Dragostea din casa celaltă...
( o poveste de familie)
Lumea de azi e încă cea de ieri, chiar dacă azi se zice că-i alt secol după numărarea obișnuită a anilor. Nici nu observăm ce grea povară e pe umerii noștri această înrădăcinată obișnuință de a număra zilele de ieri, zilele de azi, zilele de totdeauna...Oprește-te clipă! Oprește-te și desființează durata! Născocește o altă măsură, în care dacă nu timpul și dacă nu necazurile, măcar păcatele să ne fie mai ușoare! Pentru că vede bunul Dumnezeu, cele mai multe dintre ele noi, oamenii, le săvîrșim din dragoste, cea mai confuză și cea mai irezistibilă ispită umană.
De dragul ei, al dragostei, am fost zilele-acestea la baștina copilăriei mele, de-am aflat de-o ploaie năpraznică, ce s-a abătut asupra Ineascăi. M-am dus de-a dreptul la cimitir să văd dacă nu cumva au fost deteriorate casele de veci ale părinților. Apoi mi-am îndreptat pașii spre casa propriuzisă, a copilăriei mele și a vieții părinților. Credeam că voi găsi oprită clipa în mulțimea de imagini fotografice fixate gospodărește de mîinile surorii mele pe pereții cei cu icoane dinc asa cea mare. Dar nu! Clipa nu s-a oprit. Ceea ce a putut să facă timpul e că el a început a depăna pe toate dintr-un capăt. De unde și ideia mea năstrușnică: lumea de azi e încă cea de ieri, chiar dacă azi se zice că-i alt secol după numărarea obișnuită a anilor.
Aici am văzut că n-am încotro și trebuie în cele din urmă să nu mă mai opun ordinii stabilite de providență și să-mi mărturisesc păcatul, deși aș putea să nu mi-l asum, el aparținînd în întregime tatălui meu. Dar vorba ceea: surcica nu sare departe de trunchi. E necesar, probabil, să specificăm că această vorbă înțeleaptă din bătrîni nu înseamnă neapărat că feciorul e bucățică ruptă din părinți, dar mai curînd că noi, oamenii pămîntului, vrînd-nevrînd semănăm unul cu altul, dacă nu prin trăsăturile fizice, atunci cel puțin prin apucături, fiindcă cu toții ne tragem dintr-un păcat pus la originea noastră.
E o imagine cu adevărat covîrșitoare fotografia cu chipurile părinților mei imortalizați în clipa cînd erau tineri însurăței. Doar eu cu sora și fratele meu cunoșteam că această fotografie a fost realizată în anul 1940.Mă uit la chipurile lor de-atunci și văd întruchipată naivitatea basarabenilor dintotdeauna, privirile lor visează o viață frumoasă. Nici în vis nu le-a fost dat să vadă coșmarurile unei realități ce urma să vină la o lună, la o săptămînă după căsătorie. După care s-a dat cep butoiului cu rele: războiul, evacuarea, înrolarea lui tata în Armata română, căderea lui în prizonierat la Râmnicul Sărat și drumul lung de trei ani în lagărul rusesc. Viața reală, însă, i-a dat curaj și bărbăție să evadeze din prizonierat și să revină într-un tîrziu acasă, unde mama pierduse deja speranța să-l mai revadă vreodată.
Era iarna lui 1947 și rușii au hotărît să nu mai împuște lumea, să nu mai omoare basarabenii cu arma și cu bîta . Hai, să le măture podurile, sîsîiecile și hambarele. Hai să-i învețe a trăi flămînzi ca sovieticii ori cum țiganul și-a învățat calul ca să se mîntuie de dînsul. Nevoind să devină chiar calul cuiva, viitorul meu tată și-a luat lumea în cap și, împreună cu alte mii de basarabeni și... basarabence, a plecat să munceascăundeva , departe, în Polonia. În schimbul sclaviei , tata primea cartofi și borhotă în cantități suficiente să-și asigure existența. Apoi, după luni de așteptare de către mama, s-a întors tata acasă. S-a întors cu totul și s-a stabilit cu lucrul în colhozul din sat, dar mama...tot în așteptare se pomeni. Și abea după ce părea că toate s-au așezat și cicatrizat nițel, abea după toate acestea așteptările mamei au devenit de-a dreptul insuportabile. Nu putea să iasă din casă, că din toate părțile simțea că este ironizată și arătată cu degetul. Vorba e că Ineasca a descoperit un secret ce l-a cutremurat pînă-n temelii.Însăși copiii, jucîndu-se în colbul drumului, au început a se șușoti. Stai, stai că nu-i lucru curat. Tragedia asta e plină de humor. D-apoi nu ți-am spus, fată hăi, că ești o proastă!?
