Dunărea s-a revărsat peste Bucureștii Noi duminică, 20 mai, cu vreo două ore înainte de a apune soarele. Primul semn al nenorocirii a fost vântul, care începuse să bată dinspre Dunăre mai întâi încet, o adiere abia simțită, apoi din ce în ce mai tare, până când, în clipele dinaintea viiturii, a ajuns o vijelie care smulgea copacii din Livada Alinei. La scurt timp după ce se pornise vântul, s-a auzit și un zgomot ca de tunet care se rostogolea tot mai aproape de oraș.
Tunetul l-a întrerupt din rugăciuni pe sihastrul Ioan, care trăia de câțiva ani într-o chilie săpată în dealul de stâncă ce mărginea orașul. Chilia era pe acea latură a dealului care ascundea privitorului Bucureștii Noi, așa că Ioan a trebuit să urce până în vârf. Nici nu a apucat să își tragă sufletul după ce a ajuns, când a văzut muntele negru de apă care se îndrepta cu repeziciune către oraș. A vrut să alerge în josul dealului pentru a-i preveni pe oameni, dar slăbiciunea l-a făcut să cadă în genunchi. A strigat către ei să fugă, însă știa că este în zadar: toți bucureștenii erau surzi și chiar dacă, printr-o minune, și-ar fi recăpătat vreunul auzul, zgomotul apei era mult mai puternic decât vocea sa. Ioan nu a putut decât să privească muntele de apă prăbușindu-se peste Mogoșoaia Nouă, și de acolo răspândindu-se asupra orașului; până la lăsarea întunericului, Bucureștii Noi erau acoperiți în întregime de mâl și pietriș. Ioan s-a rugat toată noaptea, plângând, pentru sufletele bucureștenilor. S-a întors la chilia sa în zori, după ce a făcut legământ că nu își va mai arunca niciodată ochii asupra acelui loc blestemat.
Fără ca Ioan să știe, însă, o minune a avut loc. Încă de la prânz, bucureștenii se adunaseră, cu toții, în biblioteca orașului, care era locul de întâlnire al surzilor din vremea în care în Bucureștii Noi mai trăiau oameni în stare să vorbească și să audă; la bibliotecă, cufundată întotdeauna în tăcere, cu toții erau egali. De când surzii rămăseseră stăpâni peste oraș, întâlnirile lor nu mai aveau loc în sala de lectură de la parterul bibliotecii, ci în labirintul format de rafturile de cărți de la etaj. Când vijelia spărsese geamurile bibiliotecii, chiar înainte ca mâlul să dea năvală, s-au refugiat cu toții între rafturi; acestea – și cărțile – i-au apărat, astfel încât nici un bucureștean nu a murit în prăpădul care le-a îngropat orașul.
În zilele care au urmat, soarele a bătut cu o putere neobișnuită; după doar o săptămână, pământul era suficient de tare pentru ca bucureștenii să poată părăsi biblioteca în căutare de hrană. Nu se așteptau să primească ajutor din afară. De ani buni, drumul care lega Bucureștii Noi de restul lumii se stricase, fără ca nimeni să îl repare, astfel încât nici măcar poșta nu mai ajungea în oraș; era, așadar, foarte posibil ca lumea, dacă nu fusese și ea înghițită de Potop, să fi uitat demult de Bucureștii Noi.
