Pe formația către care Ana se îndreaptă cu pași repezi îmbrăcată cu noul halat de culoare roșie specific lansatoarelor, în scurt timp s-au creat două tabere. Se stârnise mare vâlvă, prilej îndelung și incitant de discuții, față de acea decizie neașteptată a directoarei. Ana nu era nici cea mai veche, nici cea mai potrivită pentru acea funcție și pe deasupra nu se potrivea...ea nu făcea parte din nici un grup de femei așa zis emancipate care dominau "prostimea".

În realitate, bisericuța formată din câteva femei de vârstă medie nu era decât o adunătură de suflete la fel de limitate, a căror preocupări erau la fel de banale, universul... la fel de îngust, doar că situația lor deși mergea neîndoit spre compromis era puțin mai confortabilă ca a celorlalte. Majoritatea aspirantelor acelui cuib de viespi trebuiau să fie persoane fără obligații, capabile la orice oră de ieșiri peste program la o bere, la o cafea sau la aniversări. Trebuia să-și aducă aportul de intrigi, de bancuri noi, de lingușeli și nu în ultimul rând trebuiau să știe să bea sau cel puțin să fumeze. Degradarea morală era foarte bine întreținută în acel mediu alcătuit dintr-o asemenea diversitate.
Am lăsat să treacă timpul, nu mult, doar măsurat într-o lună de zile.
Anei îi e deja lehamite, oricât s-ar fi străduit să iasă la lumină uzând doar de corectitudine, de calm și de bun simț, în condițiile anterior create n-avea cum să reușească. Și nici să cedeze nu voia deși zilnic maistra, căreia nu-i convenise hotărârea directoarei, o sabota certând-o apoi că nu se pricepe la nimic.
Ce să discute ea, femeie trecută de a doua tinerețe, al cărei bărbat se sinucisese din cine știe ce dezamăgire sau rătăcire a minții, care avea nevoie de senzații tari în fiecare clipă pentru a înlocui deprimarea ce se cuibărise ca o mâță leneșă în sufletul ei...cu Ana...care nu știa să spună decât" da...doamnă, bine doamnă...aici cum să fac...doamnă"...
Pusese ochii pe o femeie zdravănă, cu care lucrase până nu demult în adevărata fabrică de confecții, care știa rosturile junglei, cu care ar fi sporovăit și-ar fi înjurat în voie la o țigară, ascunse ori în wc-ul infect în care ți-era groază să intri, ori afară la pauza mare tremurând pradă crivățului ce cutreiera în voie șesul.
Anei îi era din ce în ce mai greu să reziste, avea senzația că celelalte nu așteptau decât momentul în care ea va ceda și va recunoaște că nu e de nasul ei acea funcție.
Dacă până atunci era inofensivă și inexistentă aproape printre ele, acum simpla ei prezență le irita sufletele îmbâcsite de invidie.
"Ce dacă are un liceu, să se ducă să facă ce a învățat, ea n-a transpirat ani întregi să-și facă planul, n-a fugit îngrozită la baie cum fugeam noi simțind hemoragia menstruației că ne năpădește pătându-ne halatele, mirosind și încleindu-ne pielea veșnic iritată. N-a suportat umilința noastră, cu atâta experiență, cu profesională în domeniu, să fim plătite la fel ca niște neputincioase care habar n-au cum să bage ața în ace. Și pe deaspupra parcă e un copil, ce Dumnezeu i-o fi trecut prin cap directoarei să-și plece ochii spre ea?"

De cealaltă parte erau acele femei care într-adevăr oricât s-ar fi străduit creierele lor sau poate mâinile și picioarele nu reușeau să se armonizeze pentru a le ajuta să ticluiască meșteșugul surfilatului sau al tighelitului. Abia dacă s-ar fi descurcat la tăiat ațele sau la călcat, locuri unde ajungeau inevitabil în cele din urmă vânate cu precizie de tribul inițiatelor. Majoritatea erau pensionare sau tinere fără școală din orice mediu. Pentru această categorie Ana era pâinea lui Dumnezeu, era cea care nu se plictisea să le mai explice o dată și încă o dată cum se bagă ațele, cum se schimbă suveica, cum se așează materialul sau cum trebuie început un model nou intrat în lucru.
Ei îi făcea bine să le ajute, știa prin ce trecuse ea însăși la început deși ar fi trebuit să se ocupe doar cu luarea comenzii cu tot cu auxiliare de la magazie, așezarea pachetelor în rafturi după numărul de comandă și împărțirea retușurilor.
Nu ținea de atribuțiile dar se întâmpla ca maistra să solicite scuturându-și spasmotic capul, să se ducă Ana în locul ei pentru că ea nu e obligată să suporte împuțiciunea și nesimțirea adunăturii.