Satul nu țimea minte precis, înde a fost Arefta Hrincuță tot timpul cît Victor Druță a lipsit din sat, umblînd hoinar, chipurile, după o hrincă de pîine tocmai prin Polonia!
Ș-apoi stai că tocmai deaceea Arefta n-a fost deportată, dar a fost scutită de postavcă și n-a fost chinuită cu zaiomurile. Și încă, stai că Arefta n-a dat nimic în colhoz, dar repede s-a făcut șefă la găinăria de lîngă ferma de vite de peste gîrla Ciulucului, unde aista, cum îi zice lui, e șef și el, bată-l-ar norocul să-l bată! Dar, stai puțin să trag oleacă de aer, căci toată vara ceea la Ineasca au fost ploi curate și lanurile de grîu , de popușoi, de răsărită, au contribuit la construirea romanului de dragoste al tatălui meu cu Arefta Hrincuță. Zice-se că la timpul ei, Arefta a fost o domnișoară frumoasă, a avut fața îmbujorată semănată cu pistrui și un păr blond-lucitor. Trupușorul îi era încreionat într-un zigzag ca de trestie , încît atunci, cînd îți ieșea în cale te vrăja și privirile ți se perdeau în zări ascunse după alte zări. Dar asta nu-i totul, pentru că se mai zice că Arefta a avut și mîini dibace. Covoarele țesute de dînsa, broderiile și iiele cusute de ea o fi înfrumusețînd azi casa nu numai din Ineasca, Telenești, ci și din Israel, din America și din alte țări în care au fost nevoiți să se ducă evreii în urma dezstrului dezlănțuit de sovietici în Basarabia după 1940 încoace.
Vremile vitrege au lipsit-o pe Arefta de un bărbat al ei și tata pentru dînsa n-a fost bărbatul ei, dar a fost , totuși bărbat. Toate bîrfele și vorbele pline de răutate și ironie ale rudelor noastre, o priveau alene pe Arefta, dar nimeni nu zicea că-i frumoasă și că frumusețea nu se mănîncă cu lingura. Tăcută, timidă se ferea să intre în discuție în teme subțirele cum este dragostea. Nici mama, la rîndul ei, deși le știa pe toate, nu le flutura și nu le vîntura, nu dorea să se confrunte cu Arefta, lăsînd ca lucrurile să curgă cum curg ele. E adevărat, firește, că o durea inima, o frigea sufletul, dar legea creștinească e sfîntă și nu i-a dat nimănui să meargă a doua oară în bisericăși să-i spună preotului să-i i-a cununia înapoi și să bată clopotele, pentru că ea, divorțează și se dezice de ceea de ce i-a trimis Dumnezeu pe lume. Arefta, credincioasă și ea, accepta puținul ce i se oferă, știind că împărăția cerească e zidită pentru cei săraci. Nu i-a cerut lui tata să-și părăsească familia, dar s-a lăsat hurdughită de gura satului, iubindu-l atît cît a iubit-o el pe dînsa.
O vară întreagă a crescut și a ghilit in și cînepă, apoi o toamnă și o iarnă a tors și a țesut, iar în primăvară, nopțile, la lumina lunii, lîngă geam, a cusut în cruciulițe o cămașă, de mai mare dragul care i-a dăruit-o lui tata. Era o cămașă cusută în stil național moldovenesc, cu gherghefuri pe la guler și mîneci, nu o ghimnastiorcă de budionovist sovietic rus. Tata, delicat ca mine, a adus cadoul acasă, dar nu l-a îmbrăcat niciodată în public. I-a dat cămașa Areftei mamei să facă cu ea ce i-a trăsni prin cap. Mama n-a mototolit-o, n-a azvîrlit-o , ce-ar fi însemnat că-și blestemă copilașul pe care simțea că i s-a zămislit lîngă inimă. A ascuns-o în zestrea ce o avea de la părinți pe sofca din casa cea mare. A ascuns-o cu mare grijă, pentru că satul i-a adus demult vestea că și Arefta Hrincuță așteaptă copil. Vestea aceasta a scos-o din țîțîni. A mers la Arefta acasă, că trăia la o azvîrlitură de băț de noi și s-a certat cu ea de moarte. Tata, aflînd despre toate cele întîmplate, n-a scos un cuvînt, dar s-a jurat în sine și s-a blestemat, după care a părăsit-o pe Arefta pentru toată viața. Tîrziu a părăsit-o, pentru că nu mult, după mama, a născut și Arefta și tot o fetiță,ruptă bucățică cu soră-mea Ana. Cînd am venit eu pe lume, rudele îmi povesteau că educatoarele de la grădiniță, le așezau pe amîndouă copilițe la aceiași masă ca să trezească admirația tuturor care le vedeau cît de mult se aseamănă între ele. Dar, bine-a zis cine-a zis, că din furat nu te faci niciodată bogat. Într-o zi, cînd tata împreună cu bunelul Nică, acopereau saraiul de la poarta noastră, un unchi de a Areftei a venit la noi și unde nu vorbește cu tata așa ca să audă și mama:
-- Apoi, bade Victor, a murit fetița Areftei. Te rog, dacă poți, ajută cu ceva că nu avem cu ce o înmormînta...
