Citadelă de pornire spre toate colțurile îndepărtate ale tuturor lumilor. Clădirea veche de secole ce o adăpostea era situată în partea de nord a orașului, la periferie. Trebuia să parcurgi un labirint vast de străzi pînă să ajungi acolo. Rămăsese departe de vacarmul din centru, parcă mutîndu-se mai spre margine cu fiecare clădire nouă ce se ridica. Păstra în tăcere, între zidurile groase, misterele atîtor vieți ce trecuseră pe acolo de-a lungul timpului. Se înălța maiestoasă în periferia obscură ce o înconjura. Dughene de drogherii, tarabe cu negustori ambulanți, buticari negricioși, depozite de materiale, baruri mirosind a bere ieftină. Erau și cîteva abatoare unde se sacrificau animalele. Un depozit mare, nou, de pește oceanic. Toate degajau un miros infernal permanent. Atît ziua cît și noaptea. Mirosul fiind greu de suportat cu atît mai mult pentru cei care nu locuiau în zona. Ceilalți se obișnuieseră, trăidu-și zilnic viața acolo.
Toata ziua și aproape toată noaptea, plouase în torente. Acum înainte de apariția zorilor se mai domolise. Stropii cădeau liniștiti pe asfaltul spălat din belșug împrospătînd aerul ce se limpezise de atîta ploaie. Gara era pustie. Curînd avea să-și deschidă porțile, începea o noua zi. Taxiuri pline de reclame viu colorate, vor începe să aducă și să ducă pasageri grăbiți. Voioși, triști, grași, timizi, babe, călugări, mitocani, dame bine cu majordomi, gentelmeni stilați, pungași, tîrgoveți și nelipsiți cerșetori. Toți cu treburi și bilete de călătorii, în rest pleavă.

Cupola de sticlă, minune a arhitectului. Acum curațată de atîta ploaie pînă la transparență. Stătea sprijinită pe zidurile exterioare de-o parte și de alta. Oferind un adăpost vremelnic tuturor celor ce își așteptau un tren sau altul. Printre chioșcuri de ziare, delicatese, suveniruri și fast food-uri începuseră să apară oamenii de ordine. Un ultim control înainte de a deschide marile porți din fier forjat ale intrării sub cupolă. Curînd se vor deschide și casele de bilete. Încet, încet se vor forma și inevitabilele cozi pentru diferitele rute. Casierițe surîzătoare, odihnite la prima ora. Zîmbind bine dispuse își vor începe activitatea zilnică de a împărți cu dărnicie bilete oricui le va solicita. Asta pînă tîrziu în noapte și la cel din urmă călător.

Trenul opri cu un scîrțîit strident. Din vagon pași un individ comun îmbrăcat anost. Pe umăr purtînd un mic tamarin. Maimuțica cu coada lungă încolăcită pe gătul stăpînului, privea curioasă mulțimea. Costumată în hainuțe roșii de catifea brodate cu fir auriu. Pe cap purta o pălărie mică din aceași catifea roșie, prinsă sub barbie cu o curelușă de piele.
Peronul era înțesat de lume bună, forfotă mare. Haine elegante, discuții aprinse. Revederi spectaculoase, despărțiri dureroase. Scene parcă desprinse dintr-un film. Unele comice, altele triste. Într-un cuvînt preocupare maximă. Ai fi spus că nimic și nimeni nu ar fi putut să le distragă atenția.

Insul privi în lungul peronului cu ochi iscoditori. Se întoarse, facu cîțiva pași. Trecînd neobservat. O umbră întunecată în lumea culorilor. Alese cu grijă un loc mai retras și se așeza pe jos. Băgînd mîna în buzunarul hainei scoase o cutie mică cu incrustații bizare, apăsînd pe unul dintre simboluri. Cutia, într-o mișcare de vibrație începu să plutească în aer. Se deschise cu un ușor zgomot metalic în mai multe bucăți, alcătuind un cub translucid. Irizațiile din interior se formau în urma exploziilor de lumini colorate.
Muzica erupse instantaneu. Un acord grav, parcă atenționînd, continuînd într-un ritm ametițor. Mulțimea amuți încremenind la auzul magnificei simfonii celeste. Spectacol sublim de sunete și imagini. În interiorul cubului se derulau holograme cu o viteză uluitoare, înfățișînd lucruri și locuri nemaivăzute.
Abandonîndu-și orice altă activitate, trecătorii se adunau tot mai mulți. Un cerc mare de curioși se formase deja în jur, privind mirați la ce se întîmplă. Din ce în ce tot mai mulți. Curînd nimeni nu mai mișca. Furnicarul de pînă mai acum cîteva clipe se transformă în muzeul figurilor de ceară.

Maimuțica, care pînă atunci stătuse cuminte lîngă haina lungă a stăpînului. Sărea acum din loc în loc pe umerii celor din jur, oprindu-se din cînd în cînd. Cerceta cu luare aminte pe cel pe umerii căruia se afla. Cu o mișcare rapida scotea din buzunar un mic disc metalic. Îl apropia de fruntea celui ales, după care pleca mai departe. Făcu înconjurul peronului, selectînd tot mai multe persoane. Tineri, bătrîni, femei ori bărbați. Fiecare avînd ceva aparte, numai de ea știut. În cele din urmă se întoarse pe umărul stăpînului. Acesta îi dădu o bucațică de zahăr colorat, în schimbul micului disc. Þinînd-o cu amîndouă lăbuțele și ronțăind din ea, își rotea capul mic de jur împrejur, într-o ultimă privire. Ca pentru a fi sigură că nu a scăpat pe cineva.
Pe negîndite și la fel de brusc pe cum începuse, muzica se stinse cu același acord grav de la început. Cubul multicolor dispăru în cutia rămasă inertă în aer. Ciudatul personaj o apucă și o duse la loc în buzunar. Se ridică privind în jur mulțumit făcînd o plecăciune reverențioasă. Se întoarse și pași înapoi în vagonul din care coborîse.

Ca treziți din transă, spectatorii ocazionali reveniră la viață. Forfota reîncepu, fiecare văzîndu-și mai departe de treburi ca și cînd nimic nu s-ar fi petrecut.
Șuieratul locomotivei puse vagoanele în mișcare. Încet… încet… în țăcănitul cadențat al roților pe șine, părăseau gara îndepărtîndu-se spre orizont.

Într-un compartiment, la fereastră. Străinul privea în urmă spre cei care în ciuda animozității lor, de fapt nu plecau nicăieri niciodată. Își trăiau clipa vieții, măsurînd cu pasul peronul acelei gări.