poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-27 | |
Căsca. Sătul de citit jurnalul de dimineață, așa cum se întâmpla deja de douăsprezece zile, în timp ce fuma cele trei țigări în fugă, furișat în nișa dintre etajele 3 și 4, să nu fie găsit. În dimineața asta deja nu mai simțea oboseala. Căsca din reflex. Nu mai suporta amețeala, confuzia, își simțea creierul ca o masă gelatinoasă. Nimic nu-l mai dezmeticea după o noapte de scris continuu. Scria testamentar, în timp ce boala se răsucea în el ca o vidră. Nu mai putea să treacă prin nopți inutil. Și acolo, chiar și acolo în mirosul de formol, amoniac, clor și sudoare, ca să poată scrie câteva rânduri, se închidea compact în el, ca-ntr-un pod vechi — autistic cumva, după cum îi spunea, râzând, Andra —, amintindu-și un parfum rafinat de femeie, sau un miros vechi, de-acasă, de la bătrâni. Lor până și mâinile le miroseau a pământ și a pâine.
Uneori stătea treaz și număra crăpăturile din tavan. Sau își închipuia cum pătratele de faianță devin pagini caligrafiate elegant, în linii subțiri, cu psalmi. Îi recita în gând, unul după celălalt, verset cu verset, prin întuneric. Atât cât nu-l bântuia spaima, pe care o vedea uneori luând forme cenușii pe tavan, în colțul de stânga sus — ca pe o pagină de ziar. Or fi scos ediția de săptămâna asta? Nu sunt acolo, nu mai pot fi acolo, nu știu de ce naiba mă mai preocupă acum. Doar un cadran negru voi mai fi, atât, un nume într-un cadran negru. Se zbătea în el, încerca să uite de durere urmărind conturul umbrelor care prindeau corp. Își dădea seama că totul e în mintea lui. În fabrica asta de ciudățenii. Dar spaima nu-i trecea, nu la ora trei noaptea, când nimic nu mai avea nume, sau sens, sau răspuns. Sunt ca un copil, ca un copil nătâng, cum îmi zicea maica. În unele nopți, îi scria Luanei. Știa că ea îi răspunde, indiferent unde s-ar afla, lângă cine, orice ar fi făcut. Știa că e singura care nu doarme, că îi îndură prăbușirile, deznădejdea, vuietul, hăul. Nu înțelegea cum, din nimicul care îi mai rămăsese de trăit, apăruse așa, simplu, dând "ziua bună", de partea cealaltă a ușii, atât de firesc, încât îl paralizase. Și-o amintea vag, îi rămăsese un chip senin, decupat dintr-o zi banală, de prin vară. O vreme nimic nu i-a adus aminte de ea. Până la strania apariție din ziua aceea geroasă, când se simțise la capătul crucii. Răspunsul ei, instantaneu. Întotdeauna instantaneu. Îl simțea. O simțea. Indiferent de moment, de loc, de întâmplare. Azi însă tresărea de durere, de pierdere. De câțiva ani nu își mai putea permite decât pierderi. Și ea a știut asta, din vara aceea. Înainte de întâlnirea din pragul ușii. Îl privise mereu cu acceptare. Nu, nu senină, ci revoltată, dar temperat, înțelegând. Era de ajuns să îi scrie câteva cuvinte. Sau să o apeleze. Parcă ar fi dus de când lumea zilele altuia în sufletul ei. O rugase, când a plecat: „Nu mă trăi în locul meu.”. Dar ea îl trăia, a știut de atunci că va duce în ea totul, fără o lacrimă, fără a spune cuiva o vorbă, fără să îndure. Stoică. Neclintită. Îi picase ochii pe pagina 9. Morți. Se săturase și de asta. Să mascheze, să se poarte ca și cum totul ar fi fost firesc. Preferase în ultimul timp să rămână închis zile în șir în casă, închidea și telefoanele, nici nu nu atingea computerul, fuma, scria, așa, pe hârtii, datate însă exact, și trăgea de timp, să uite de el, să uite de oameni, să scoată din el mirosul de tămâie. Dulceag și anesteziant. Cred ca așa trec