Tata, dur, încrîncenat, parcă-l văd, se făcu pămîntiniu la față și nu putut, nu ca să facă un bine pînă la capăt, ci nici un cuvînt n-a putut să rostească omenește. Mama, în schimb, n-a putut face rău. A mers în cămară, a scos de-acolo o torbă cu făină, alta cu cartofi, ceapă, varză, bulgur pentru sarmale și i-a dat moșului Areftei, care le primi pe toate cu vorbe de „ Bodaproste”, plecînd să înmormînteze cu praznic nepoțica...
Arefta nu s-a mai căsătorit niciodată...Dar nici dragoste de împrumut n-a mai făcut cu nimeni. Drept mărturie suntem noi doi, fratele Ion și eu, care ne-am născut după sora noastră. Și, mărturisesc, suntem ai mamei Vera și nu ai mahalagiței noastre Arefta Hrincuță. Deși, trebuie să vă mai mărturisesc un detaliu important. Istoria tristă și plină de humor din Ineasca nu s-a oprit aici... Lumea zicea că eu, ca mezin, seamăn leit cu tata. În ciuda tuturor bărfelor, eu nu l-am auzit vreodată pe tata să fi vorbit deschis sau pe furiș, de bine sau de rău despre vecina noastră Arefta. Puțin cîte puțin creșteam și observam că Arefta Hrincuță cînd trecea pe lîngă noi se uita lung la casa noastră și mai că nu-și făcea semnul crucii... Pe mine, cînd mă întîlnea, se străduia să-mi spună cuvinte bune, mă lăuda, îmi netezea cu palma percică de pe cap... Era una cînd mă vedea singur și cu totul alta cînd se întîmpla să mă vadă mergînd alăturea de mama. În cazurile acestea Arefta era nu știu cum prea timidă, rușinată pleca capul în pămînt și ca o condamnată nu încerca să crîcnească un cuvînt la adresa mea sau a mamei. Iar mama, la rîndul ei, ca și cum nu o observa, mă grăbea, ținîndu-mă de mînuță,și mă îndemna să merg mai repede. O dată, țin minte, am dat cu ochii de cămașa ceea, despre care v-am vorbit și am întrebat-o pe mama de unde a cumpărat-o. Mama mi-a răspuns oftînd înădușit:
-- Aista-i cadou de la ibovnica lui tat-tu, crezînd, probabil, că eu am înțeles ceva. De înțeles am înțeles eu cîte ceva, dar hăt, încoace, cînd am început a construi...comunismul și eu. Eram elev prin clasa a șaptea, răsărisem pioner în poiana veselă din curtea școlii și, într-o bună zi, m-am apucat și am îmbrăcat cămașa cea frumoasă, cu flori la guler și la manjete, fără să-mi cer voie de la mama. Am îmbrăcat-o, simțindu-i mirosul de scrobeală și naftalină. Îmi era cam lată în umere, dar îmi stătea bine, de vreme ce a trezit admirația colegilor de clasă și a învățătorilor, care se dezobișnuiseră să vadă pe cineva îmbrăcat în costum național moldovenesc, fără cravată roșie la gît. Vestimentația mea neobișnuită, nu lăsa pe nimeni indiferent și cînd a fost să trec pe la poarta mătușii Arefta Hrincuță, ea a înțepenit cu ochii pe mine, de parcă descoperise o minune, săvîrșită prima oară pe lume:
-- Că tare mai sameni tu cu tat-tu, în tinerețele lui, mi-a zis ea, apoi m-a oprit printr-un gest straniu al mîinii, ca să mă admire de mai aproape, și să mă mănînce din picioare, nu alta: De unde ai tu așa cămașă frumoasă, măi Boris?, mi s-a părut că m-a întrebat de dragul întrebatului.
