Povestea lui Puzderiuță

A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost pe vremea când făcea plopul pere și răchita micșunele, când puricele se potcovea cu nouă zeci și nouă oca de fier, se sălta în slava cerului și tot zicea că-i ușor. Pe când lupul mânca mătrăgună și zicea că-i tare bună.
A fost odată un moș și o babă. Și moșul și baba asta trăiau într-o căsuță mică, din stuf pe malul unui heleșteu ; o căsuță mică și prăpădită rău. Foarte dărăpănată era căsuța moșului, dar moșul și baba care erau și ei foarte bătrâni, erau mulțumiți că aveau un acoperiș deasupra capului. Moșul ăsta trăia cu baba lui cu care n-avea zile bune. Baba asta îl tot amăra pe moș. Ei nu aveau copii și din pricina asta erau tare necăjiți amândoi, iar baba nu-i dădea deloc pace.
Într-una din zile îi zise baba moșului :
-Moșule, uite ce zic eu. Zic să-l luăm la noi pe băiatul acela care stă mereu în fața bisericii. Să-l luăm noi de suflet și să-l creștem noi.
-Măi, babo, zise moșul. N- o să ne fie prea ușor. Noi iaca n-avem nici după ce bea apă, așa de sărmani suntem. Unde vrei să-l aduci pe băiat ?
-Moșule, eu vreau să-l aduc aici la noi acasă. Nu vreau să mă duc pe lume ailaltă până n-oi avea și eu un suflet în casa mea. Un suflet care să-mi zică și mie mamă.
-De măi, babo, zise moșul. Dacă ții cu tot dinadinsul, mă duc să-l aduc încoa.
Moșul se duse la biserică și-l aduse pe băiat. Ce mare îi fu bucuria babei când îl văzu pe băiat trecându-i pragul. Nu mai putea de bucurie. Mai că-i venea să-și pună straiele cele bune și să dănțuiască de atâta bucurie. Și l-au așezat pe lavița unde dormeau ei, iar ei s-au pus pe jos pe o rogojină și acolo dormeau când cădea noaptea.
Și așa s-a scurs multă vreme ; de dimineață până seara moșul și baba umblau să găsească de-ale gurii și veneau frânți de oboseală. Dar pe băiat tot acolo pe laviță îl găseau. Pentru că nu făcea nimic toată ziua cât era ea de lungă. Stătea întins pe laviță și nici mâncarea nu și-o mânca până nu venea baba să i-o dea mură- n gură de pe cuptor.
Și azi așa, mâine așa, într-o zi îi zice moșul babei :
-Măi babo, vezi și tu că băiatul ista mai mult e o pacoste la casa omului. Ian hai să-l ducem de unde l-am luat. Eu am zis că el o să ne fie ajutor la bătrânețe, dar văz bine că nu-i așa.
-De măi, moșule, zice baba. Așa-i cum zici. Da’ mie tot nu mi-a veni să-l dau. Mai bine să-l mai ținem o vreme la noi acasă.
Și l-au mai ținut. Vezi bine că baba se gândea mai mereu la băiat și prinsese drag de dânsul.
Și iar a trecut ceva vreme, a venit iarna și nu s-au mai îndurat să-l mai ducă. Au așteptat primăvara. Moșul prinse din nou a-i vorbi babei sale :
-Babo, hai babo să mergem să-l ducem de unde l-am luat că e pagubă la casa omului și nu ne ajută cu nimic. Toată ziulica stă pe lavița aia. Hai să-l dăm, babo, că eu nu mai pot să muncesc și pentru unul ca el.
Și de data asta baba s-a învoit. Foarte greu i-a venit babii să-l dea. Vezi bine că prinsese drag de dânsul că stătuse atâta timp la ei și era oacheș băiatul.
După un timp baba iar îi zise moșului :
-Moșule, noi mai avem puțin de trăit și nu avem și noi un suflet lângă noi la bătrânețe. Că bătrânețile sunt grele. Hai să luăm o fată de suflet, să ne mai aline și nouă bătrânețile.