Odată ieșită pe poarta fabricii toată tensiunea ei se dilua în aerul încă rece al zilelor de februarie.
Alte gânduri ceva mai colorate, mai senine, îi luminau fața.
Slăbise mult.
Într-o lună suferința fizică și agitația îi subțiase trupul și-i ascuțise profilul palid. Cearcăne vinete coborau proeminente până spre mijlocul obrajilor. Stresul zilnic căruia i se adăugau nopțile nedormite petrecute peste program pentru livrarea comenzilor o vlăguiau ca pe un fruct din care gospodina stoarce ce e mai bun pentru un sirop de calitate.
Dar primul salariu i-a adus atât de multă bucurie că-și propusese ca atunci când îi va fi greu, prea greu și va trece prin fața bisericii unde-și făcea cruce rugându-se pentru o nouă zi...să nu uite ziua când a luat banii.
"Doamne ajută-mă pentru o nouă zi și Fă-mă să nu uit cât de mulțumită am fost."

Și mai avea motive de bucurie. Reușise să închirieze casă de la doi bătrâni și luna următoare putea să se apuce de curățenie și de adus lucrurile. Acum era încă prea frig și ce rost mai avea să-l mai chinuie pe taică-su să meargă cu căruța să o ajute?
Umbra unei temeri însă tot o rodea. Acceptase cu ușurință turele de noapte preferându-le celor de zi mai ales datorită problemei ei cu somnul. Și coșmarurilor.
Și-ntr-o noapte a descoperit o soluție la acea situație.
Visase la fel de profund ruptă de realitate. În ultimul timp nu mai suporta nici măcar să închidă lumina o îngrozea întunericul, o presa invizibil făcând-o să transpire și să stea într-o permanentă alertă.
Se luase curentul, se stinsese totul brusc.
Întâi și-a menținut calmul, era doar o pană de curent, mai apoi inima a început să-i bată haotic, coastele parcă-i presau plămânii și se simți deodată abandonată-ntr-un gol, într-un spațiu vid. Și dacă ar fi făcut vreun gest, ceva ce-o pândea de undeva, din acel nimic s-ar fi năpustit asupra ei. Ar fi fost deajuns doar un sunet, o sclipire și inima i-ar fi cedat sub presiunea uriașă a acelei frici.
S-a desprins brusc de pat și-a înaintat să caute bricheta. A găsit-o lângă sobă lăsată acolo pentru a-i fi la îndemână când ieșea să fumeze. Și-a aprins o țigară dar din cauza agitației s-a înecat cu fumul și-a început să tușească. Nici un pahar cu apă...doar sticla cu vin de pe masă, lăsată de taică-su care plecase mai devreme după ce urmărise știrile.
A prins sticla pe bâjbâite și-a băut întâi o gură. Aproape instantaneu a simțit o căldură plăcută topindu-i stomacul. S-a strâmbat în același timp de tăria băuturii. A rămas o clipă cu sticla în aer indecisă s-o lase sau să continue să mai bea. Ochii ei nevăzători se chinuiau să distingă ceva asemeni scamelor de lână, ceva-uri care începuseră parcă să danseze ghiduș dispărând și reapărând. Și căldura din somac se transformase parcă în fierbințeală și se extindea vibrându-i în ritmul pulsului.
Duse din nou sticla la gură și bău de această dată ținându-se de nas câteva guri pline. Nu-i plăcuse niciodată vinul... Acum descoperise deodată că...greșise...
Era bine, nesperat de plăcut chiar...Își mai aprinse o țigară și ieși pe prispă.
-Unde ești tu..frică? Nu te văd?
Râse dându-și capul pe spate și simți părul rece mângâindu-i umerii goi. Amețise și-i plăcea. Capul n-o mai durea deloc. Și era ușoară...nespus de ușoară. Frigul n-avea nici o putere. Se gândi să se întoarcă și se amuză singură cum i se împleticeau picioarele.
Ce mai contează? își zise
...de cât timp n-am mai simțit atâta ușurare în suflet...aș putea chiar să zbor...dacă aș mai bea o gură.
Dar uitase sticla afară și cu regret pipăi un loc unde să se așeze. Găsi fotoliul și se sprijini de brațele lui. Se lăsă să cadă...și adormi. Nici un coșmar nu-și mai putea face loc în mintea ei.

Dimineață se trezi brusc de parcă ar fi bătut cineva clopotele la urechile ei. Se îmbrăcă, coborî treptele spre camera unde dormea Andrei, îl privi o clipă cum dormea cu fețișoara ascunsă în așternuturi și simți din nou junghiul din suflet.
Urmară alte zile și alte nopți deopotrivă agitate și confuze și inevitabilul se petrecu.

