poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-19 | |
Aveți o sarcină grea...
-Aveți o sarcină grea, dar în același timp frumoasă, zise colonelul Marin râgâind ușor și continuă politicos, -Scuzați, am mâncat niște pește, după care continuă în aceeași notă -anul acesta, dumneavoastră, gărzilii patriotice din sectorul 2, veți defila în fața tovarășului Nicolae Ceaușescu prezentând arma din dotare, adică RePeGheul. RePeGheul, pronunțat pe silabe, în original, de colonelul Marin drept Ruci-na-ia pro-ti-vo-tan-ka gra-na-ta (grenada antitanc manuală), pentru a ne uimi cu cunoștințele sale de limbi străine dobândite desigur la o specializare în URSS, era un aruncător de grenade care cântărea peste 20 de kilograme și care trebuia purtat pe umăr prin fața tribunei oficiale de niște indivizi care nu aveau chef de așa ceva. Era desigur o sarcină grea și mai puțin frumoasă pentru cei care trebuiau să o aducă la îndeplinire după săptămâni de antrenamente. Antrenamentele aveau loc în parcul Herăstrău la sfârșit de iulie și până în 23 august, ziua marii insurecții naționale antifasciste armate, cum se numea actul de la 23 august în ultimii ani până la revoluție. Perioada, în fiecare an, era însoțită de cele mai infecte călduri din vară. Cei desemnați pentru această sarcină își blestemau zilele și nu numai și încercau să se fofileze care cum puteau de la antrenamente. Partea frumoasă era că Herăstrăul ascundea multe locuri umbroase prin care gărzile patriotice se ascundeau cât timp colonelul Marin mai scăpa în vreo escapadă bahică sau culinară. Duse la gură, țevile Re-Pe-Ghe-ului sunau precum o combinație măiestrită între sunetul unui tulnic și țipătul unui elefant inducând o senzație de spaimă în plimbăreții prin parc care se credeau în preajma grădinii zoologice scăpate de sub control. Colonelul Marin revenea într-un târziu congestionat, iar plutonul se ordona rapid de la stânga la dreapta. În timpul și învălmășala rearanjării plutonului în fața colonelului, colegul Pinți lansa un apel scurt printre dinți aproape fără să își miște buzele cu talent de ventriloc, fără putință de a fi identificat: -Cine vorbește, mănâncă un că ...t. -Atenție la mine, răcnea colonelul spre deliciul și râsul gărzilor patriotice pe care acesta, care vorbise primul, nu le înțelegea. -Atenție la mine, rrraus.....continua colonelul bonom și cu chef începând să ne povestească verzi și uscate din interiorul Statului Major al Gărzilor de la sectorul 2, sau întâmplări de familie: -Veni la mine frati-miu din Strehaia să-mi zică, bă Marine, Florica, nevastă-mea are cancer. -Fugi mă d’acilea, dă unde știi? -Îmi zise doctoru mă, e nenorocire.... -Mă, da’ tu dăduși ceva la doctoru ăla? -Nu dădui că nu știui cum. -Bă, bagă mă într-un plic și du-te acolo. -Și așa făcu cumnată-miu și minune, se uită doctoru mai bine la analize și nu mai avu nimic Florica... Nu e bine să nu dai, eu cunosc caz cu un tovarăș din conducerea superioară care să duce cu teancu groșcior dă sute la doctor și n-are nimic. Și tot așa, vremea trecea și ne duceam fiecare acasă pe seară. Munca cu intelectualii nu era ușoară, asta o știa bine colonelul Marin. Ãștia se fofilează și greu înghit pastilele cu sarcina grea, în același timp frumoasă. Că era grea, era sigur, dar să le și placă porcăria, era prea mult. Așa că totul se făcea în dorul lelii conform logo-urilor care circulau printre cercetători în institut: „Munca nu ne sperie, știm să ne ferim de ea”, sau atât de socialistul “Cine-i harnic și muncește are tot ce vrea, cine stă și lenevește, are tot așa”. A sosit și ziua marii sărbători naționale. Încolonat în piața aviatorilor, plutonul Gărzilor patriotice așteaptă în soare începerea defilării. Radioul național începe transmisia. Aflat în tribuna presei, Constantin Diamantopol, sărman comentator sportiv, primește legătura fără să fie anunțat. O țară întreagă are ocazia să se îngrijoreze alături de Diamantopol care se întreabă retoric semnându-și dispariția din rândul comentatorilor după acest eveniment, „-Când dracu’ o fi ajuns și ăsta general?” Fanfara militară începe Trei Culori, moment solemn și continuă apoi cu Marș la general, semn al punerii coloanei în mișcare pe bulevardul Aviatorilor. Dincolo de Statuie, la vreo cinci sute de metri de tribuna oficială sunt instalate din sută în sută de metri turnuri de precontrol. Plutonul RePeGhiștilor este din ce în ce mai cocârjat sub greutatea armelor și desigur a misiunii frumoase ce le stă în față însoțit de binecunoscutul cântec patriotic Măreț pământ, iar singura măsură de răzbunare pentru zilele de antrenament în plină arșiță care cu greu pot fi sancționate, este să meargă cât mai lălâu și mai dezlânat târâind picioarele ca legate de pietre de moară. În dreptul celui de al doilea turn de control auzim în difuzoare un șoptit cu oarece tentă de disperare cauzată de aspectul plutonului: -Cine sunt ăștia, Popescule? Plutonul institutului, dovedind o unitate de monolit, răspunse într-un glas: -Lână pieptănată..... numele unei întreprinderi din același sector, o strălucită manevră a diversionismului care ne absolvă temporar de responsabilități. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate