Mă gândeam că poate nu doare întoarcerea și că poți trece mai ușor peste sensuri, chiar dacă simți cum izvorul curge tainic prin tine după ce-a străbătut pământul plin de întuneric. Ochii caută lumina, presimt nebunia palmelor ce-și cântă iubirea nespusă prin cuvinte, se-nbrățișează...spre seară, când amurgul șterge ultima rază a zilei, visul se destramă...trandafiri roșii, albi, galbeni și lacul cu nuferi...să mă căiesc de dorul ce mă cuprinde?

Ochiii însetați mă privesc, aș vrea să-mi cuprinzi obrajii cu palmele și să-mi spui ce dor îți va fi, așa cum ai pribegi în căutarea acelui ceva, inima bate ca un clopot, e liniște lângă tine. Doar zvonuri de aiurea încearcă să învingă umbra ce se lasă jucăușă să mă dezmierde... sau poate te întrebi cine sunt eu?! o frunză ce-am dănțuit o noapte întreagă printre stele, martor era doar întunericul. Pe stâncă mi-am cioplit cuibul, poate să vină de acum o ploaie să ne spele veșmintele colorându-le în alb...mâinile noastre se țineau adunând toate secundele ce au mai rămas, îți descriam pe degete zborul...și ne iubeam dincolo de noi, deveneam transparenți, ceilalți ne vedeau doar inimile însângerate, lovindu-se de viață...și mă rugam ca cineva să omoare timpul...

Măcar acum poate vei vrea să mergem în ploaie, să ne lăsăm în jocul stropilor ca într-un labirint, să rămână deschisă poarta între mine și tine, să ocolim stâlpul acesta ca o despărțire, iar din frunze să destrămăm fiecare secundă. Cuvintele noastre se sărută undeva la masa tăcerii, nasc pentru noi alte trupuri să nu mai rămânem singuri...și știi de ce, nu ai vrut să trecem pe sub poarta sărutului, ți se părea o glumă...doar pentru asta am făcut atăta drum, dar tu nu, gândind că va tebui să scrii un catren, fiindcă nu ai ocazia mereu să ajungi să stai sub infinitul lui Brâncuși, să poți privi cerul și stelele ce cad peste tine, nu voi uita cerul acela ce mi l-ai dăruit... se aud clopotele, bat ceasurile...crezi că se va supăra Dumnezeu pe noi?

Te voi zidi din gesturi și cuvinte sub sălciile plânse de ochiii atâtor fete ce mergeau la râu să-și spele haina de lumină, acolo unde nu vom întâlni minciuna, răzbind prin furtuni, vom lua cu noi doar amintirea sărutului încrustat pe floare. Ne vom lipi de arbori, ca seva lor să ne năruie și încet să mă pot pângări în tine...și vom uita de vreme, ne-om considera străini de lume, ne vom lua cu noi doar copilăria, zămislindu-ne...gheare de pradă ne vor sfâșia spunând cuvinte să ne zdrențuiască sufletul...vom merge cu inima în palme la judecata de apoi...doar Tu Doamne!

În fața mea o tânără ce–și are confident un iubit imaginar ce îi tot scrie mesaje, pe margine, macii se lăfăiesc printre margarete, legănate de vânt petrec cu privirea trenurile ce se pierd mereu în zare. Floarea de măceieș s-a scuturat de mult într-o vale a plângerii... voi merge spre pustiu, acolo poate e nemurirea. Dă Doamne timpul înapoi, să culeg cuvintele risipite peste sufletul meu, ce mi-au scrijelit fiecare fibră a trupului, așezat ca zăgaz în furia apelor. Uită-mă Doamne, în clipa de ieri, când peste poteci verdele ochilor îmbrăca trupul pământului...se scăldă și cerul în ei, te aștept în revărsat de zori, să-mi iei amintirile toate, doar plânsul straniu dintre constelații va spăla genunchii cuprinși de rugăciune...ne despart doar gândurile, ne vom învălui în fum...întorc ceasul, poate va suna și mâine dimineață!