Când mă simt copleșit, mă așez într-un colț pe fotoliu pentru meditație. Nu am dreptul să judec lumea, dar încerc să înțeleg legile ei.
Iată, ai trei dinari. Mergi și lucrează cu ei.
O investiție de iubire pe care trebuie să o lăsăm înmulțită în urma noastră. Revăd fără o rânduială anume, diverse scene din viața mea. O mișcare continuă, valuri, valuri care aleargă aproape orbește încoace și încolo.
La intersecție, un cerșetor cu mâna întinsă pentru milostenie. Lumea trece fără să-l ia în seamă. Mulți îl observă dar își întorc repede privirea în altă parte.
- Eram ucenic la Malaxa, spunea o dată nea Mitică Croitoru, un pensionar. Era croitor dar așa îl și chema, Croitoru. Locuiam la o gazdă înspre gara de nord și, în drum spre casă vedeam mulțime de copii care cerșeau. Mai mulți ca azi. Câștigam bine de tot și le dam și lor bani pentru pâine. Te rog să mă crezi domnu' Sebastian, nici nu știu cum să-ți explic: parcă simțeam că îmi crește inima de bucurie văzîndu-i cum alergau cu banii și cum se întorceau mușcând din pâinea caldă. Îmi creștea inima de bucurie, nu alta. Partea rea este că astăzi când mi-a albit părul, am slăbit, ca să nu zic că am pierdut acest obicei. Trec pe lângă cineva care stă cu mâna întinsă, îl observ, nu are importanță cât de mulți sau de puțini bani am în buzunar, dar trec fără să-l miluiesc cu ceva. Și iarăși te rog să mă crezi domnu' Sebastian, simt cum mi se împietrește inima, așa la modul propriu. Și cred, sunt convins, că oricine face ca mine, simte și el asemenea. Nu se poate altfel!
Și mai departe încerc să fac legătura cu îndemnul:
Cine dă celui ce n-are, Mie Îmi dă.
Domnul nu stă cu mâna întinsă pentru a cere. Ci pentru a oferi. Pentru că Domnul le are pe toate. Și Lui nu-I trebuie mica noastră milostenie. Vrea numai să vadă că ne este și nouă milă de aproapele nostru care o duce mai rău ca noi. Vedeți ce puțin așteaptă Domnul de la noi? Iar de oferit, Domnul oferă mântuire. Tuturor celor care o merită. Iar cei mai mulți dintre noi trecem grăbiți și privind în altă parte. Nu trebuie, atunci când va veni timpul, să suportăm și reversul medaliei?
Am aflat că profesorul universitar Ion Tătaru, care ieșise la pensie de mai multă vreme este bolnav și m-am întristat pentru că tare am ținut la el. Spunea glumind că are o pensie egală cu a unei femei de serviciu de la Operă. Continua să muncească, multe, foarte multe ore pe zi, nu fuma, băutura nu se lipise de dânsul și arăta mult mai tânăr decât cei aproape optzeci de ani ai săi. Și constată dintr-odată că suferă de un cancer la colon, descoperit prea târziu și neoperabil. Cancer care se dezvoltase multă vreme subteran. Sedative și mai departe, patul suferinței. Patul suferinței din care încerca să descifreze chipul unei morți venite neașteptat de curând, judecând după starea relativ bună de sănătate de care se bucurase de-a lungul vieții.
Singuri am venit în această lume, și tot singuri ne retragem când expiră polița fiecăruia dintre noi. Și pe măsura trecerii timpului, constatăm că ajungem să avem mai multe cunoștințe dincolo decât aici. De câte ori, sastisiți de lumea în care ne ducem veacul, nu facem incursiuni insondabile în lumea copilăriei noastre, în speranța de a ne întoarce cu acumulatoarele încărcate, ca să o luăm apoi din nou la drum prin această sahară pe care o traversăm zi de zi!
O lume plină de soare și de vise și din care la întoarcere, ne dăm seama că aproape toți martorii ei, părinți, rude, vecini și, câți alții, s-au petrecut de mult dintre noi.
Și tu te vei adăuga la poporul tău.
Și poate că și lor le este dor de noi și ne așteaptă. Cine poate să spună ce și cum? Iar noi nu facem decât să așteptăm răbdători, mirându-ne cât de repede ne vine și nouă rândul să ieșim din această lume.
Și mai departe alte gânduri, gânduri, gânduri...
Îmi caut permanent o ocupație ca să nu-mi mai pun întrebări. Nici întâmplările hazlii nu îmi mai captivează atenția.
În primele secole creștine un nobil călare se întâlnește cu un sărac de pe domeniile sale. Se recunosc creștini după crucea pe care amândoi o poartă la gât.
- Spune, întreabă primul, când te rogi, gândul tău nu se întâmplă să mai și zboare în altă parte?
- Nu, răspunde hotărât al doilea.
- Uite, spune Tatăl nostru și dacă reușești, noi creștinii nu ne mințim între noi, îți dau calul meu.
