Dulcis Pax Serena!

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit” (Psalm)


Făptura stranie, cu contururi tulburi, nedefinite, se zvârcoli într-un urlet agonizant pe treptele înguste ale coridorului din dreapta ferestrei zăbrelite. Dar nu căzu încă: cu o ultimă sforțare, se încolăci pe balustrada din fier ruginit. Din gură i se prelingea un firicel de sânge și, odată cu el, întreaga duhoare de fiară nedomesticită vreodată de cineva. Cu trupul onctuos, înfășurat pe bara strâmtă, zăcea în toată neputința lui de acum. Din ochii aproape omenesc de expresivi zvâcnea nepotolit chemarea unui „altceva”.


Un geamăt lubric-teluric adună într-o clipită toate generațiile din care se zămislise și pe care avea să le zămislească dacă nu...Toți făceau reverențe în fața lui... Cineva îi aduse halatul de cameră, cel din cașmir cărămiziu și... papucii... O altă mână îi întinse o tavă cu o hârtie... mototolită complet... Întrebări din toate părțile, în toate limbile, pe toate glasurile... El nu înțelegea sau nu mai înțelegea acum... „Ce vor de la mine?”, încercă să articuleze, dar cuvintele îi rămaseră suspendate, în urmă, undeva, departe de Realitate. Uite, chiar îl obosesc, îl plictisesc, nu au niciun haz, sunt de-a dreptul enervanți și total neoriginali!

Un miros greu îi lovi din plin nările, făcându-l până și pe el să se schimonosească de... urât. Devenise totul atât de greu și, concentrându-se, înțelese că, de fapt, nu mai vedea demult. Dar simțea că este... în continuare. Negru, negru, prea mult negru, chiar și pentru el prea mult negru!

Coada îi alunecă pe balustradă și fu gata să se prăvale, dar, cu un ultim efort reuși să-și mențină echilibrul pe bara îngustă și rece. „Miroase a igrasie, ba nu, a putred, a... nelume, a... neviață!” Un pumn uriaș îl lovi în stomac, imediat sub inimă. În momentul următor simți un gol atât de mare, că trupul lui devenise tunelul ducerii și al întoarcerii eterne. „Sfârșitul!”, își zise mai mult curios de ce se întâmpla cu el decât speriat. „Asta înseamnă că în curând chiar nu voi mai vedea și nici măcar nu voi mai simți, nu voi mai recunoaște nimic!? Principii morale, Dumnezeu, sistem de valori!? Durere – nedurere?/Suferință – bucurie?/Puritate – stricăciune?/Ispășire – rugăciune?/Paradisuri sau infernuri?!/Bube coapte în tăciune/Toate aduse-n astă lume..../ Prigonire – -ncarcerare?/Mântuire – eliberare?/Pământeanul și celestul/Spiritul – trupul agrestul?/Demoni sacri chtonieni – îngeri platonicieni?/Începutul și Sfârșitul/Alfa – Omega – Negăsitul!/Masculin și Feminin/În aprins Potir cu vin./Buze arse de plăcere/Desfătate-n mângâiere,/Sâni în pârgă – dulce miere/Peste toate – doar durere!? Ură – dragoste – minciună.... dragoste??!!!??, cuvântul-cheie? Nu, nu dragoste, ci Dragostea: ‹Fiindcă așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că....›”. De-abia acum înțelese... Înțelesul! Sau, cel puțin , așa crezu! Nu-i mai era frig și îi era indiferent cât timp trupul îi va mai rămâne încleștat de balustrada iluzorie. Mirosea a levanțică înrourată de prima strălucire celestă... Deveni deodată atât de ușor, că nici nu simți când se prăvăli bubuitor de cimentul rece... Apa era limpede ca privirea unui nou-născut și atât de liniștită: niciun val! O sferă albă, o figură geometrică perfectă, plutea pe deasupra, grațios și inefabil... O muzică neștiută și neauzită până atunci îi luă în stăpânire simțurile... Plutea! Și atunci trăi ce nu experimentase niciodată: CÃINÞA! Noutatea simțirii îl făcea dornic să exploreze în continuare, să nu se oprească din introspecție. „Era prea târziu?!” Poate prea târziu pentru Aici, dar nu și pentru Acolo!

..............................................................................................................

Gardianul în uniformă verde împinse gratiile zgomotos și Înăuntru se revărsă Lumina! Venise dintr-o dată Primăvara!