În timp ce stătea aplecată peste umărul maistrei care se chinuia să descifreze un nou model și-o chemase în ajutor, aceasta se întoarse brusc spre ea și o privi direct.
-Tu miroși a băutură.
Simți un val de sânge invadându-i obrajii.
-E din cauza medicamentelor cu care-mi tratează dinții... îmi refac dantura... încercă vag să explice.
-Nu e prima dată...tu bei, continuă s-o iscodească răutăcios din spatele ochelarilor cu rame groase maistra.
-Vi se pare.
Spuse ultimele cuvinte și plecă strigată de o femeie la una din mașini.
Încercă s-o ajute să-și așeze materialul pentru a-l asambla dar mâinile și picioarele îi tremurau tembele.
O urmări cu colțul ochilor pe maistră cum se deplasa alert către gașca elitistelor.
-Ai fost la chef aseară Ană? o întrerupse femeia ce stătea în mașină.
-Nu. Eu nu merg la chefuri, nu stau în oraș...și la țară nu mai sunt tineri.
-Nu te superi...mi s-a părut că miroși a băutură.
-E de la medicamente... repetă Ana mecanic.
-Da' ce dacă ai fi băut și tu un pahar...doar nu-i foc...toată lume mai bea.
-De fapt da...am băut un pahar de vin fiert, l-am ajutat pe tata să taie lemne și zicea că mă va încălzi...poate de aia...
Mințea desigur, de multe ori o îmbiase bătrânul cu o cană de vin fiert și roșu..."că face sânge"
...ea e tot timpul palidă...
Dar îl refuzase de fiecare dată, nu-i plăcea vinul...nu atunci cel puțin.

Trecu pe formație spre capăt unde se desfășura controlul produsului finit. C. T. C.-ul cum îl numeau ele. Trebuia să ia retușul, produsele cu defecte, să le împartă pentru a fi reparate.
Nu putu să nu observe amploarea cu care se împrăștia zvonul, o urmări cu privirea pe femeia de la care plecase, cum se ridică din mașină și pornește mișcându-și anevoie proeminențele spre grupul ad-hoc format. Îi spune ceva maistrei, aceasta dă din cap și se întorc spre Ana.
Pe acea femeie care juca acum rolul Iudei o ajutase de multe ori, o acoperise, îi reparase sute de retușuri sacrificându-și timpul stând peste program.
Iar ochii ei care nu demult implorau lăcrimând acum...
Simți cum spațiul se îngustează, devine mic, sufocant format doar din voci și ochi sfidători și ironici, restul întuneric...
...se simți ca o oaie rătăcită de turmă sub amenințarea unei haite flămânde de o altfel de hrană.
Încercă să facă pași cu retușul, trase aer în piept dar saliva înghițită devenise sărată deodată. Și tot înghițea...și tot îi venea să înghită. Duse mâna la nas, ceva ca o scamă o gâdila și simți sângele vâscos lipindu-i-se de degete.
Apoi nu mai simți decât o scurtă amețeală și căzu ridicol în mijlocul intervalului dintre mașini acoperită simultan de un vraf de boarfe de care se agățase în ultima clipă de conștiință.



Când își reveni fu trimisă cu indiferență la directoare.
-Explică-i ei...știe toată secția, mi-au spus nu știu câte fete...

Ana nu mai voia să explice. Era inutil. Se dezbrăcă de halat, îl agăță pe umeraș și porni spre birou.
Directoarea examina un catalog de la Avon. În birou, la radio cânta Dan Bitman
"Și n-am iubit pe nimeni
așa cum te-am iubit pe tine..."