Omul ia o atitudine pioasă și începe să se roage. Al doilea așteaptă răbdător.
Cal arătos, de toată isprava. Face o groază de bani. La un moment dat se oprește și întreabă:
- Dar, îmi dai și șaua?
- Acum nu-ți mai dau nimic. Nici calul, nici șaua, pentru că m-am dumirit cum stau lucrurile.
Încerc să citesc și să nu mă mai gândesc la nimic. Venise rândul unei cărți de eseuri a unuia dintre intelectualii noștri de marcă dar și cu importante demnități la activ. Încerc să înțeleg cum Petru și Ioan, care nu erau oameni cu carte au putut să exprime lucruri esențiale, simplu, pe înțelesul tuturor și numai în câteva cuvinte.
O singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani și o mie de ani ca o singură zi.
Scrisul contemporan se consideră mai rafinat cu cât este mai alambicat și subțiat, pentru ceea ce se consideră un plus de efect, astfel că atunci când este comentat un astfel de autor, simplificând lucrurile, stai și te întrebi: îl vorbește de bine, sau de rău? Unii au devenit adevărați maeștri în a distila numai cuvinte care nu spun nimic. Academisme și prețiozități, care golesc cuvintele de sens și care eșuează într-o ceartă pe cuvinte, de care nu se mai feresc, dar pe care o și cultivă cu încântare crescândă. Până când văd că autorul se interesează de sexul lui Dumnezeu!!!
Dacă era cartea mea, o puneam pe foc. O împrumutasem însă de la biblioteca municipală și trebuia ca atare restituită. Am închis-o și din acel moment nu l-am mai considerat pe autor nici creștin, nici intelectual.

Dragă domnule Sebastian,
Mi-a fost foarte greu să mă așez la masa de scris pentru că nu am nici o veste bună. După aura fotografiei și datele de naștere, s-ar părea că nici nu mai trăiți. V-ați aflat probabil printre cei de față la împărțirea suferinței și soarta a fost foarte „generoasă” din acest punct de vedere cu prietenul meu Sebastian.
Toți oamenii ne naștem curați ca niște îngeri. După aceea începe sita soartei să ne cearnă pe fiecare în parte. Unora dintre noi, le permite Pronia să se strecoare mai neobservați, în timp ce pentru alții, are planuri pe care noi nu suntem în stare să le înțelegem, nici să le judecăm.
Și de aceea le rezervă acestora, pentru câtva timp, căci ce înseamnă alergarea noastră către moarte, decât numai puțină vreme ca să ajungem la ea, o sarcină puțin mai grea decât a celorlalți dar, care nu se poate compara cu mărimea recompensei care se află la capătul ei. Pentru că nu tuturor le este dat să ajungă la creuzetul în care se plămădește metalul nobil.
Iubirea se poate naște numai dintr-un suflet generos dar trece obligatoriu prin suferință. Și cu cât suferința este mai mare, cu atât mai mare va fi și iubirea.
Acestea sunt concluziile pe care mi le-au pus în față două persoane care au încercat să vă descifreze aura de pe fotografii și v-au citit data de naștere.
Că există sau nu vreo legătură între astre și viața noastră, nu am știut niciodată și, nici nu am putut să probez.
Sigur că acestea nu sunt decât palide interpretări ale unor legități care continuă să rămână necunoscute celor mai mulți dintre noi și, nu sunt bătute în cuie.
Destinul se află și în mâinile noastre în sensul că, omul nu este pus să alerge pe un culoar fix, cu toate detaliile stabilite dinainte.
Linia vieții, spun cei care sunt cât de cât inițiați în arta descifrării ei, seamănă cu o zi de lucru la capătul căreia trebuie să ajungă fiecare dintre noi, fără să ne fie arătate și urmele pașilor pe care trebuie să mergem.
Deși urmele pe care vom merge, sunt cunoscute acolo sus, poate chiar înainte de intrarea noastră în viață.
Curaj, pentrucă numai cei tari se iau de piept cu destinul! Poate că mai târziu, suferința de aici, se va dovedi un atuu din cel puțin două puncte de vedere. Unul pentru că am încredere în tăria lupului singuratic și, al doilea, generoasa recompensă divină care așteaptă sufletele noastre, din partea Tatălui care îi iubește pe toți copiii Lui.
Și pe cei buni, și pe cei mai puțini buni de la care așteaptă doar să se reîntoarcă în ascultarea și iubirea din care au căzut.
Să se reîntoarcă și să fie vii.
Mă gândesc la săracul Lazăr care nu reprezintă un caz singular, ci asemenea lui există poate, miliarde pe această planetă a suferinței.
Cum să-l ajut eu mai mult pe prietenul meu Sebastian?
Dacă aș putea, aș întinde imediat mâna să preiau măcar jumătate din această suferință, fără pretenția de a împărți și răsplata ei.
Începând de astăzi, mă voi ruga în fiecare zi pentru dumneata, și vei avea în mine un prieten adevărat.
Cu toată dragostea, Căpriana.