poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2069 .



A Paris (8)
proză [ ]
A Paris

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alsacia ]

2008-02-08  |     | 




Respirația agitată mă face să deschid ochii. Mă opresc din mișcare și văd că, de fapt, sunt în pat. Credeam că alerg, cu soarele în ochi, pe malul mării. Privesc lumina care intră pe fereastră și mă întorc pe partea cealaltă. Unde mai este cineva… Oh! NU. Nuuu….Julian e cu spatele la mine, dezvelit și ghemuit. Eu m-am înșurubat în toată pătura disponibilă. Mă ridic pe marginea patului și senzația oribilă că ceva nu e-n regulă mă cuprinde pe de-a întregul. Groaznic. Îmi țin orice rasuflare și mă îndrept spre ușă în vârful picioarelor, privindu-mi doar șosetele. Da, sigur: am dormit iar ca babele, încălțată. Și încă în patul unui tip. Glorioasă imagine… Deschid ușa cu grijă și cred că scrâșnetul dinților mei încleștați se aude mai tare. Rămân însă cu un pas neterminat:

- Hmmm…. Întotdeauna te miști atât de mult?
Îmi strecor privirea printre degetele în spatele cărora îmi ascund fața și mă strâmb a nedumerire.
- În somn, vreau să zic. Ai dormit agitat.
- Aaa… Vorbim mai târziu, ok? Scuze.
Trag ușa după mine și în secunda următoare înțeleg că nu o pot dechide pe a mea. Bat de câteva ori de-abia auzit. Julian deschide amuzat. Dacă fetele coapte și nostalgice dorm cu jucării din pluș, băieții se pare că se atașează de câte un tricou din vremea grădiniței. O cârpă mică, decolorată, care îi face să pară mai lați în umeri și mai zmei. Un spirit de observație secundar, conectat din greșeală la sclipirile electrice matinale ale creierului meu, îmi transmite imaginea shortului din fața mea.

- Cheia. Am uitat-o…
O primesc și vreau să fug.
- Hei! M-am simțit bine. Ne vedem mai târziu, da?
Dau din cap luptându-mă să vâr cardul în poziția corectă și dispar, în sfârșit, în lumea mea.

Dușul mă acoperă cald, într-un masaj reconfortant. Absolut minunat. Grozav. Sunt de tot râsul… Revăd seara târzie, glumele, pozele pe care mi le-a arătat, tatuajul-abțibild pe care mi l-a lipit pe umăr – chipsurile pentru copii pe care le avea conțin distractii de-astea… Încerc să-mi amintesc în ce moment am adormit și mi-e greu. Povestea ceva, nu mai știu exact – parcă despre nu știu ce întrecere câștigase, nu mai știu la ce sport… Apoi a sunat telefonul, a vorbit o vreme, cred că era tatăl lui… Și gata; până aici. Nu mai știu restul. Televizorul mergea, pe laptopul lui rulau niște filmulețe haioase… Și Julian vorbea, vorbea într-un ritm egal, cu vocea lui plăcută… Era bine, m-am simțit învelită, în siguranță, într-un mediu liniștit. Caraghios, absolut caraghios.

Am hotărât să mă duc la BHV - Bazar de l`Hotel de Ville – să-mi adaptez garderoba de vacanță ciudatei împrejurări căreia trebuie să-i fac față azi. Chelsea. Da, deja regret că m-am băgat în așa ceva. Ce m-o fi apucat să accept?!... În ce să mă îmbrac? Cum să mă port? Ce să vorbesc? Să fiu nonșalantă – ca și cum aș putea! - sau să mă prefac uimită: “Ia uite! Ai deja o prietenă și mie nu mi-ai spus?” sau “Bună, iubitule. Ai fost magnific aseară…” Uff…

Îmi aleg o duzină de variante (4 fuste, 3 pantaloni, 4 bluze și o rochie) și mă înfund într-o cabină de probă. Asta nu; asta nu; asta poate; aici nu-ncap; dincolo mă pierd; fermoarul ăsta nu se-nchide; decolteul îmi ajunge în talie; prea lung; prea scurt; prea strâmt… Am transpirat, m-am ciufulit, mi-am întins machiajul pe toată fața. Stop! Oglinda îmi arată ceva cumplit, ceva care seamănă cu disperarea. Mă apropii de individa asta răvășită până i se aburește nasul.
- Ce faci, fato?!? Ce te-a apucat?!! Jalnic. Vino-ți în fire!