Moșul intră iarăși la gânduri. Nu putea nicicum să scape de babă.
Într-o zi, când baba își căta de drum, trecu pe lângă o fântână. Pe ghizdurile fântânii stătea o fată. Era mică la stat, voinică și cu plete lungi negre ca pana corbului. Babei i se făcu milă de ea și își zise că ar fi numai bună s-o ia acasă de suflet. Zis și făcut. A luat-o acasă, a îmbăiat-o și a primenit-o.
Baba și moșul își vedeau de treburile lor iar fata rămânea cu cele ale casei. Nu-i vorbă că fata asta era foarte harnică. Toate le găseau puse la locul lor, făcea de-ale gurii, aducea apă de la fântână; dar avea și fata asta un melic greu. În fiecare seară pleca la apusul soarelui și nu se mai întorcea decât dimineața. Baba și moșul aflară foarte târziu de trebușoara asta, dar când aflară fură foarte mirați. Unde să se fi ducâd fata lor ? Pentru că nu vă spusei că prinseseră amândoi acum drag de dânsa pentru hărnicia ei și sufletul ei bun.
Într-o zi pe când își terminară fiecare trebile lor, se hotărâră să meargă la culcare. Moșul îi zise babei :
-Babo, să știi că eu o să iau urma fetii ăsteia a noastre. Să știm și noi ce face și unde se duce. Zis și făcut. De cum apuse soarele fata își cătă pricină să se ducă mai repede la culcare. Moșul așteptă să plece fata și îi luă urma. Vezi bine că moșul era bătrân și nu putu s-o iscodească foarte bine. Dar după oareșicare vreme ajunse, pe urmele fetei, la fântână. Când colo ce îi fu dat să-și vadă ochilor ? O broască mare și râioasă stătea acolo și orăcăia de te lua cu frig pe șira spinării și ți se făcea în cap părul măciucă.
Moșul se sperie atât de tare că nu mai fu în stare de nimc și o luă cât putu el de răpede pe lângă ulucile gardurilor și se strecura pe sub frunzișul copacilor de teamă ca nu care cumva să vie după el broscoiul cel urât și râios.
Ajunse acasă și după ce își trase nițel sufletul, îi spuse babei toate cele ce văzuse și auzise el acolo pe ghizdurile fântânii.
Se făcu ziuă și așteptau cu sufletul la gură să se întoarcă fata lor care noaptea era un broscoi râios. Dar ce să vezi ? Fata nu mai apăru nici măcar în ziua de azi. N-au știut niciunul din ei ce s-a făcut fata ceea, dar vezi bine că nici nu s-au mai dus s-o caute, iar baba își făcea cruce mereu și scuipa în sân nu care cumva să mai dea peste e ape undeva, își făcea drum pe altă parte ca să nu mai treacă pe la fântână și nu care cumva s-o vază pe fată ; vezi bine că prinsese drag de dânsa și acum îi venea greu fără ea, dar cum să vă spun eu dumneavoastră, frica păzește pepenii.
Și uite așa și-au luat cei doi gândul de la niște bătrâneți liniștite. Nici măcar baba nu mai îndrăznea să-i zică moșului să ia vreun copil de suflet pentru că dăduseră greș de două ori până acum.
Și într-o zi de vară cum stăteau ei așa pe pat la poartă, cineva le vorbi :
-Mamă, tată ia uitați-vă-ți la mine !
-Moșul și baba se luară de gânduri.
-Auzi-și și tu, moșule ? Îi zise baba moșului.
-Deh, auzi.
-Cine să fie moșule să ne zică nouă așa deodată mamă și tată ?
Și cătară cei doi în dreapta, cătară în stânga și nu văzură nimica nimica.
-Nu vă mai uitați nici în dreapta nici în stânga, zise vocea pițigăiată. Uitați-vă în jos. Aici sunt ! Eu sunt ! Uitați-vă la mine !
Se uitară cei doi în jos și le fu de-a mirarea ce văzură. Un șoricel.