Viitura transformase locul într-un teren pe jumătate mlăștinos, cu bălți, canale, capcane de mâl în care un om se putea afunda într-o clipă până la gât, dar și destule întinderi de pământ uscat de soare. Bălțile erau pline de pește și de broaște, și acestea au fost, în primul an, singura hrană a bucureștenilor. Au învățat rapid cum să se strecoare printre capcanele din zonele mlăștinoase, pe poteci care urmau liniile acoperișurilor din oraș. În câțiva ani, potecile acelea bătătorite au rămas singura urmă a dezolării pe care o văzuseră primii bucureșteni care ieșiseră din bibliotecă. O vegetație bogată, sufocantă, care creștea într-un ritm nemaivăzut, făcuse locul de nerecunoscut. Bălțile și canalele erau acoperite de nuferi și înconjurate de stufăriș și de trestii, o iarbă cât un om de înaltă crescuse pe marginea potecilor, arbuști de tot soiul și tufișuri invadaseră întinderile de uscat, întrerupte din loc în loc de câte o poieniță. Vegetația a atras mai întâi păsări, apoi pisici, câini, iepuri, mistreți, căprioare, vulpi, lupi și tot felul de alte animale. Bucureștenii s-au deprins să vâneze cu lațul și săgeata, dar și să se apere cu lancea ori cu bâta; s-au împrietenit cu câinii și pisicile și au domesticit capre pentru a le bea laptele. Din pomi și din tufișuri culegeau fructe; din pământ, rădăcini gustoase pe care le mâncau crude ori le fierbeau cu carne.
Cea de-a doua minune din Bucureștii Noi a avut loc la vreo trei luni după Potop. Toate femeile au rămas, simultan, gravide. Printre ele erau doar câteva mai tinere de patruzeci de ani; cele mai multe aveau cincizeci, șaizeci, chiar și șaptezeci. Au născut câte unul, doi, iar unele dintre ele trei copii, în aceeași zi, pe 20 mai, când se împlinea un an de la Potop. Trei luni mai târziu erau din nou gravide și iarăși au născut câte unul, doi sau trei copii pe 20 mai. Minunea a durat nouă ani, timp în care numărul bucureștenilor a ajuns de la vreo sută, cât fuseseră la Potop, la peste o mie.
Biblioteca devenise neîncăpătoare. La zece ani de la Potop, când pentru prima oară nu toate, ci doar câteva dintre femei au născut, bucureștenii au hotărât că sosise vremea ca unii dintre ei, aceia care nu aveau copii nou-născuți, să își ridice case în alte locuri. S-au împărțit în nouă grupuri, câte unul pentru fiecare din bălțile mari lăsate în urmă de Dunăre. Pentru că era prea complicat să găsească câte un gest pentru fiecare regiune, le-au desemnat prin cele șapte culori ale curcubeului, alb și negru; o frunză, o floare, un petic de hârtie sau o bucată de sfoară în culoarea potrivită erau suficiente pentru a arăta direcția în care mergea un om, sau locul din care venea. Au mai convenit și ca biblioteca să rămână locul de întâlnire, cel puțin o dată pe an, la 20 mai. În restul zilelor, copiii de vârstă potrivită din fiecare grup aveau să vină pentru a învăța să citească puținele cărți care încă nu mucegăiseră.

***

Surzii și-au dat seama de la început că nici unul dintre copii nu le moștenise handicapul. Știau, din cărți, că toate cuvintele se pot și rosti, nu doar scrie sau arăta cu mâinile, dar nu își imaginau cum ar fi putut să îi învețe pe copii să o facă. „În fond, gesticulau ei, noi ne-am descurcat foarte bine fără să vorbim; pe lângă cunoașterea noastră, cei mici vor avea în plus și darul auzului, așa că nimic nu le va putea sta în cale” Acasă, copiii au învățat limbajul semnelor; la bibliotecă, să scrie și să citească.
Nici măcar biblioteca, însă, nu era cufundată în liniștea în care trăiau surzii. Copiii puteau auzi foșnetul paginilor, scârțâitul rafturilor, un strănut provocat de praful adunat pe un volum mai vechi, mormăielile și pufniturile adulților care nici măcar nu își dădeau seama că le fac. Adevărata bogăție de sunete era afară...păsări, insecte, câini, pisici, animalele pădurii, adierile vântului, curgerea apei. Mai întâi copiii le-au imitat doar pentru că simțeau nevoia să facă și ei zgomote; încet, încet, însă, au început să înțeleagă ce își spun animalele și să comunice între ei prin ciripituri, miorlăituri și lătrături, metodă cu atât mai atractivă cu cât le dădea posibilitatea să se ascundă de părinți chiar sub ochii acestora. Graiurile multor animale erau, însă, destul de sărace, limitate mai mult la substantive și propoziții simple: mi-e foame, mi-e sete, pericol, copac, om. Unele animale nu vedeau toate culorile, altele vedeau prea multe, nici unele nu înțelegeau matematica și nu aveau sunete pentru tot felul de obiecte, cum ar fi hainele sau cărțile. Semnele și scrisul au rămas, așadar, mult timp cel mai important mod de comunicare în Bucureștii Noi.
Pe măsură ce anii treceau, iar copiii primelor generații creșteau, unii dintre ei devenind ei înșiși părinți, și-au dat seama că știu mult prea multe cuvinte dar cu prea puțin folos. Fiecare dintre ei era în stare să zică în zeci de graiuri că i-e foame, dar nici unul nu știa cum să spună că ar vrea carnea friptă, fiartă sau prăjită. Toți știau să citească, dar nici unul nu putea să o facă cu voce tare.
Au încercat ca, pentru fiecare literă din alfabet, să folosească unul din cuvintele pe care le aveau de la animale. A fost un eșec pentru că niciodată nu au reușit să spună vreo propoziție în noua limbă cel puțin la fel de repede cât le lua să ascută creionul și să aștearnă pe hârtie propoziția respectivă o dată cu litere mari de tipar, a doua oară cu litere mici de tipar și a treia oară cu litere mari și mici de mână.
După aceea s-au gândit să dea înțelesuri diferite cuvintelor pe care le știau. De ce să zică, de exemplu, „copac” în zeci de feluri? Puteau folosi același cuvânt ca păsările, iar miorlăitul prin care pisica numea copacul să însemne, de acum înainte, altceva... „teorie”, sau „adverb” sau chiar „exemplu”. Nici de această dată nu s-au înțeles, însă. Fiecare avea preferințe pentru graiul unui anume animal, nimeni nu se putea hotărî la ce să renunțe, nimeni nu putea memora noile înțelesuri.
Până la urmă cuvintele s-au ales singure...cele care erau mai ușor de pronunțat au rămas, celelalte au început să fie uitate. Cele rămase au fost sparte, în timp, în sunete mai mici, care apoi au fost amestecate între ele pentru a se putea rosti cuvintele din cărți. Păsările, câinii și pisicile înțelegeau din ce în ce mai puțin din ce ziceau oamenii.

***

Păsările povesteau demult de un „om cu blană albă și lungă pe cap” care trăia într-un „cuib de cealaltă parte a dealului de stâncă”. De când re-inventaseră vorbirea, însă, bucureștenii în toată firea nu își mai pierdeau timpul ascultând animalele, astfel încât primii care au aflat despre Ioan Sihastrul au fost copiii. Le-au spus și părinților dar aceștia i-au trimis la joacă, crezând că era vorba doar de închipuiri. Nu la fel au făcut și bunicii care, de când nu mai trebuiau să asigure ei hrana zilnică, își reluaseră obiceiul de a se întâlni în bibliotecă, unde își petreceau timpul depănând amintiri. Bătrânii le-au cerut copiilor să scrie în detaliu, fără a omite nici un amănunt, tot ceea ce știau despre omul văzut de păsări. Ceva li se părea cunoscut. Au început să răsfoiască înfrigurați cartea în care aceia dintre ei care aveau memoria mai bună scriseseră tot ceea ce își aminteau despre anii dinainte de Potop. Când au găsit ce căutau, au chemat în bibliotecă bărbații care conduceau cele nouă grupuri și le-au dat să citească un fragment:
„În vremurile acelea, mulți dintre oameni erau verzi, iar Bucureștii Noi erau conduși de un om, Emanuel Micorici, care avea puterea să oprească moartea. Cei verzi, însă, nu au vrut darul nemuririi și s-au răsculat împotriva lui Emanuel Micorici, iar apoi i-au făcut să fugă din oraș pe toți cei care vorbeau. Atunci Emanuel Micorici și-a întors fața de la Bucureștii Noi și a plecat pe munte unde s-a făcut călugăr sub numele Ioan.”