Îmi trece prin cap să pun problema logic. Ce caut eu aici? Caut un avantaj. Ok. La asta se ajunge prin contrast, da? Pe Chelsea mi-o imaginez o blondă în fustă scurtă, urcată pe tocuri înalte. Bun. În acest caz, eu trebuie să apar firesc, în ținută lejeră, stăpână pe mine și mișcându-mă natural. Deci: blugii! Perfect. Mă simt bine, îmi vin bine, mă mișc bine. O bluză interesantă și gata. Mă dezgrop din muntele de haine întoarse pe dos, mă pieptăn, îmi trag un ruj apăsat și ridic fruntea. Atitudinea contează. Cum de am uitat? Încredere în farmecul propriu și am învins.

Mda. Timpul trece și siguranța se micșorează. Îmi cumpăr o revistă și mă instalez la barul hotelului. Unde am impresia că e foarte cald… Mă ridic, scotocesc în raftul cu pliante turistice, mă așez. Verific zulufii în dezordinea scontată, înțepenită cu fixativ, beau sucul cu grijă să nu îmi mestec culoarea buzelor și îmi țin mâinile departe de gene.

Carry Grant vine - ăsta… cum îi zic eu? Hugh Grant, pardon - vine să îmi arate îndatoritor ceva dintr-o fițuică, îmi recomandă să vizitez nu știu ce, că nu prea înțeleg. Încerc să îi spun că m-a pierdut din explicație dar… ah! Uite pe Julian! Și…surâzătoare, ținându-l de braț, intră o roșcată cu păr lung, învolburat. În niște blugi cât un gât de girafă, strâmți și conturând niște picioare de gazelă. Priveliștea unui bust generos și decoltat mă face să mă ascund în fața lui Hugh, care crede că am pierdut ceva pe jos. Julian privește în jur, nu știu dacă mă vede, dar, oh, ghidul meu de ultimă oră se duce la panoul recepției, să îi dea ciucurelul roșu. Chelsea ciripește cu voce subțire și nu slăbește brațul lângă care am dormit eu azi noapte…

- Cristina! Hello…
Mă îndrept de spate și mă lansez cu disperare în misiune.
- Julian! You`re back…
Suntem “introduse”: ea este “o prietenă bună”; eu… Julian ezită. Moment în care mă lipesc de buzele lui și apoi îi șoptesc, pe partea din care aude Chelsea:
- Mi-ai lipsit. M-am trezit singură…
Artistic și inutil – dar sigur natural – iubitul meu roșește.
- Oh! scapă slab nou venita.
Încătușarea brațului slăbește. Posesoarea exclamă cu ochi maximi:
- Voi doi… ? Errr… Nu mi-ai spus la telefon! Dragule, nu ești deloc cuminte!...
Îl ciupește ușor de obraz, așa cum mătușile își arată afecțiunea pe fața iritată a nepoților.
- Mă bucur să te cunosc. Prietenii lui Julian sunt și prietenii mei.
Strâng mâna întinsă și observ surpriza pe care nu o ascunde. Nu descifrez însă nici urmă de resentiment, nu pare deranjată așa cum aș fi crezut. Mă temeam, la un moment dat, că risc să încasez și vreo palmă în vreo suferință dramatică, cu lacrimi și suspine. Telenovela însă se naște de la sine cu elemente neprogramate.

