-Ninaaaa. Nin. Ninaa.
-Ce vrei, măi omule? îl întreba, din când în când, aruncându-i câte o privire pe deasupra ochelarilor, fără a se opri din cusut.
-Ninaaaaaa, mămica, mămicuța mea, ma-maaaaaaa, te iubeesc... Moooooooor, Nina, fă-mi ceva.
Tătuca Anton zăcea pe patul metalic cu mâinile în părți și picioarele spânzurate în jos. Dinspre el venea un miros greu de rachiu de sfeclă și mahorcă. Pe cuptor, eu cu soră-mea ne lipeam burțile de vatra înfierbântată cu tizic și râdeam sub plapumă. Proaspăt venite în ospeție dintr-o regiune unde nu prea erau la modă rachiul, tizicul, ci mai mult vinul, cărbunii brichetă, antracit ori semușkă și serele cu roșii și castraveți. Toate astea ne făceau să ne simțim în altă lume. Colac peste pupăză, tata nu că nu fuma mahorcă, dar nu fuma deloc, așa că mirosul ăla era pentru noi neobișnuit și ne gâdila nările. Adineaori îi văzusem dansând în fața televizorului. Tătuca o ținea pe mămuca de talie, bătând aprig din picioare, dansa cu strigături: hop, hop, ș-așa o învârtea de-i sărea mămucăi șorțul în aer și cosițele îi ieșeau de sub basma. Becul se clătina. Lumina cădea ba pe cizmele de hrom lustruite bine, ba pe basmaua mămucăi, ba pe fețele noastre îmbujorate. Televizorul lor prindea România. Pe malul Nistrului, de unde veneam noi, mai mult Nese Galea vodu, Nici iaka misicina și Tî j mene pidmanula transmiteau la televizor. Da la ei vedeam filme românești, știri cu Ceaușescu, Tezaur folcloric și gimnaste făcând piruete de nota 10. Dacă era muzica bună la televizor, bunicii dansau.
După dans, rachiu și mahorcă, tătuca mai că murea și, de fiecare dată, o chema pe mămuca să-l salveze. Ea râdea, se apropia, îi trăgea de pe picioare cizmele înalte, îi scoatea obielele, îi ridica picioarele pe pat și se așeza înapoi la mașina de cusut Singer. Þaca-țaca, țaca-țaca. Ne cosea rochii. Chestia cu rochiile făcea parte din ritual. Nu era vacanță la Antoneuca fără rochii noi, cu cîte trei falduri și mâneca felinar. Odată, căzuse o rachetă Alazan, din aia împotriva grindinii, chiar lângă sat. Parașuta ei era dintr-o mătase bostănie, mai mare dragul, numai bună de rochii, fuste, bluze și alte minunății, dar nana Valiunea, cea care a descoperit-o, avea și ea două fete. Așa că am plâns cu sughițuri atunci degeaba. Am primit totuși rochii, dar nu chiar ca alea din parașuta oranj.
În general, și eu, și soră-mea, Victoria, și frate-meu, Alexandru, pe care îl dezmierdam pe-atunci Sășuca, simțeam că eram iubiți și așteptați la Antoneuca. De cum soseam, se dădea sfoară în țară. Neamurile lăsau totul baltă și începeau să apară. Se auzea întâi poarta scârțâind, apoi se perindau prin fața geamurilor. Se opreau pentru câteva clipe. Își lipeau fața de sticlă, ținându-și mâinile în dreptul ochilor. Se convingeau că am ajuns și abia după asta intrau în casă. Era o legătură între noi și-o dragoste necondiționată. Când tututor le-au crescut copiii și-odată cu ei grijile, nevoile, de la care-au pornit, din păcate, mici și mari invidii, ne-am cam îndepărtat, ne-am împrăștiat prin lume, dar senzația aia de așteptare și chipurile lor la geam mi-au rămas în ochi pentru toată viața.