-Ia loc, Ana!
-Ce rost mai are...probabil n-o să vă pierdeți timpul...cu...
-Spune-mi?
Ana ridică capul, puțin surprinsă. Directoarea însă se ocupa în continuare de ale ei imagini...și se descurajă.
-Ce să vă spun?
-Dacă bei într-adevăr...de exemplu.
-Nu...nu beau.
Se hotărâ apoi brusc și continuă.
-În iarnă am avut un accident...am căzut, m-am lovit la cap...destul de rău, au zis doctorii. Dar n-am avut nici timp, nici bani să fac un control...Întâi mi-era somn continuu apoi a început să mă doară capul și-n ultimul timp aveam coșmare ce simțeam că mă înnebunesc. Într-o seară am băut, nu găseam apă...și-au încetat toate...numai noaptea...n-aș putea bea ziua...nu beau de obicei...
Directoarea ridică în sfârșit ochii iar Ana simți neîncrederea cu care o măsura.
-Toți cei cu vicii găsesc motivații.
Brusc îi veni o idee. Se apropie de femeia cu ochi negri, mari și sclipitori, îi luă mâna, se aplecă și i-o așeză blând pe locul unde cucuiul nu se retrăsese deloc. Aceasta trase mâna și chipul i se chirci relevând riduri multe și fin tăiate în piele.
-Ana!
Ochii Anei înoată în lacrimi. Privi spre sala de lucru unde toate chipurile acelea avide se îngrămădeau să surprindă gestul ei nefiresc.
-Nu știu ce să fac doamnă. Uneori aș vrea să mi se ofere orice șansă de compromis...să o accept și să se schimbe ceva din tot haosul pe care-l port în mine. Dar nu se ivește nimic...fug și eu de șansă...fuge și ea de mine. Aș fi putut face multe..aș fi putut de pildă să-mi fac treaba pe care mi-ați încredințat-o ...mi-ar fi fost simplu, întotdeauna am crezut și-am afirmat cu mâna pe inimă că iubesc oamenii, că îmi place societatea, că le înțeleg pe toate...dar se pare că nu e reciproc...și n-o să fie...pentru că eu nu pot fi ca ele..iar ele nu vor să fiu cum sunt...și orice aș face ...
Seara stau și-mi aranjez pachetele pe rafturi...după comenzi așa cum îmi cereți...iar dimineață le găsesc sucite, rupte, împrăștiate de parcă toată grija unora e doar ca eu să nu reușesc ...
-Știu și cred că din acest motiv ar fi bine să renunți. Trebuie să le hrănesc răutatea...e doar o adunătură...
-Sunt și fete bune...
-Da sunt dar nu știu cât timp vor mai fi. Așteaptă-mă puțin aici.

Pleacă și revine în scurt timp.
-Ana, eu nu am copii și n-o să am niciodată...acum oricum e târziu...dar te pot ajuta să-ți găsești locul. Pentru că nu știu ce a fost sau este viața ta dar eu simt că trebuie să-ți dau o șansă. Aici...e junglă, tu n-ai cum să reziști, mereu mă întreb și eu cât o să mai pot să stau...probabil mă voi întoarce în orașul de unde am venit...
Am un frate care are un magazin mai mare. Printre altele acolo e și o librărie. Nimeni nu vrea să stea. Nu este activitate și e izolată oarecum de restul clădirii. Nu te întreb dacă o să te descurci...sunt sigură că o să fi acolo în mediul pe care ți-l dorești și pe care îl meriți pentru că ai ceva...nu știu ce...ceva ce-mi spune că o să fii învingătoare...
Ana se abține să se manifeste. Dacă n-ar ști că e văzută ar îngenunchea și i-ar săruta mâna...fără să simtă că ar fi destul măcar pentru felul ei calm de a vorbi, pentru blândețea cu care o învăluie ochii ei...
-Aici ai salariul, cartea de vizită la un neurolog unde te vei duce imediat ce-ai ieșit de pe poarta asta...ai destui bani cu care să-ți faci un control amănunțit...iar eu o să-l sun să aflu rezultatele...
Nu poți rezolva o problemă creîndu-ți altele mai grave...
-Nu vă pot mulțumi acum...ar fi deplasat doar un simplu mulțumesc...poate timpul sau întâmplarea mă vor ajuta să vă fiu recunoscătoare într-un fel în care să înțelegeți...respectul pe care ...
-Hai fugi, ne vedem după ce-ți faci analizele, formația fierbe... vor acțiune. Ia-ți foaia, scie-ți demisia...și spune adio.

Portarul îi zâmbește amical în timp ce-i verifică sacoșa. Iar ea ca niciodată îi zâmbește luminoasă.
-Bine dispusă azi?
-Plec mai devreme...cum să nu fiu.

Strada e goală la acea oră. Gheața se topește și curge picurând zgomotos de pe streșinele clădirilor gri și vechi.
Aerul e proaspăt, vântul și-a pierdut din intensitate iar Ana merge zâmbind nimănui de parcă ar înainta spre cine știe ce ființă sau spațiu nevăzut. Pașii se lasă cadențați picioarele se înlocuiesc febrile spre înainte pe un ritm stabilit de sufletul ei în care înmugurește o primăvară rivală cu cea pe care ochii ei o caută în razele calde ale soarelui.
Ceva anume dinntr-un cotlon necunoscut al ființei ei îi crea impresia că n-o să mai rateze și de această dată...că acum, nu știa de ce dar acum...s-a petrecut un moment nou...