Bătrânii erau convinși că omul de pe munte era Emanuel Micorici; cei nouă bărbați, însă, au râs. „Oameni verzi? Un conducător care poate opri moartea? Și cam câți ani ar trebui să aibă omul acela de pe munte, că doar și dintre părinții noștri cei mai au mulți murit și toți au fost tineri la potop? Și, până la urmă, ce este acela oraș?”
Căpeteniile se întrebau ce fusese în capul lor de veniseră să îi asculte pe bătrâni, ar fi trebuit să știe că își pierduseră demult mințile și ajunseseră să amestece poveștile pe care le citiseră în cărți cu propriile amintiri...să se jure că au văzut cu ochii lor, în vremea dinainte de Potop, minunății ca avioane, automobile sau televizoare...de parcă un om întreg la minte ar fi putut să creadă că există enorme păsări de fier care nu au altă treabă decât să care oamenii în burtă dintr-un loc în altul, căruțe care nu doar că nu-s trase de cai, dar pe deasupra mai și merg iute ca vântul, sau cutii în care încap mii de oameni cu tot cu munții, pădurile și apele din țările lor...
Iar acum bătrânii nu doar că îi făceau să își piardă timpul, dar îi mai influențau și pe copii! Căpeteniile i-au rugat să își păstreze poveștile pentru ei, iar copiilor le-au spus, pe un ton apăsat, să termine cu prostiile o dată pentru totdeauna.
La început copiii le-au dat ascultare. Păsările continuau să povestească despre omul ciudat, dar copiii le alungau cu pietre și uneori chiar le răneau trăgând săgeți ascuțite din arcurile pe care li le făcuseră părinții pentru a învăța să vâneze. Au încercat și să le spună că nu îi interesează, că părinții le-au zis că un astfel de om nu există; păsările i-au ignorat însă și și-au văzut de propriile conversații.
„Nu o să poți să faci niciodată o pasăre să tacă”, le-a explicat într-o zi copiiilor un motan bătrân. „Chiar și dacă o mănânci, continuă să îți ciripească în gâtlej...cum altfel credeți că le-am învățat noi, pisicile, graiul?”
Auzindu-l, câțiva dintre copii au renunțat la vânătoare și s-au întors către el. Era gri, cu o coadă mare și stufoasă, dar chior de un ochi, în urma unei bătăi din tinerețe, și cam jigărit.
„Barem dacă ar spune ceva important...nici pomeneală, toate sunt prostii și pentru că nu au deloc ținere de minte le mai și repetă încontinuu...noroc că lumea se mai schimbă și apar lucruri noi, altfel am muri cu toții de plictiseală.”
Motanul căscă lung, se întinse și își ascuți de câteva ori ghearele în pământ.
„Dar trebuie să știți că, tocmai pentru că nu prea au multe în cap, păsările habar n-au să mintă. Omul despre care vorbesc chiar există; l-am văzut cu ochii mei, pe vremea când încă îi mai aveam pe amândoi.”
De data aceasta toți copiii îl ascultau cu atenție.
„Da, continuă motanul, când eram tânăr am vrut să văd odată cât de mare este lumea și dacă mai există ceva dincolo de dealul de stâncă. Așa am ajuns la cel ce își zice Ioan. Am rămas cu el până m-a alungat...aveam un loc cald, pe cineva care să mă mângâie cât îmi poftește inima și, pe deasupra, hrană din belșug. Ioan avea obiceiul să arunce grăunțe pentru păsări și șoareci, care se învățaseră să vină după ele în fiecare dimineață. Tot ce trebuia să fac era să stau pe aproape până când pleca Ioan; după aceea un salt ajungea pentru ca pasărea sau șoarecele să ajungă să mi se zbata între colți....Ce vremuri...acum am ajuns așa de bătrân că nu mai pot vâna nici păsări, nici șoareci...stau mai mult înfometat și trebuie să mă mulțumesc, când și când, cu câte un fluture sau un gândac.”