Casa bunicilor era mereu plină de lume. Pe lângă nepoți, mai veneau femei să-și coasă câte-un capot, câte-o rochie de vară, câte un stănuț ori cine știe ce altă haină. Discutau ultimele știri. Discursurile de la Radio Europa Liberă păleau pe lângă informațiile lansate lângă mașina aia de cusut. Toate erau trecute prin urechea acului. Ce-a făcut lelea Viruța, Pechea, Tanea lui Pechea, Larisa lui Pechea, baba Mașa, Viorică, fetele lui Viorică, nașa Liza, Catiușa, Ilenuța, Aristid, ce s-a vândut la magazin, cine s-a născut, a murit, s-a măritat, a divorțat și, în sfârșit, cine a intrat, în ordine alfabetică, pe „Lista de porci”, adică pe lista celor care urmau să cumpere porci de la stat, alcătuită și intitulată astfel, fără nici un gând rău, de președintele kolhozului „ Zavetî Lenina”, un fel de „Învățăturile lui Lenin”, primul pe raion și-al doilea pe republică, mândria lui tătuca, brigadir și bărbat chipeș.
-Nină, da cum nu te temi tu să-l lași pe Anton, singur, între-atâtea femei. Nu vezi că-s toate cu ochii pe el. Þi l-or lua! O înghimpa, din când în când, câte una cu cerul gurii negru.
-Uite că nu mă tem!- răspundea mămuca mai vesel decât îi era pe suflet în astfel de momente, încercând să ghicească ce vrea de fapt să zică vrăjmașa.
- Nu mi l-or mai lua. Că doar nu ele, ci eu m-am măritat cu el la 16 ani, eu l-am așteptat de la război. Eu m-am rugat pentru el zi și noapte. Eu am alergat desculță prin ploaie câțiva kilometri până la haltă, când am auzit că-i viu, că se întoarce la mine. Eu i-am făcut șase copii și-am zăcut, când l-am născut pe-al treilea, un an oloagă. După toate astea, să mi-l ia? Unde-ar fi atunci Dumnezeu?
- Auzi, Nină, o ațâța și tătuca. Mi-a dat Mărioara perechea asta de ciorapi, cică a cumpărat-o de la Drochia anume pentru mine. Și mi-a zis să mai trec pe la ea, dacă mi-a fi vreodată sete ori foame, ori...
-Ori ce, Antoane?
A doua zi, mămuca vântura grâul kolhozului încălțată în ciorapii ăia și râdea, da râdea tare. Să o audă Mărioara, s-o audă și celelalte. Anton era al ei. Și toată lumea trebuia să știe asta.

You currently appear offline to Victorita David.
Diana Iepure: Până aici cum îți pare?
BUZZ!!!
Victorița David has signed back in. (7/11/2006 11:44 PM)
Victorița David: Eeeeei, ce să pun, e bine, dar parcă e prea concentrat. Mai bagă și tu mai multe detalii, desfășoară.
Diana Iepure: Ce detalii, măi?...
Victorița David: Păi, uite, e frumos acolo, în odăiță și-ti reușește descrierea, dar parcă e cam putin, parca aș mai vrea un piculeț de ceva, un dialog între ei.
Victorița David: Numai, te implor, nu trece atât de repede de la un subiect la altul. E super ideea asta cu bunicii, dar, vezi, trebuie sa fie la tine cu totul altfel decât la alții, să se înțeleagă bine diferența.
Victorița David: Îmi pare că emisiunea aia, Tezaur folcloric, mai este si acum.
Victorița David: Daaaaaaaa, bună aia cu strigăturile. Că tătuca dansa cu strigături. Îți amintesti ce mai tropăia, de ieșeau scântei!
BUZZ!!!
Victorița David: Eu cu cine vorbesc?
Diana Iepure: Scriu acum mai departe, dacă îmi mai iese ceva, îți arăt.
Victorița David: Uite, de exemplu, ne permiteau să mergem la iaz. Că ai noștri, de-acasă, veșnic s-au temut să nu ne înecăm. Copiii erau toată vara cu coada în Nistru, noi, însă, nu. La Antoneuca aveam libertate.
Victorita David: Tu spune cum stăteam cu găleata și ligheanul, la țeava aia cu diamentrul de-un metru, și sărea peștele drept acolo, când se rupea iazul și se revărsa în Răut.
Victorita David: Mulți pești erau. Curgeau gârlă. Pleosc, pleosc, așa mai cădeau de la înălțime! Îl aduceam la mămuca mărunței, lucioși, cu gurile căscate, sărmăneii. Ea îi curăța și îi prăjea în făină de păpușoi, de aceea, de-a lor galbenă. La noi, făina era mai palidă, mai măruntă și parcă mai fără gust.