-- Eu nu știu și nu știe nici mama, da tata-i plecat la lucru, i-am răspuns și eu pe potrivă.
După care pioner desovietizat, un fel de naționalist, cum se mai zicea pe atunci, am venit acasă bucuros și vesel nevoie mare și i-am turuit mamei , tot sărind de pe un picior pe altul toată povestioara întîmplată la școală, dar și cea avută în drum cu mătușa Arefta Hrincuță... S-o fi văzut voi pe biata mamă, cum m-a privit toată o meditație, care pare că o însoțește și astăzi acolo unde se află ea, în împărăția cerească a lui Dumnezeu...După încă vreo doi ani de școală, am mai încercat s-o îmbrac, dar după mai multe spălături, se făcuse mică și nu m-a mai încăput. În timp ce cămașa cu pricina s-a îngustat și cum ziceam, nu m-a mai încăput, drumurile vieții s-au lărgit și lungit în așa măsură, încît ca să le pot parcurge a fost nevoie să schimb de cîteva ori moda de îmbrăcăminte, nemaiputînd-o uita, mai ales pe cea militară în care dacă nu mi-am dat duhul, înseamnă că părinții m-au făcut nu numai sănătos, dar și cu oleacă de noroc.
Puțin cîte puțin, povestea dragostei lui tata s-a destrămat în negura timpului, apărînd în gura satului alte povești de dragoste care mai hazlii decît a părinților mei, dar care poate și mai triste.Veneam acasă, nu zic, cum vin și acum. Cum aveam să nu vin dacă eram tînăr și dacă drumurile largi și spațiile întinse ale străinătății nu-ți oferă nu o casă părintească, ci un fir de iarbă, un troscot, o portiță din scînduri vechi spriginită de tulpina unui salcîm corogit, un gard din nuiele care să facă semn că te dorește și te așteaptă. Veneam și pînă să trec pragul casei noastre, în cale îmi ieșea mătușa Arefta, de acum îmbătrînită și uscată ca un pom de zarzăr. Mă oprea la poarta ei și-mi vorbea atît de duios și îndelung despre mai toate problemele noi și vechi ale vieții sale și ale sătenilor. Îmi spunea că-s exact copia lui tata cel din tinerețe lui și mă măsura și mă cîntărea cu ochi mîngîietori, de parcă aș fi fost chiar un copil al ei, nu al mamei mele.
Mama, îmbătrînită și ea, în tot timpul ăsta vedea, auzea și aștepta, aștepta și aștepta să termin odată ciorovăiala cu mătușa Arefta. Eu, scăpat, veneam acasă într-un suflet și o găseam pe mama în prag, bucurîndu-se că mă vede, dar și nebucurîndu-se:
-- Dragul mamei, ai venit! mă cuprindea ea pe prag, după care mă elibera din îmbrățișare și-mi comanda rele de la distanță: Mergi în casă, te-așteaptă tat-tu! și pleca undeva de unde se întorcea cu o întîrziere de nu țin minte cîte minute c-o poală de nici și, numaidecît cu un ulcioraș de vin.
Tata om sociabil și vesel de felul lui, nu a dorit niciodată să se vorbească în casa noastră despre Arefta Hrincuță. Nici de bine și nici de rău.Nu numai cînd veneam acasă, de la studenție și mă întîlnea împreună cu mama, dar și hăt mai tîrziu, cînd am început a-l vizita cu cîte o soție și nepoței și mama nu mai era în viață, tata ocolea cu îndîrjire a se aduce vorba de partea feminină a acestei lumi.
Oare de ce mint? Tata a interzis a i se vorbi de femei cam pe cînd a împlinit șaptezeci de ani și a ținut tema asta în mare secret pînă pe la vîrsta de aproape optzeci. Iar cînd i-a împlinit pe toți optzeci, mi-a spus:
-- Gata. Sunt bătrîn, dragul meu... Nu mai pot de picioare și tare aș vrea să vină baba ceea să mă ieie la dînsa acasă...