-Eu vă strigai. Nu vă fie cu supărare. Vreți să mă luați la voi casă și să-mi fiți mamă și tată, iar eu să fiu copilul vostru ?
Moșul și baba nu mai stătură pe gânduri și îl luară la ei. Și tare bine le mergea acum la toți. Amândoi erau mulțumiți de șoricel. Au stat ei ce-au stat și se gândiră că ar trebui să îi puie și lui un nume. Ca să-l strige cumva. Și i-au găsit numele de Puzderiuță. I-au zis Puzderiuță pentru că era foarte mic și pentru că el mai avea din când în când musafiri, pe frații și surorile lui, care erau foarte mulți.
Și Puzderiuță ăsta era foarte poznaș. În fiecare zi le spunea câte o istorioară moșului și babei. Mai ales îi plăcea să le spună cât era el de oropsit și de amărât până să-i găsească pe ei de părinți, cum alergase el prin nu știu câte poduri și case, prin bucătării și prin cotloanele camerelor ca să scape de moarte. Că multă lume îi vrusese moartea până atunci. Se suia pe umărul babei când se ducea să aducă apă de la fântână, îi sărea în cap și îi vârtejea tot părul de ziceai că a venit Muma Pădurii. O ajuta pe babă să facă de-ale gurii de fiecare dată și niciodată nu era obosit și era și foarte ascultător. Baba nu se supăra deloc pe el și îi făcea toate poftele lui Puzderiuță. Îi sărea babei de pe umăr pe masa de la bucătărie și făcea tot felul de pozne. Iar baba îl ținea drept copilul ei și la toată lumea din sat se grozăvea cu el. Moșul era și el tare mândru de șoricelul lui și-i zicea că e băiatul lui mult iubit. Îl lua moșul în buzunarul de la piept și pleca cu el în fiecare zi de sâmbătă la plimbare și în fiecare zi de duminică îl duceau cu el la biserică. Veneau acasă și se așezau la masă și mâncau și tare se mai bucurau de șoricelul lor care era foarte cuminte și isteț. Singurul defect al lui Puzderiuță era că devenea câteodată prea necugetat.
Multă vreme a trecut de când moșul și baba îl luară de suflet pe Puderiuță, șoricelul cel isteț.
Într-o bună zi, baba și Puzderiuță se întoarseră de la fântână cu apă ca să facă de-ale gurii. A pus baba căldarea jos și s-a apucat să pună mâncarea la foc; cel mai des îi făcea să mănânce sărbușcă lui Puzderiuță pentru că îi plăcea tare mult sărbușca șoricelului. Și în această zi baba puse la foc sărbușca. Și fierbea și fierbea sărbușca. Baba ieși după trebile ei prin curtea casei și-l lăsă pe Puzderiuță pe masă lângă cuptor. Și cum fierbea sărbușca îi tot sărea în ochi lui Puzderiuță.
-Sărbușcă, zise Puzderiuță, nu mai sări !
Vezi bine că el era tare necugetat și nu și-a dat seama că sărbușca nu putea vorbi.
-Sărbușcă nu mai sări în mine că sai și eu în tine ! Zise și mai supărat a doua oară Puzderiuță.
Nici de data aceasta nu primi niciun răspuns de la sărbușcă ; ea continua să forfotească pe cuptor parcă și mai tare și mai tare sărea pe Puzderiuță.
-Sărbușcă, îți zisei să nu mai sai în mine că numaidecât sai și eu în tine ! Să nu mai sai în mine ! Auzi ?
Dacă văzu și văzu Puzderiuță că nu e chip să cadă la bună înțelegere cu sărbușca, se dătu în spate doi trei pași, ca să-și ia avânt mai mare și-și făcu vânt în oala cu sărbușcă de pe foc.
Baba și cu moșul în zadar l-au căutat pe iubitul lor Puzderiuță peste tot peste tot, nu fu chip să-l găsescă nicăirea. Și poate că-l mai caută și azi, dacă nu le spuse niminea nimica despre Puzderiuțăși cum sărbușca nu putea vorbi.
Iar eu încălecai pe-o șa
Și vă spusei povestea așa.