Elena Marinescu – Recolta de inefabil

Alt volum fără ISBN, fără caseta tehnică din care să rezulte numele editorului, anul apariției și tot ceea ce ține de o carte tipărită cu profesionalism. Regretabil, dar după 1989, o mulțime de cărți tipărite pe bani grei, pot fi încadrate la categoria „pirat”, pe de o parte din vina autorilor, care nu se știe de ce, nu apelează la edituri consacrate sau sfatul unor cunoscători, iar pe de altă parte, din cauza „tipăritorilor” (tipografi, nu-i pot numi), care nu posedă suficiente cunoștințe de tehnoredactare pentru a realiza o carte în condiții legale și grafice corespunzătoare.
Așadar, „Ram din copacul Tău” de Elena Marinescu, este o carte tipărită de dragul de a se tipări. „Cununițe de safire”, „aripi de fluturi”, „parfum de violete / și petale de magnolii”, „blînzii îngerași din cer” – cam aceasta ar fi recolta de inefabil pe care poeta aspiră s-o culeagă din copacul Domnului. Cu tot preaplinul de diafan, cultivat cu insistență, versurile nu ne transmit decît ecourile zbuciumate ale unui suflet însingurat și chinuit de tragedia de a exista, de a fi expus la tot pasul nefericirii și păcatului, de care, cu puțin ghinion, nu se poate nici apăra total, nici mîntui: „Calea sfîntă a iubirii / Cere lacrimi și durere. / Cere jertfe, cere-nfrîngeri / Tu le dai, ea tot mai cere / Cine poate să-nțeleagă / Că acest cumplit calvar / E o cale-spre Lumină / Nu-i o cale în zadar?! „. Sub semnul unei discreții funciare se înscrie și puținătatea mijloacelor de expresie poetică, limita fiind atinsă, inconștient cred, în catrenul: „Am lucrat încet, copilă, / Îmi grăbesc lucrul acum, / Mîzgălesc filă cu filă / Pentru primul meu volum”.
Dramatica reducere a ustensilelor poetice la „necesarul” care nu înseamnă și suficient, sugerează, în paradigma naivă a candorii și simplicității, puritatea absolută. La Elena Marinescu, o puritate absorbită de pagini întregi de rugăciune către „Sfînta Treime”, „Îngerul păzitor”, „Mântuitorul nostru Isus Hristos” sau pentru „fii”, „pentru cei bolnavi”, „pentru binefăcătorii noștri”, „pentru călătorie” etc. Aplicînd însă, mecanic, teoria de mai sus, ar reieși că inefabilul pur e reprezentat de poezia fără cuvinte, de imaginile care se nasc – prin empatie – din chiar coala albă de hîrtie. Atunci, evident, n-ar mai fi nevoie de poeți, iar lirica s-ar confunda probabil cu respirația. Elena Marinescu nu are curajul de a merge chiar atît de departe și, tatonînd cu serenitate modelul primordial, scrie caligrafic, asemenea unui copil de zece ani, versuri zburdalnice, dar nu poezie: „Pe ciorchini diamantine / Iarna-și risipește fardul / În dantele cristaline / Îmbrăcat surîde gardul”. E limpede că nu poate decît să surîdă. Gardul.