În vara asta am plănuit cel mai aventuros concediu împreună cu dulcica mea, Marlene. Într-o duminică dimineață ne-am urcat în mașină și am plecat. O zi ne-a luat să ieșim din țară, apoi am trecut prin Ungaria, Austria. Ne-am oprit în Italia, în Milano. Mi s-a părut romantic să mergem pe străzi ținându-ne de mâini, fără să ne uităm la hartă, ciripind mereu pe marginea a ceea ce vedeam.
Îmi place că fie admirăm aceleași lucruri,fie ne completam reciproc. Îmi place să inventăm povești pornind de la o figură sau de la o imagine plăcută. Cel mai mult mi-au plăcut poveștile care au plecat de la vitrina unui magazin Versace și de la o statuie din Dom care își ținea cartea într-o mâna și în alta pielea toată.
Am savurat apusul într-o cafea cu înghețată și am plecat mai departe spre Monte Carlo. Cu Marlene în dreapta mea aș putea merge pana la capătul Pământului și înapoi.
Deja conduceam de vreo 2 ore și se întunecase, super strada era pustie, eram doar noi doi într-o mașină albastră.

- Ce crezi pisi? Ajungem repede în Franța?
- Sigur.

Mi-a înghețat părul pe spate. Vocea Marlenei mele dispăruse iar în locul ei era vocea metalică a unui bărbat. Dar nu am îndrăznit să întorc privirea.

- Sunt eu, Marlene a ta! De ce nu te uiți la mine? Îți este teamă?

Deja mi s-a părut revoltător. Toată viața am încercat să trec peste temeri, să nu le las să mă cuprindă. Eram sigur că se întâmplase ceva cu Marlene, vocea îmi era străină, distantă. Brusc am simțit un sentiment neplăcut în stomac. Trebuie să fiu tare.
Am întors privirea și am rămas fără cuvinte pentru câteva secunde: Marlene avea în ochi aceeași culoare ca pisicile pe timpul nopții.
Am auzit motorul mașinii cum începe să urle, uitasem piciorul pe accelerație. Am întors privirea la drum și am încercat să leg propoziții coerente în mintea mea, să fac asocieri, să realizez ce se întâmplă. Doar eram un om inteligent, dezghețat la minte.
Primul pas a fost să realizez că eram la volanul unei mașini care rula cu aproape 200 km/h. Mi s-a părut că mă apropii de un copil care stătea pe mijlocul străzii. Îmi era clar că nu aveam timp să frânez. Dar problema mea cea mai mare era de ce copilul are aceeași privire ca și Marlene. Cu fiecare metru parcurs mi se părea că acel copil îmbătrânește...ajunge la adolescență....în câteva clipe ajunge la maturitate și nu durează mult până ajunge la vârsta a treia.
Nu am închis ochii, eram precis că îl lovesc și vroiam să vad fiecare amănunt pe care să îmi construiesc apărarea. În secunda de dinaintea impactului am văzut cum prin piele i se distingeau în detaliu elementele scheletului, era acoperit de o haină specific budiștilor și era găurită ca și cum ar fi avut sute de ani vechime.
Nu mi-am dat seama dacă s-a transformat în cenușă din pricina impactului sau s-a întâmplat înainte. Dar în aceeași clipă am încercat o manevră disperată de a îl evita și am călcat frâna cât am putut de tare. Luminile din ochii lui s-au stins în ai mei și m-a orbit.
Am simțit doar cum s-a învârtit mașina în cercuri concentrice infinite întrerupe de un zid din piatră. Poate era un parapet sau pământul dintr-un șanț. Oricum nu mai distingeam bine ce se întâmpla. Având un model mai nou de mașină știam că motorul nu îmi va strivi picioarele iar capota va acoperi parbrizul astfel încât nu ne vor sări cioburi în față.
Am început să simt vag cum îmi curge ceva pe față. Cred că erau lacrimi pentru că păreau a fi sărate....
„Tatăl Nostru care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău, Facă-se voia Ta.....”

Întuneric.