Unul dintre copii, cel mai mare, îi aruncă un pește fript. Motanul îl mâncă tacticos, torcând ușor și oprindu-se din când în când pentru a-și linge botul sau labele. Nici unul dintre copii nu îndrăzni să-l grăbească. Când termină își reluă povestea, fără să mulțumească pentru masă:
„Pe lângă Ioan se aciuase și un porumbel. Și ce porumbel! Gras, cu pene albe, lucioase, pieptul înfoiat, un cap rotund și mare numai bun de ronțăit...oricât de sătul aș fi fost, când îl vedeam simțeam un nod în gât și îmi venea să pun gheara pe el! Numai că, atunci când nu zbura, stătea tot timpul în preajma lui Ioan, ori pe umăr, ori în poală pentru a-i ciuguli grăunțe din palmă.
Până la urmă tot l-am păcălit. V-am zis că noi pisicile cunoaștem graiul păsărilor. Păsările, însă, nu știu asta, pentru că acelea dintre ele care află nu apucă niciodată să le-o spună și altora.
Într-o zi Ioan a adormit în timp ce hrănea porumbelul. Grăunțele din palma s-au terminat repede iar porumbelului încă îi era foame. Atunci m-am ascuns după o stâncă și am strigat către el, prefăcându-mă că îi sunt un frate care a găsit un sac întreg de grăunțe. Prostul a venit în zbor și atât mi-a trebuit: o clipă mai târziu mă înfruptam deja din carnea dulce și fragedă. Atât era de bună că am mâncat până când nu am mai putut să mă mișc, așa că, după ce s-a trezit, Ioan m-a găsit zăcând cu burta plină între pene și fulgi albi și cu ce nu putusem mânca din porumbel lângă mine. M-am ridicat și am dat să merg către el pentru a mă freca de picioarele lui, știam că îi place. Atât de cruntă a fost, însă, privirea pe care mi-a aruncat-o, încât am făcut deîndată cale întoarsă și am alergat cât de repede am putut înapoi aici.”
Băiatul care îi dăduse peștele fript – părea a fi șeful copiiilor – îi mai aruncă unul. Motanul îl mâncă și mai încet, acum că era sătul. Unii dintre copii începură să dea semne de nerăbdare, parcă vroiau să spună ceva sau să plece, însă băiatul mai mare le făcu semn să stea liniștiți. Când motanul înghiți și ultima bucățică de pește, băiatul vorbi în sfârșit:
„Mai ții minte drumul către casa lui Ioan?”
„Bineînțeles că da, noi pisicile nu uităm niciodată potecile pe care le batem!”
„Du-ne acolo și vei avea în fiecare zi câte trei pești!”
Copiii începură să se foiască, până când unul dintre ei nu mai rezistă și i se adresă băiatului mai mare:
„Vrei să mergem acolo? Părinții nu or să ne lase niciodată!”
„Nici nu trebuie să știe că plecăm...ajungem repede, îl luăm pe omul ciudat și îl aducem în bibliotecă, ca să le putem arăta părinților că nici noi, nici bunicii nu suntem niște mincinoși.”
Băiatul se întoarse din nou către motan:
„Deci, ne duci?”
„Doar dacă promiteți că, atât timp cât veți trăi, nu doar că voi avea 3 pești dar și câte un castron cu prima smântână care se face din laptele caprelor, al oilor și al vacilor și dreptul de a sta toată iarna în casă, pe cuptor!”
„Promitem!”, răspunse solemn șeful copiilor, iar ceilalți îl imitară.
„Și că niciodată nu mă veți alunga dacă o să mă mai înfrupt și eu cu câte un șoarece sau un porumbel!”
„Promitem!”, zise băiatul cel mare, pe un ton ușor nerăbdător.
„Și că nu o să lăsați pe nimeni să mă ia în brațe și să mă smotocească, dar că o să mă mângâiați de câte ori poftesc!”
„O să o facem și pe asta, promitem!”
„Și că mă veți apăra de motanii mai tineri și de câini!”
„Da, promitem că o să te apărăm și de motanii mai tineri, și de câini, și de oricine va încerca să îți facă ceva. Altceva?”
Motanul simți iritarea din glasul băiatului, însă nu răspunse decât după ce își curăță bine blana.
„Nimic altceva. O să plecăm mâine în zori.”