Cuprind eu celălalt braț:
- Și eu mă bucur. Am auzit multe despre tine…
- Sper că nimic rău…
Buclele roșcate capătă viață și se scutură într-o mișcare studiată.
- Hai să-ți duci sus geanta. Să mergem curând la masă, mi-e foame de dimineață, strecoară Julian salvator.
Eu rămân în urmă, nemaiștiind ce sarcini îmi revin. Primesc prompt indicația să urc în lift, cu “cealaltă”. El vine pe scări…
- Þi-ai luat papuci noi!... se amuză roșcata, privind cele două bucăți roz, cu fundițe albe.
Mă aplec și mi-i adun, să-i duc înapoi la mine.
- Ah! Voi oricum faceți economie de spațiu și dormiți într-o cameră, nu? Nu are rost să îmi mai iau eu alta. E ok să dorm aici, Julian?
Mde, cum să nu fie?!… Nu mă bucur să împart baia cu nimeni, dar restul… hm. Mă pot împăca cu ideea, doar n-ar fi prima dată.

Mă eschivez să cobor cu ei la masă chiar acum. Prefer să apar mai târziu, parcă trebuie să-mi adun mințile puțin. Îi voi găsi la “Chartier”; e aproape de hotel și la ora asta de-abia se deschide de seară. Întinsă în pat, încerc să găsesc la râdu-mi o strategie, un fel în care să mă port la masă. Tabloul a fost clar, dar trebuie întreținut, nu? Să nu uit să-mi adun lucrurile înșirate prin baie și să-mi fac ordine în cămăruța asta de șoricei…

În sfârșit, găsesc masa la care s-au așezat. Julian îmi face loc lângă el. Am impresia că era mai bine aseară, când eram doar noi doi. Simt că ceva nu-i cum trebuie, sunt prea tăcuți. Nu-mi vine nici mie să spun prostii, deși mă pricep. Mă uit în meniu, din care știu că o să-mi aleg în câteva clipe același pui prăjit.
- Chelsea a pierdut sarcina.
Buf. Oare ce se cade să spun?
- Îmi pare rău…
- E ok, dă Chelsea din mână. Poate e mai bine așa. Nu cred că sunt pregătită pentru angajamente de durată. Chiar e ok…

Îl privesc pe Julian care nu se lasă descifrat. Îmi zâmbește în doi peri și mă întreabă dacă știu ce vreau să mănânc. Ne servește un domn, tot în vârstă, tot cu ochelari, dar parcă mai prezent decât colega de ieri.
- Cristina, cum este țara ta?
Detest întrebarea asta. E atât de mult de răspuns și nu nepărat frumos, încât mă întreb cum să ocolesc situația.
- E interesantă, nimic de zis. Greu de înțeles din povești. Trebuie văzut. Cred că o dată e suficient pentru o impresie cuprinzătoare.
Chelsea mă privește foarte atentă, văd însă că nu o interesează ce îndrug eu… Mă cercetează și încă fără rezerve. Mă gâtuiește teama că mă va intimida și că mă voi bâlbâi tot restul serii. Julian evocă impresii din Paris, apoi comentează nimicurile de acasă, pus la curent de “prietena lui bună”. Spre final, aceasta menționează:
- Știi, am venit de fapt să-ți spun că o să plec. Plec la Roma, pentru câteva săptămâni. Cred că va fi înainte să te întorci tu acasă, de asta m-am gândit să îți vorbesc înainte.

Prietenul nostru comun privește în farfurie și într-un târziu observă:
- Sigur. Îți face bine să schimbi aerul. Te-ai gândit foarte bine.
Înțeleg din povestea ei că un amic are afaceri și o casă acolo, că au mai fost de câteva ori împreună, ea și amicul respectiv. Din reacția lui Julian, care tace preocupat, deduc că e posibil să fie vorba despre același tip pentru care a mai fost părăsit în trecut.