Eu, încă tînăr și prost, nu i-am înțeles iluzia și m-am grăbit să-i alung disperarea, supîndu-i:
-- Tată, ce-ar fi dacă te-ai împerechea cu mătușa Arefta, să-ți mai treacă de urît.
Vorbele mele iar l-au făcut pe tata să se oțărască și să devină nemulțumit:
--Vorbești niște măiacuri și tu! făcu el drept răspuns la vorba mea necugetată. Numai la nebunii te gîndești... Tu mai bine iartă-mă, copilul meu, că mi-e rușine de ceea ce mi s-a întîmplat. Numai moartea mă poate dezlega de păcat și împreună cu mamă-ta. Nu vezi, cum mă așteaptă ea la dînsa...
Într-un început senin de septembrie tata a decedat. Mai bine zis, s-a însurat încă odată cu mama. Zilele, dar mai ales nopțile verii care ținea să plece și toamnei care ținea să vină erau feierice. Cu luna plină de-asupra Lipăgăului, cu miros de fructe, flori și ierburi. Întins pe sofca din casa cea mare l-am găsit pe tata mai tînăr și mai frumos decît fusese în viață. Femei bătrîne, neveste și copilițe tinere trebăluiau prin ogradă, pregătind totul pentru înmormîntare. Eu, însă, făceam obiceiul creștinesc înrădăcinat la. Nu-i dădeam o clipă mortului să rămînă singur, pentru că groparii, vezi bine, îi găteau o altă casă. Zi și noapte eu, mezinul, stăteam și recapitulam în minte cele mai importante crîmpeie din viața mea, petrecute împreună cu dînsul. Lumina pală a lumînărilor din sfeșnic și a celor înfipte în făina din mai multe farfurii puse la capul mortului făcea legămînt cu întunericul veșnic în care urma să-l petrecem pe tata.
A venit ultima noapte de priveghi. Către miezul ei, am închis geamurile, ușa de la intrare, ca și cum aș fi vrut să nu-l deranjeze pe tata fluturii mari, colorați și țînțarii obraznici de-afară. Toate gîndurile la aceea că am ocazia de a fi alături de tata ceasuri numărate, în casa unde eram numai eu și el, mă străduiam să nu dorm. Mă alina mirosul de bucate ce se pregăteau pentru pomenire în saraiul de la poartă și aerul proaspăt ce năvălea de-afară ce-mi rămînea ca amintire de la tata. Luna plină și curată triumfa ca o regină a romanticii triste de-asupra Lipăgăului. În ciuda destinului său zbuciumat mă bucuram într-un fel că are la înmormîntare parte de o vreme frumoasă și senină.Trecuse de miezul nopții. geamurile casei asudaseră, lumînările continuau să ardă, parcă jucînd pe covoarele mamei de pe pereți începutul altei vieți. Cînd oboseala prinse a-mi cîrpi ochii, cînd pînă la ceremonia înmormîntării mai rămîsese ore numărate, iată că aud cadență de pași. O fi venit părintele să-i cînte prohodul, mi-am zis, dar în acea toropeală, cînd mă luptam cu somnul ce năvălea peste mine cu de-a sila, mi-am dat seama că așa ceva nu poate să se întîmple, la ceasul după miezul nopții...Nici n-am izbutit să mă scol, să îmi îndrept șalele de pe scaun, că, deodată m-am pomenit surprins și uimit, cînd în prag a apărut nu preotul, nu dascălul, nu altcineva, ci ea... mătușa Arefta, spriginită într-o cîrjă, și purtînd trei lumînări lungi și subțiri în cealaltă mînă. Ea s-a uitat la mine, la tata, la icoanele din colțul odăii, la covoarele și rumbele de pe pereți și a oftat din adînc de părea că o să se răstoarne pămîntul. A mers încetișor către corpul neînsuflețit a lui tata, a aprins o lumînare, fixînd-o tremurător în sfeșnic, pe celelalte două le-a înfipt în făină, după care se așeză anevoios în genunchi la căpătîiul mortului și netezi cu mînile îmbătrînite chipul lui tata, părul lui alb ca neaua, ochii închiși, buzele uscate, bărbia lui aspră... În timp cît mătușa Arefta mai șoptea cu buzele-i tremurătoare o rugăciune lîngă tata, de-afară dădu năvală un val de aer proaspăt îmbibat cu mireasma pîlcului de flori de matiolă pe care mama le sădise mulți ani în urmă în pragul casei noastre. În adierea aceasta, Arefta, parcă vrăjită , îngenuncheată lîngă tata , nu se mai sătura să-l privească. Lumînîările ei sfîrîiau și lăcrimau boabe fierbinți de ceară în sfeșnic și în făină. Afară se auzea cum freamătă copacii în lumina poleitoare a lunii care trona sublim de-asupra Lipăgăului. Buzele ei continuau să tremure, rostind nu știu ce cuvinte de laudă sau de ocară sau compunea o rugăciune. Scena mi se păru învăluită de misterul veșniciei, căci pentru o clipă făcliile lumînărilor devenise liniștite, domoale, parcă în așteptarea unui deznodămînt. Eu nu mai eram stăpînul acelei situații. Încremenisem în pragul ușii între perdelele albe, ușurel înfoiate de valurile vîntulețului ce sufla de-afară. Tocmai aici aflîndu-mă mi-a fost dat, în sfîrșit, să deslușesc cuvinte clare rostite de mătașa Arefta:
-- Victore, Victore, eu n-am avut și nu mi-a fost mai drag alt bărbat decît pe tine.Cît de scump ești tu inimii, sufletului meu, de-ai ști, dar Dumnezeu mi te-a ținut departe de mine... și după o pauză foarte mare, după ce îi mai mîngîie odată fața cu amîndouă mîni, pline de gingășie, zise parcă plină de iuertare și împăcăciune: Nu-i nimic, iartă-mă, Victore, pentru că totul abea începe... Te-ai topit ca o lumînare și acum, pleci, dar să știi că degrabă am să vin alături de tine. Atunci nu vei trăi alături de mine ca să nu-mi spui un cuvînt o viață de om... Să m-aștepți, Victore, că nu mi-a mai rămas chiar atît de mult ca să mă chinui printre cei vii...
Cuvintele ei m-au zguduit în așa măsură, încît alt eveniment legat de ceremonia înmormîntării lui tata nu mai țin minte. Îl văd mereu viu fie că-i pe front, fie că-i prizonier în lagărul de concentrare la ruși, fie că-i șef de fermă în colhoz... Dar e viu și este așa cum a fost și timpurile în care a trăit...
Apoi, mătușa Arefta se ridică anevoios de la locul unde stătuse în genunchi, își îndreptă cît putu de mult spatele, mai zăbovi cu o privire plină de destoinicie alături de tata, tot slobozind gemete de durere și necaz. Mai urmări odată covorul „Colacii” țesut de mama, fotografiile noastre de familie de pe pereți. Ea se pomenise în casa asta, după o viață de emoții și zbucium, mereu întrebîndu-se cu gîndul cum o fi înăuntru; și dorea într-o clipă de durere să vadă tot ce se petrecuse într-un destin al omului iubit, față de care mereu a fost cu gîndul și sufletul, dar soarta nu i-a permis ca să le vadă. Mătușa avea în picioare niște caloși negri, lăcuiți, abea de se zăreau sub poalele rochiei largi, în carouri. Hainele pe ea erau curate, părul alb ca neaua, peptănat stătea îngrijit sub marama neagră. Am turnat vin din ulciorul de lut într-un pahar și i-am dat de sufletul tatei. A băut vinul, în două cu lacrimile ce-i șiroiau de pe obrajii brăzdați de riduri, se iertă iar cu tata. Larcrimile argintii, scînteiau la luminile lumînărilor. Înainte de a se hotărî să plece, mai urmări odată încăperea, se opri iarăși la chipul lui tata, așeză paharul deșert pe masă, apoi feri cu mîna perdica de la prag și se duse în drumul nopții, gemînd de durere, înțelegînd că mult nu i-a mai rămas să zăbovească în această lume. Am ieșit în pragul casei, în dereșii cărora fîlfîiau poalele steagurile aduse de la biserică, și m-am oprit, urmărind-o. Mătușa dispărea pe drumul, luminat ca niciodată de frumos de către luna de pe Lipăgău. Pleca spre un sfîrșit de lume, de viață și aici se încheia pentru mine și pentru dînsa o istorie a satului nostru, o taină frumoasă și dură a unei iubirii neîmplinite. Cînd m-am întors la sicriul lui tata lumînările din sfeșnic păreau că se agitaseră. Făcliile lor se avîăntau parcă disperate în partea unde dispăruse odinioară mătușa Arefta.
La înmormîntare nu a venit. La masa de pomină, sora, împărțind pomenile, a dăruit o cămașă, nepotului, cărui satul îi spune că are o ciudată asemănare la chip cu mine și cu tata Victor.