***
Când au văzut că se lasă seara și copiii mai mari nu se întorc de la joacă, părinții au început să se îngrijoreze. I-au luat la întrebări pe cei mici. Aceștia fuseseră lăsați acasă de cei mari pentru că trebuia avut tot timpul grijă de ei și, pe deasupra, mai și mergeau foarte încet. Părinților nu le-a trebuit mult să-i facă pe cei mici să le spună unde plecaseră frații. Când au auzit, unora dintre mame li s-au tăiat picioarele. Pentru a ajunge la deal, copiii aveau de străbătut locuri sălbatice pline de animale periculoase, cărora nu le-ar fi putut face față cu ciomegele și arcurile de jucărie pe care le aveau la ei. S-a hotărât ca un număr de 5 bărbați din fiecare grup să se înarmeze neîntârziat cu făclii, lănci, săbii, buzdugane și arcuri cu săgeți și să plece neîntârziat în căutarea copiilor.
Drumul a fost anevoios, mai ales că nu aveau pe nimeni care să le arate potecile ascunse printre mlaștini iar, pe deasupra, în primele ore au mers prin întuneric. Abia a doua zi, după prânz, au ajuns de cealaltă parte a dealului de stâncă. Așa cum ziseseră păsările, cineva săpase „un cuib” acolo; bărbații și-au dat seama dintr-o privire că era una dintre chiliile despre care citiseră în cărți. Nu departe de chilie au văzut copiii adunați în cerc, iar în mijlocul lor un bătrân slab, cu părul și barba lungi până aproape de brâu și mai albe decât prima zăpadă a iernii. Bătrânul le-a făcut semn bărbaților să se apropie și s-a ridicat înaintea lor. Le-a urat bun venit folosindu-se de semnele pe care bărbații le știau de la părinți; în același timp însă, gura lui s-a deschis și s-au auzit cuvinte dintr-o limbă necunoscută și dulce, care nu semăna deloc cu graiurile animalelor.
„Pesemne că aceasta este limba vrăjită în care au fost scrise cărțile”, a zis unul dintre bărbați așezându-se și el în cerc, în spatele copiiilor. Ceilalți i-au urmat, tăcuți, exemplul.

***

Ioan Sihastrul se numise, într-adevăr, Emanuel Micorici, și fusese ultimul primar al Bucureștilor Noi în vremea dinainte de Potop. De atunci știa și limbajul semnelor, a cărui cunoaștere îl ajutase să atragă voturile surzilor la alegeri. De la Ioan au aflat bucureștenii istoria orașului distrus de ape încă de la începuturile sale; și tot de la el au învățat, cu ajutorul semnelor și al scrisului, să vorbească, pentru prima oară în atâtea zeci de ani, o limbă pe care păsările, câinii, pisicile și celelalte animale nu mai puteau să o înțeleagă, ca să se ferească de ei atunci când plecau la vânătoare.
Urcau la Ioan Sihastrul, pe dealul de stâncă, ori de câte ori se îmblonăvea vreunul dintre ei, pentru că știa tainele tuturor ierburilor vindecătoare. Tinerii care aveau nevoie de alinare după vreo iubire neîmpărtășită, o găseau în chilia lui Ioan. Căpeteniile celor nouă grupuri, când le trebuia un sfat despre cum să împartă dreptatea între ai lor, veneau la sihastru. Când vreunul dintre bătrânii surzi murea, Ioan se ducea la bibliotecă, unde era adus mortul, citea slujba de înmormântare, apoi îl conducea către cimitir. Mai cobora de pe deal și pentru a boteza nou-născuții sau pentru a le împărtăși tinerilor taina căsătoriei, căci hotărâse să îi aducă pe bucureșteni pe calea lui Dumnezeu, uitată de când fusese Potopul.
Nu toți bucureștenii ascultau cu răbdare ceea ce Ioan avea de spus despre Dumnezeu și oamenii sfinți din vremurile de demult. Chiar din ziua în care îl găsiseră pe dealul de stâncă, înconjurat de copii, unii dintre ei începuseră să se întrebe dacă nu cumva și celelalte povești ale bătrânilor erau adevărate...oare chiar se puteau construi automobile?.. avioane?..televizoare?...doar existaseră orașe în care toate acestea se găseau, chiar părintele Ioan condusese unul dintre ele...
Au luat la puricat toate cărțile bibliotecii, iar cei mai îndemânatici dintre ei au încercat să construiască ceea ce era descris acolo. Au făcut o bicicletă, dar cum roțile erau din lemn sau din fier, fără cauciuc, nu au reușit să ajungă prea departe cu ea. Câțiva dintre ei și-au rupt picioarele și mâinile sărind de pe dealul de stâncă cu tot felul de mașini cu aripi. Au inventat și un motor cu aburi, pe care l-au pus la o moară, însă și-au dat seama că era mult mai ușor să învârtă ei înșiși piatra de moară decât să taie toți copacii pe care ar fi trebuit să îi ardă în motor. Și-au făcut cutii în care au înfipt lentile, dar oricât de repede le-ar fi acoperit cu o pătură, tot nu găseau imagini în ele. Ceva le scăpa și aveau nevoie de îndrumarea sihastrului pentru a ști ce.
Ioan, însă, nu avea cum să îi îndrume, pentru că pe măsură ce povestea, lumea de dinainte de Potop i se părea a fi din ce în ce mai improbabilă. Da, credea că văzuse, pe vremuri, toate minunățiile despre care îi vorbeau bucureștenii, își amintea cum condusese mașina, cum zburase cu avionul, sau cum văzuse tot felul de minunății la televizor...pe de altă parte, parcă toate acelea fuseseră doar vise...iar în același timp, alte vise, povești ale bunicii lui pe care le ascultase cu mai bine de un secol în urmă, se întâmplau acum...oamenii înțelegeau graiurile fiarelor, lumea era împărțită în țara lui Alb, Negru, Roșu, Oranj, Galben, Verde, Albastru, Violet și Indigo.
Într-o zi, când copiii îl întrebară cum au dispărut Bucureștii Noi, Ioan nu-și mai aminti că totul pornise de la Dunăre și povesti că Mogoșoaia, peste care se găsea și acum un canal cu apă noroioasă, se revărsase peste oraș. Câțiva ani mai târziu, când alți copii au vrut să afle cine era Mogoșoaia aceea de la care venea numele de râul Mogoșoaiei, Ioan le-a spus că este Muma Zmeilor, cu trup de șarpe și nouă capete care scuipau, fiecare, otravă. În acea noapte, după ce Ioan a urcat la chilia sa, nici unul dintre copii nu a închis un ochi; cu toții se gândeau la monstrul de care vorbise Ioan. A doua zi, cei mai mari și mai curajoși dintre ei, care se grozăveau spunând că Mogoșoaia nu există, au hotărât să meargă până la mlaștina de lângă Dunăre. Au luat, drept ghid, motanul bătrân care, cu treizeci de ani în urmă, îi dusese pe părinții lor la chilia lui Ioan Sihastrul.
Au ajuns la râul noroios către înserat. Câteva păsări zburau pe deasupra, părând că sunt în căutarea unei prăzi. Orăcăitul broaștelor era la fel cu cel din bălțile de pe lângă casele copiiilor. Nici urmă de Mogoșoaie. Unii dintre copii au aruncat cu pietre în mâl, alții au început să strige și să ocărasă Mogoșoaia. Ici-colo, au izbucnit râsete. Vreo doi trei dintre ei și-au aruncat hainele și au intrat în apa vâscoasă. Nu au apucat să dea decât de câteva ori din brațe, când din adâncuri s-a auzit un strigăt ascuțit și puternic. Până să ajungă la mal copiii care înotau, fiecare a fost înhățat de ceva ca un șarpe mare și întunecat. Copiii de pe margine au mai apucat să audă pocnetul oaselor înainte de a o lua la fugă.