Diana Iepure: Da, și mâncam peștele afară, cu usturoi, scrob, mămăligă și brânză de oi, la masa de lemn, sub copac. Ne-adunam toți verișorii. Mâncam c-o poftă și c-o viteză, de se întâmpla uneori să-mi rămână câte un os în gât și să mă cam înghimpe.
Victorița David: Iarna mâncam cocoșei albi, un pic sărați, dintr-un lighean mare și-adânc. „Săriți, săriți, cocoșei, ca fetele la flăcăi!” Și ei săreau de fierbințeala ceaunului, se loveau de capac: Poc! Poc! Noi ne bucuram că se fac mulți cocoșei.
Victorița David: Ne plăcea să coborâm din podul casei știuleții sidefii, ascuțiți la vârf și să îi apăsăm cu buricele degetelor, apoi să-i dezghiocăm pentru cocoșei.

Nu țin minte să fi spus mămuca Nina un cuvânt rău despre noi. Nu țin minte să mă fi obijduit vreodată, să mă fi privit în vreun fel cu dojană, să-mi fi reproșat ceva.
Pentru ea, noi eram „frumoase, cuminți și, mai ales, strașnic deștepte”. Uneori, mergeam pe drum și se oprea, dacă întâlnea pe cineva demn de încredere, să ne prezinte. “Astea-s fetele lui Filea. Strașnic deștepte.” Și punct. Probabil, datorită ei, eu și astăzi mă simt uneori strașnic deșteaptă.
Deștepte cum eram, aveam abonament la biblioteca din Antoneuca. Mergeam din cînd în când, însoțite de verișoara Galea, și ea un personaj important al copilăriei, să schimbăm cărțile. Așa am citit Bostănel cu capul chel, pe care n-am mai predat-o la bibliotecă, cum n-am predat nici Micul Muc, nici Kolea și Olea își scriu, nici Wini Puf și toți, toți, toți, nici Mingea și scatiul, nici Câinele sălbatic Dingo sau povestea dragostei dintâi...

You currently appear offline to Alexandru Iepure
Diana Iepure: Când ai timp, aruncă o privire.
BUZZ!!!
Alexandru Iepure has signed back in. (7/11/2006 14:20 PM)
Alexandru Iepure: Păi, mie îmi place, da voi ați stat mai mult la Antoneuca. Și erați mai mari. Amintirile mele sunt cu iazul, cu prinsul peștilor. Acolo am văzut pentru prima dată o stâna adevărată.
Diana Iepure: La stâna aia din vale, la care își dădeau ei, pe vară, oile, ciobanul avea o cățelușă albă, cam murdară, dar tare drăgălașă. Și s-a apucat s-o strige, tocmai când eram noi acolo: Diana! Diana! Mămuca s-a schimbat la față.
Diana Iepure: Acasă mi-a zis jenată, așa de parcă și-ar fi cerut scuze: Tare nu mi-a picat bine că o chema așa. N-a găsit și ăsta alt nume pentru câine.
Alexandru Iepure: La Antoneuca am mâncat raci copți pentru prima dată și, dacă nu greșesc, chiar și pentru ultima.
Diana Iepure: Aoleu, cum am putut să uit de raci! Tot mă gândeam ce am uitat. Racii. Așa îmi plăcea să îi desfac și să le scot carnea aia albă din coadă. Și mă miram cum de se fac din verzi așa roșii, când îi fierbeam. Eu copți n-am mâncat, doar fierți.
Alexandru Iepure: Þin minte PAZicul, autobuzul galben de la Drochia, magazinul si pâinea specifica de acolo. Mie îmi mai plăcea la ei chișleagul din ulcelele alea vechi, din lut.
Diana Iepure: Aha. Le uscau în gard.
Alexandru Iepure: Acolo, pe-un perete, este și astăzi unica fotografie cu tata mic, alături de ceilalți frați și surori, în haine noi, cusute de mămuca special pentru Paști. Mă rog, poate nu unica poză, dar numai acolo sunt fotografii cu tata mic.
Diana Iepure: Și poze multe. Copii, nepoți, strănepoți, în rame, pe pereți. Chiar și după diverse rupturi, divorțuri, alte necazuri, mămuca i-a păstrat pe toți sub sticlă. Nu a scos din ramă pe niciunul.