Vădit ușurată, Chelsea se înveselește și continuă să vorbească aproape singură pentru o vreme. Julian face încheierea, spunând că ar fi cazul să mai lăsam și pe cei de afară să intre la masă…

La hotel ne despărțim scurt. Julian își aduce câteva lucruri în camera mea, iar eu îmi iau rămas bun, Chelsea urmând să plece la aeroport, cu un taxi, a doua zi devreme. Îmi dau seama că nu e în apele lui, așa că îmi fac de lucru și intru în baie pentru încă un duș. Nu mă deranjează să-l știu la mine, deși cred că ar prefera să fie singur. Aș vrea să-l iau în brațe ca pe un băiețel care e prea abițios pentru a plânge, dar știu că bărbații nu vor consolări în dragoste…

Când ies îl găsesc uitându-se liniștit la televizor. Senin ca de obicei, mă întâmpină cu un zâmbet.
- Niciodată n-am înțeles cum își ridică femeile prosopul așa în vârful capului…
Nu îmi fac griji cum arăt, știu că suntem o etapă mai departe de asta. Mi-l dau jos totuși și încep să mă usuc cu foenul. În oglindă văd că încă mă privește. Pare să-și fi revenit, lucru care mă face să mă simt pe teren nesigur. Inima începe să bată neregulat și îmi usuc părul deja de prea mult timp. Într-un final încetez și mă așez pe marginea patului.
-
- Ești bine? Lucrurile s-au schimbat mult…
- Din fericire. Da, de data asta chiar sunt bine. Nici nu puteam spera să fiu eliberat atât de repede, atât de… de la sine. Nici nu o pot acuza că m-ar fi mințit cu ceva. Deși, dacă stau bine și mă gândesc… Nu știu dacă a existat vreun copil vreodată…

Telefonul sună și înțeleg că e tot tatăl lui, dornic să afle cum e Chelsea. Mă bag sub pătură și dau sonorul televizorului încet; n-am unde pleca, să poată vorbi liniștit, fără martori.
- Hei! se oprește și pune palma pe microfonul mobilului, să nu adormi, ok?
Încep să râd, departe de mine așa ceva acum. Dar nu e râsul meu. Simt în aer o primejdie de care nu știu dacă pot să fug, dacă vreau să fug…
Conversația durează puțin, fără detalii semnificative. Bărbații întotdeauna vorbesc puțin în prezența femeilor. Ce-o fi când sunt doar ei însă…

- Mulțumesc pentru găzduire. Îmi pare rău că s-a ajuns aici – adică nu-mi pare foarte rău, de fapt..
Râde deschis, fără ascunzișuri.
- Vreau doar să spun că felul în care am ajuns în patul tău…
- Știu ce vrei să spui. Nu mă deranjează. Adică nu mă deranjează felul în care ai ajuns în patul meu… Mă rog… nu mă deranjează nici faptul că ai ajuns în patul meu… Doar că…

Nu mai pot vorbi. Nu mai pot gândi. Mă topesc și e bine… E cald. O mână mi s-a strecurat prin păr, în spatele unei urechi. Obrazul lui Julian e lângă al meu. Îhmmm.. ce bine miroase. Mă gâdilă ușor cu barba moale… Îi văd parcă colțul gurii ridicat într-un zâmbet lângă colțul gurii mele. Atingerea întârzie dar stau cuminte într-un suspans care mă înfioară…Închid ochii și mă predau unei blândeți ferme…

Buzele i se desprind ușor, dar eu rămân încă cu barbia în vânt și ochii închiși… Îmi mângâie obrazul și se înclină iar spre mine. O brumă de rațiune se trezește totuși:
- Julian?
- Hm?...
- Vreau să spun că… am de gând să-mi păstrez ursuleții. Pe toți. Nu renunț la nici unul…
Mă înfășor inutil în pijamaua largă, încheiată sucit la nasturi.
- Îmi plac ursuleții tăi. Mă bucur să-i simt aproape. Pe toți…
Mă strânge la piept iar eu mă pierd într-o altă dimensiune…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!