unii prin viață. Tămâiați. Parcă au de lăsat în urmă numai cruci. Sau biserici. Asta am fost și eu, un tămâiat. Dar, pentru Dumnezeu, mai bine încetez cu litania asta. Mă duc să mă bărbieresc. Nu se mai recunoștea în oglindă, în ultimele zile parcă se descompunea, vizibil. Sau o fi de la lumina asta de neon... Da, exact ca un pișăcios gândesc. Fac pe mine de spaimă, dar mă dau grozav. Neonul, ei na! Putreziciunea, Petrule, putreziciunea te roade, taică, atât ai rămas, auzi? Asculta „Recviem pentru voce și pian”, în timp ce-și trecea lama, apăsând, înverșunat, pe obraz, pe gât. Strângea din pleoape, stăpânindu-și tentația să taie adânc, acolo, la jugulară. Ar fi stupid, nedemn, ca orice amărât. Nu mor așa, tăiat de o lamă, după ce m-am lăsat tăiat de bisturiu. Măcar de-ar fi greșit ei, să le fi tremurat un milimetru mâna. Aș fi preferat, m-ar fi scutit... Erau momente când nu se putea gândi. Îl apuca furia. Dorința asta tembelă de a trăi, sentimentul că e îndeajuns de puternic să învingă și metastaza de grad ultim, și durerea insuportabilă, tot. Neputință și furie. Nu voia să vadă pe nimeni. Nu voia să audă pe nimeni. Încheiase „socotelile”. Cumpărase și „costumul”, cum făcea haz cu Luana, numai că nu știa ce cravată să asorteze. Tot ea, în firescul ei, derutant uneori, i-a scris: „Cum ce culoare, Petrule? Albastru-indigo, să iei cu tine o parte din mine.” Nicio femeie nu îi mărturisise dragostea așa, ireversibil, mut, subtil, ca o evidență, așa cum se întâmplă să respiri, să te hrănești, să mergi, să mori. Își așeză meticulos aparatul de ras, spuma, after-shave-ul, în trusă, netezi prosopul, șterse chiuveta. Avea grijă să nu lase nimic anapoda, nimic murdar, nimic în dezordine. În mine toate se amestecă haotic, sunt un balot de celule moarte, printre care se pierd câteva încă vii, câte-or mai fi. Se întoarse la pat, privea sfidător cutiile cu medicamente, perfuzia care-l aștepta la marginea patului ca un paznic la curtea regală. Fir-ar a fire ea de viață cu cine mi-a făcut-o praf! Să stau eu țintit și îmbuibat cu chimicale! Asta am ajuns? Combinat chimic? - Bună dimineața, domnule Stoicescu, sunteți tare arătos astăzi! Scos brusc din gândurile lui, se uită nedumerit și încruntat la volubila doamnă care intrase în rezervă, țipând, fără să bată măcar la ușă. Moașă-sa de treabă, nici intimitate nu mai poți avea. Nici nu le pasă că ești dezbrăcat, dormi, vrei să stai naibii în liniștea ta. Liniștea! Hai că sunt grozav. Liniștea. Poate acolo să îmi aflu liniștea. Că de căutat, o caut de când mi-o dat Domnul ochi. - Neața, îi trânti vădit iritat. - Toate bune, nu? Parcă v-ați pregăti de nășit, domnule Stoicescu, zău! Aveți vreo vizită azi? Că de ieșit nu aveți cum, asta să vă fie limpede! De parcă trebuia să i se mai spună. Ce nu știa ea, era că azi va ieși. Va ieși așa, va străbate dunele din fața clădirii, va merge pe acoperișuri, să-și ia rămas bun de la cei de-acasă, de la copiii de pe stradă, va trece și îi va bate pe umăr pe ăi de la serviciu, îi va striga ușor numele Luanei și ea va simți aroma de migdal în preajmă, și apoi va urca pe coline, pe vârful munților, mai sus. Nu știa cât, nu știa unde. Avea timp să afle. Avea tot timpul. - Da, stimată doamnă, am o vizită. O duduie zdupeșă, brunetă, elegantă, o s-o recunoașteți. Nu va întreba de mine, că a știut mereu unde sunt. - Dom’le, dar vă arde de glumă, nu zău! Și aici vă e de duduițe zdupeșe! Ha ha! Apăi mi-nchipui cum erați cu ani în urmă! Las’ că vă știu eu pe voi, bărbații ăștia! Mai ales că ați fost tare chipeș, se vede și azi. Ha ha! „Se vede și azi!”, ăsta o fi compliment la ea. Fantoma chipeșă, asta da culmea frumuseții! Nu se mai complica să explice, nu mai avea sens. Îl lăsa pe fiecare să scornească ce voia, de mult nu-l mai interesa ce imagine, ce impresie lăsa în fiecare. Îi păsa numai de amprente. De exemplu, câinii lui, cei trei care parcă îl cunoșteau mai bine decât familia. Sau Luana, care era de ajuns să îi audă vocea, femeia asta îi auzea și stările, și gândul, și trecerile prin nelume. În ea lăsase amprenta lui ultimă. Îl mai îndurera când se gândea la Andra lui și la băiat. Ar fi vrut să-l vadă nuntit, fericit acolo, o lecuță, nu poți cere mai mult Domnului. Îl lăsa așa, suspendat între o tinerețe neîmplinită și o maturitate încă la început. Îl podidiră lacrimile. Basta! Până aici! Ce-mi place să îmi tai sufletul până la interstiții, să-i fac incizie după incizie, mama ei de boală! Basta, Petrule! Mori așa, vertical. Ei știu de mult că te duci, te-au plâns de-atâtea ori, la fiecare cădere, la fiecare semi-comă. Basta! Își privea mâinile. Ridate, pătate în ultimii ani, trecute prin munci. Cu ele își va liniști durerea. 15 miligrame, atât. Dar să iasă cucoana asta de-aci, că nu vreau să fie ultimul om pe care să-l văd înainte de a mă duce. Măcar de-ar fi fost o drăguță, oacheșă, sprintenă, vie. Vie. Se ridică la fereastră. Copacii. Ar fi vrut să îi atingă, să îi simtă. Ce să ating ultima oară? Ce? Mai bine merg cu ochii închiși, în perimetrul ăsta de 3 metri pătrați. Cu ochii pot atinge ce vreau. E sarcastic totul... un porumbel mort, agățat de creangă. Ce puteam vedea altceva azi, ce altceva?! Ãsta da mesager... Nici în picioare nu pot sta, nici nu pot muri în picioare... Se întoarse de la fereastră răvășit de durere. Păianjeni își țeseau pânza în mintea lui, în ochi. Nu mai vedea nici muchiile obiectelor. Venise ora. Șapte. În septembrie voi da de băut ploi pământului de pe unde oi fi. Se așeză pe marginea patului, atinse manuscrisul. Luă pixul și scrise abia descifrabil: „Luană, îți rămâne ție să-l publici, fată dragă, eu mă duc acum. Petru, din ultimul lui ceas.” În timp ce scria, primi un mesaj. Strânse de bara de fier a patului, numai să nu se uite. Nu mai avea sens să vadă cine îi scrisese, nu se mai putea târî printre câteva clipe. În sertarul noptierei, ascunse într-un penar, găsi seringa de unică folosință. Ei, da, chiar că de unică folosință. Luă și fiola de cincisprezece miligrame. De ajuns pentru a trece linia de start, râse în sinea lui. Injectă atent. Era atent ca de obicei cu fiecare faptă, totul conta, până la final. Se așternu în pat, așteptând. Ei, și-acum să vedem, mândro, cum mă iei. De nu m-ar fi secat durerea asta, mai negociam, mai făceam un pact, că deja te-am păcălit de câteva ori. Ehei... Cald, e prea cald... mișc încă... nu mai știu... nu... cred... - Petruleeee, Petruleee... unde-mi umbli, măi, băiete? Vin’ de adă-mi apă din fântână, hai! - Aici îs, măicuțăăă, prin păăăpuuușoooiii. - Ce te-o apucat, măi, drac de copil, acușa să te bagi în păpușoi?! Vin’ odată, ce tot faci colea? - Pâi făceam o sperietoare să sparii moartea, lua-o-ar! - Lasă, Petrule, că nu de la sperietoarea ta o fugi moartea! Copil nătâng ce-mi ești! Hai, că n-o sta totu-n loc așteptându-te pe tine să sparii moartea. Hai de adă apa aia odată. - Vin, maică, vin... vin... maică... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate