Încet, temător, Dănuț fratele Anei a reușit să dărâme zidul resemnării după care se ascunsese sora lui. Multe nopți nu reușise să adoarmă el, oftând, cu ochii ațintiți în tavanul casei lor căutând soluții pentru viitorul ei.
Și, ca într-un joc cu cuburi care se dărâmă când încerci să așezi ultima piesă, în același mod planurile lui se năruiau în fața realității.
Nu fusese Ana o fată veselă sau sociabilă niciodată, dar avea totuși momentele ei bune.
O vedeai atunci chinuindu-se să-și învețe fratele să danseze iar râsul ei, deși-l enerva și-l făcea să se rușineze de propria-i stângăcie, era necontenit și molipsitor. Și-apoi tot ce nu înțelegea venea la Ana. Ea se oprea din treburi și-i explica într-un mod în care nu avea cum să nu priceapă. Și o admira întrebându-se de unde știe atâtea lucruri.
De aceea obișnuia să-i spună când îi plăcea o fată:
" e ca tine, Ană..." iar ea îi zâmbea ironic ca unui copil ..." înseamnă că n-o să țină, noi tot timpul ne certăm..."

Acum însă își dădea seama că doar împăcându-se el cu ideea că Ana va avea un copil "din flori" va putea să se ducă la ea și să-i fie alături.
Și totuși avea momente când refuza să creadă și-n mintea lui se nășteau variante ale negării.
" Poate minte...ea și-așa e altfel. Cine știe...nu vrea să-l mai vadă pentru că l-a iubit prea mult pe dobitocul ăla și se izolează aici la țară.
Dar venea rapid contraargumentul:
"Ana urăște să stea la țară."
Și-atunci mintea lui o lua de la capăt în căutarea unei soluții pentru sora lui.

Ninsese mult, norii se statorniciseră peste ținutul lor și nu mai conteneau să cearnă fulgi, când mari și pufoși când mărunți și deși, iar vântul iernii ridicase creste de zăpadă minuțios modelate.
Sătenii îngrijorați au hotărât să iasă toți cu lopețile altfel riscau să fie izolați de șoseaua ce ducea în oraș.
A ieșit și tatăl Anei, un om blajin a cărui menire, înscrisă în acea carte pomenită în Biblie drept" Cartea Vieții", se dovedise a fi munca.
Își trecuse viața prin mină, apoi ieșise la pensie din fabricile comuniste și-avea să mai lupte cu ea, munca, până în ziua când, în cele din urmă, ea va câștiga și-i va răpune trupul deja bătucit și obosit.
-Hai nea ' Costică, că văd că te ții încă bine. De ce nu ți-ai luat și flăcăul la muncă? Nu-l pui la lopată, nu?
-Nu-i acasă, minți bătrânul.
-Da' unde umblă pe vremea asta, nu cumva l-ai scăpat la fete?
Se alăturară și alții celor doi și îi săriră în ajutor.
-Lasă-l Săndele că moș Costică are copii deștepți și la locul lor nu ca soră-ta de-o știe tot satul.
-Ei... deștepți, proști cum or fi, sunt copiii mei, zise tatăl Anei, dar parcă-l săgetă un junghi în inimă gândindu-se la fiică-sa.
Săndel nu-l avea la inimă pe bătrân. Locuiau gard în gard și păsările lui scăpau și săreau gardul în curtea lui moș Costică. Iar mama Anei, în toamnă, supărată că-i mâncaseră toți ardeii și roșiile, i-a amenințat că dacă nu-și repară gardul să și le țină în curtea lui, o să i le trimită tăiate.
Și-acum prinsese el clipa că-l atingă acolo unde știa că-l doare mai tare.
-Și Ana...ce face nea' Costică? Am auzit că o să ții nepot în brațe prin vară.
-Și ce treabă ai tu Săndele? Vezi-ți de tine, vrei să ne certăm?
-Da' ce te aprinzi așa moșule. Nu te lăudai tot satul că fată ca a ta n-are nimeni, c-o s-o dai la școli și-o să facă și-o să dreagă?
-Lasă-l în pace , ce, dacă a pățit așa un necaz înseamnă că-i proastă, sări alt țăran să-i ia apărarea fetei.
-Nu... înseamnă că i-a plăcut altceva mai mult decât școala șopti cu înțeles către ei Săndel.
Tatăl Anei, cu ochi în jos, a simțit că tot sângele i s-a adunat în tâmple și-n lumina ochilor. A ridicat lopata, s-a apropiat de vecinul lui dar văzându-i privirea ironică s-a întors brusc și a plecat înjurându-i, chinuindu-se prin nămeții înalți, cu ochii înlăcrimați de rușine.
A ajuns acasă și-a izbit poarta care și-așa șubredă s-a rupt din balamalele ruginite căzând cu zgomot în curte.
Nedumerită de gălgia bruscă, stârnită de păsările speriate ,mama Anei porni cu pași repezi spre poartă. Ana îi auzi pașii apăsați pe prispa casei.
-Ce-i mă omule cu tine?
-Mama ei de fată. Mai bine n-o făceam. M-a făcut de rușine. Râde satul de mine...mă râd toți...toți. Ce-o să ne facem noi?
-Da' ce vrei să facem? Așa a vrut Dumnezeu ! începu femeia să plângă. Cu ce-i ea vinovată?
-Nu e ea de vină, tu ești c-ai lăsat-o de capul ei.
S-au certat aruncându-și vina unul celuilalt, mâhniți și tensionați, s-au certat parcă pentru toate momentele în care au tăcut și nu și-au zis nimic.

Ana îi auzea din casă și cu mâinile tremurând, cu ochii încercănați ar fi dat orice ca dintr-o dată, printr-o minune să dispară.
Găsea inutilă și fără nici un scop prezența ei între oameni.
Ar fi vrut să doarmă...să doarmă până se va trezi în alt corp, în alt loc. .
A închis ochii, și-a acoperit urechile...
...ca prin farmec n-a mai auzit nimic iar sufletul ei luptător i-a adus pe buze un refren ca un fâlfâit de aripi :
"Vara se duce lăsând amintiri
Repezi ca niște ploi
Veșnică fie secunda din noi...
Și din nou între Ana și realitate s-a ridicat un zid protector, un zid fără de care mintea ei sensibilă s-ar fi risipit răpusă de remușcări și dezamăgire.

Seara nu a mai vrut să mai iasă din camera ei.Cum să dea cu ochii de taică-su? Avea dreptate, l-a făcut de râsul satului. Și la ce bun să se mai amăgească ? Și ce-ar fi trebuit să facă? Cum să se ducă să omoare viața din ea? Ce vină are acel suflet dacă ea n-a știut ce face? Cum să nu fi știut ce face? A greșit...o să plătească...o să ..stea în casă până atunci când va fi să ...
Gândul nașterii propriu zise o făcu să se înfioare. Dar nu durerea, n-avea de unde să cunoască acea durere, ci ideea că va fi singură, că nu va putea să se bucure ca orice mamă, că poate îl va urâ...poate nu va fi în stare să fie mamă..
Sentimente contrarii zdruncinau acel suflet încă de copil .
Dănuț o găsi ghemuită cu brațele în jurul genunchilor, legănându-se în întuneric.
-Ana...ce s-a întâmplat, de ce n-ai venit la masă.
Glasul lui e abia șoptit, rugător și afectuos .
-Nu mi-e foame Dănuțule.
-Mi-a povestit mama ...
-Au dreptate toți... ei vor să fiu ca ei...dar eu nu pot fi, ce mă fac dacă eu...nu pot fi ca ei?
-Nu trebuie să fii ca ei, tu faci ce crezi tu că-ți dictează inima.
-Inima mea? Tu ce crezi despre mine?
Băiatul o privi și-i trecu prin cap să-i spună că-i ciudată.
-Cred...că ești curajoasă c-ai hotărât să ...nu știu Ana ...chiar nu te înțeleg de ce vrei să ai un copil care nu o să aibă tată. Dar asta e problema ta sau hotărârea ta.Eu să știi că m-am gândit mult și mi-a venit o idee.
Fata îl privi nedumerită cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Băiatul zâmbi și se așeză lângă ea.
-Þii minte când ne-am dus pe câmp, pe vremea lui Ceaușescu, la furat cartofi?
-Da, cum să uit că ne-a fugărit poliția și tu ai căzut și ți-ai rupt mâna.
-Din cauza cui am căzut?
-Din cauza ta că erai gras și n-ai putut sări peste piatra aia mare.
-Și cine m-a tras de pe piatră de-am căzut?
-Dar...
-Îmi ești datoare.
-Cu ce?
-Cu nimic...doar trebuie să mă asculți și faci cum o să-ți spun eu.
-Ce-mi spui tu?
-La vară plec.
-Unde?
-În Italia. Am vorbit c-un prieten și plecăm amândoi.
-Doamne Dănuțule, ce spui tu ...îți trebuie bani, viză, pentru ce să pleci?
-Pentru tine. Am aflat și pe unde se poate trece .
Ana se ridică din pat speriată.
-Doar nu vrei să treci...fraudulos.
-De ce nu...dacă tu poți păstra un copil știind că-ți distrugi viitorul, eu de ce n-aș putea să plec fraudulos? Și-așa eu nu merg la facultate și-am renunțat și la ideea să mă fac dascăl la biserică...ce vrei...m-ar râde ceilalți ...dascăl să culeg pomenile...Înainte să plec vând vițelul pe care mi l-a dat tata și-ți las bani de spital pentru când va fi să ai nevoie.Și când voi ajunge acolo te chem și pe tine.O să vezi că o să fie bine.
Ana, se oprise de mult din legănat. Își privea fratele și nu realiza decât faptul că el avea să plece pentru ea. Și nu găsi nici un cuvânt să-i spună, acest sacrificiu a lăsat-o fără puterea de a-l certa, de a-l ironiza sau de a face ceva să-i explice cât de nebunesc e planul lui.
S-au retras fiecare în camera lui ,amândoi cu mințile împrăștiate dar cu gânduri diferite.

Și-avea să treacă iarna cu clinchetul ei curat de zurgălăi, cu primul Crăciun fără brad, cu tristeți și cu însingurări, o iarnă de care Ana își va aminti mereu ca de o pagină deosebită din cartea vieții ei.
.