Alexandru Iepure: Mie mi-au luat odată haine de marinar. Costumul avea și-o beretă cu panglică, pe care scria cu litere mari MOREAK. Și tătuca era foarte mândru că eram eu moreac în treucă. Stătea în fața casei cu mâinele în șolduri și mă punea să mărșăluiesc: Un-doi, un-doi, stângul, stângul, stâng-drept-stângul, stângaa-mpreejur...
Diana Iepure: Da! Buna și asta. Foarte bună.
Diana Iepure: Mărșăluind așa, ai căzut, ți-ai zdrelit genunchii și, privindu-i atent, ai făcut o descoperire, de care ai rămas șocat și speriat: ”Dianaaa! urlai ca din gură de șarpe, îmi crește păr pe picioare!”
Diana Iepure: Þie ți-au luat haine de marinar, iar mie un ceas aurit Ceaika, pe care l-a pierdut Victoria, pe când învăța la „Ștefan Neaga”. L-a uitat pe pian și nu l-a mai găsit.
Alexandru Iepure: Vecinul, moșul Sâdor, care împletea funii...
Diana Iepure: Ce fel de funii?
Alexandru Iepure: Era moșul Sâdor, cel de lângă fântână, unicul om din sat care împletea funii. Avea și un fel de aparat lângă gard, cu patru sau trei cârlige în cruce. Și când împletea se întindea pe tot drumul ăla de lângă mămuca. Împletea mai întai funii mai subțiri, apoi le împletea pe alea între ele.
Alexandru Iepure: Era foarte captivant procesul. Eu l-am urmarit nu o data. Funia se întindea de la gardul lui pâna la drumul spre stână. Era ajutat și de o a doua persoană, de obicei de cel care comanda funia.
Alexandru Iepure: Să nu uiți de ușa albastră, cu clempuș, și de clopotul de la cimitir.
Diana Iepure: Da, da. Și clopotul ăla, și ușa cu clempuș...
Diana Iepure: Tu ce mai faci?
Alexandru Iepure: Nimic, am venit de la serviciu. Totul e ok. Hai că închid.
BUZZ!!!

La un moment dat, am plecat la Chișinău cu o geantă albastră imensă. Abia o puteam ridica de jos. În ajunul plecării am plâns tare. Am mai plâns încă jumătate de an după, când mă suna Alexandru la cămin și alergam să vorbesc cu el. Trebuia musai să alerg, altfel babele de la recepție trânteau receptorul, dacă nu veneam suficient de repede. Ori nu mă chemau defel. Că le era lene să se ridice de pe scaun. Când totuși mă chemau, Sașa plângea în receptor. Plângeam și eu. Telefonistele ne atenționau „Vașe vremea isteklo”, adică „Timpul dumneavoastră a expirat”, dar ne mai lăsau, din milă. Și noi plângeam mai departe. Încă vreo două minute peste durata legală a convorbirii. În anii cât am fost studentă, Sașa aduna bani și mi-i trimitea în plic, ascunși între foile cu poezii și desene. Câte 5 ruble ori câte 10. Apoi a venit Victoria la Chișinău, la "Ștefan Neaga". Să învețe pianul. Cu ea am făcut schimb de rochii, pantofi, cercei, necazuri. Cu ea am dormit pe-un pat de sârmă, rece, am mâncat orez cu sare și linte cu apă. De ultimii bani, cumpăram, ca proastele, discuri de la Melodia, note de la Ciocârlia, cărți de la Aurora, farfurii de plastic de la Univermag. La Antoneuca trimiteam felicitări de Anul Nou, ziua mămucăi și 8 martie. Acum mai trimit uneori de Paște și Crăciun. Apoi m-am măritat eu. S-a măritat Victoria. Am născut eu. A născut și ea. Am divorțat eu. Ea, slavă Domnului, nu. Sașa a intrat la Politehnică. A terminat-o. S-a însurat. Nu mai plânge la telefon. Victoria a plecat cu familia în Germania. Și nu poate ieși de acolo. Cică nu i-s în regulă actele, pe de-o parte, iar, pe de alta, ca să fie în regulă, ar trebui totuși cumva să iasă. Eu sunt la București. N-am cetățenie, doar încă un copil care, din fericire, o are. Mămuca e bătrână, dar e o bătrână frumoasă, chiar dacă îi mai lipsesc niște dinți din gură. Vara asta mi-am pus în gând să ajung la Antoneuca.