vezi, dacă mă citești. cât despre dragoste, desparte-o tu în toate silabele, în toate segmentele semnificative. eu am de dus o valiză grea de vid, multe pagini în care scriu despre pater, o pădure de cruci și nicio altă iubire. cumva am lipsit anul acesta din tot. am deschis o singură ușă, la întâmplarea vântului. și s-a închis odată cu vântul. de aceea tu, darius, mi-ai rămas fără praguri, promisiuni sau memorii. tu ești absent în prezență, prezent în absență. nimic mai concret decât ridurile tale, decât argila din care a fost făcut un vapor pentru mine, pe care tu l-ai păstrat ancorat la țărmul Lhasa. eu am cumva memoria argilei, darius, ca un mormânt rotund în care se îngroapă delfinii. în cel mai ascuns golf, ne murim unul pe celălalt, sătui de salamadre. în fiecare din noi curge alt fluviu, ne murim când pământul nu mai are oameni de plâns. suntem ape vii și moarte, în aceeași făgăduință. nu știu cum este libertatea de a nu muri, eu îmi iau doar libertatea de a pleca întoarsă, cu firele palmelor în jurul tău, iubindu-te frenetic, așa, pentru a mă îndepărta tot mai greu, ca un nor de pământ. timp după timp, vei afla cum plecarea nu e decât o maree de blesteme, iar eu, supusă și adunată în tine, voi incanta blestemul iubirii: eu mă tu în absență.