Ioan Sihastrul a povestit în cronica Bucureștilor Noi, de care avea grijă de când muriseră bătrânii, ce s-a întâmplat după aceea:
„Fiecare dintre cele nouă împărății a trimis atunci câte un viteaz pentru a ucide Mogoșoaia cea cu nouă capete. Când au ajuns la vizuina ei, au chemat-o afară și a început lupta. Fiul Împăratului Alb a străpuns cu o săgeată primul cap al Mogoșoaiei. Fiul Împăratului Negru a străpuns cu o săgeată cel de-al doilea cap al Mogoșoaiei. Fiul împăratului Roșu a străpuns cu o săgeată cel de-al treilea cap al Mogoșoaiei. Fiul Împăratului Oranj a străpuns cu o săgeată cel de-al patrulea cap al Mogoșoaiei. Fiul Împăratului Galben a străpuns cu o săgeată cel de-a cincilea cap al Mogoșoaiei. Fiul Împăratului Verde a străpuns cu o săgeată cel de-al șaselea cap al Mogoșoaiei. Fiul Împăratului Albastru a străpuns cu o săgeată cel de-al șaptelea cap al Mogoșoaiei. Fiul Împăratului Indigo a străpuns cu o săgeată cel de-al optulea cap al Mogoșoaiei. Fiul Împăratului Violet a străpuns cu o săgeată cel de-al noulea cap al Mogoșoaiei. Cu fiecare săgeată care o lovea, Mogoșoaia scotea un răcnet cumplit, din toate cele nouă guri ale sale. Apoi, mai iute ca gândul, capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Alb s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă albă, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Negru s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă neagră, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Roșu s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă roșie, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Oranj s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă oranj, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Galben s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă galbenă, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Verde s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă verde, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Albastru s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă albastră, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Indigo s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă indigo, asemeni unui cartof. Capul care fusese rănit de săgeata fiului Împăratului Violet s-a repezit asupra viteazului și l-a sfârtecat între colți. Sângele feciorului s-a amestecat, în mâlul negru, cu cel care curgea din rana Mogoșoaiei, și s-a format în locul acela o gâlmă violetă, asemeni unui cartof. ”
Acestea au fost ultimele cuvinte scrise de Ioan Sihastrul. Nu erau în întregime adevărate. E drept că fiecare dintre cele nouă grupuri trimisese câte un vânător, cel mai iscusit, să vadă ce îi speriase pe copii la râul Mogoșoaiei, însă doar doi dintre vânători erau fiii căpeteniilor, care căpetenii nu își ziceau împărați, la fel cum nu își numeau teritoriile „împărății”. Cei nouă vânători nu au „chemat” Mogoșoaia să se lupte cu ei, pentru că ei încă nu credeau în existența unui astfel de monstru. Mogoșoaia a fost cea care i-a simțit și a scos din apă cele nouă capete. Vânătorii nu își pierduseră cumpătul și trăseseră asupra ei zeci de săgeți, nu doar câte una, cum scrisese sihastrul, ba chiar o răniseră și cu lăncile și săbiile pe care le aveau atunci când capetele uriașe coborâseră spre ei. Era adevărat că fuseseră cu toții uciși, iar sângele lor se amestecase, în mâlul negru, cu cel al Mogoșoaiei, dar numai în închipuirea lui Ioan amestecul acela luase forma de gâlme asemănătoare cartofilor, fiecare în culoarea unuia dintre teritoriile de unde veniseră vânătorii.
Toate aceste detalii nu au mai contat, însă. Tot așa cum poveștile lui Ioan dăduseră naștere Mogoșoaiei, cuvintele așternute de el pe hârtie făceau ca din amestecul de mâl și sânge să apară gâlme asemeni cartofilor. Peste noapte, visele sihastrului, care acum erau atât de puternice încât dacă cineva i-ar fi pândit somnul ar fi putut să le vadă cum îi ieșeau de pe sub pleoape, asemeni unor năluciri lăptoase, au pătruns în cele nouă gâlme. Acestea au început, fiecare, să se umfle tot mai mult. Pe măsură ce creșteau, forma de cartof începea să dispară și se putea vedea cum ia naștere contur de brațe, picioare și capete. Până în zori, brațele erau butucănoase asemeni unor trunchiuri de copac, picioarele păreau a fi rădăcini uriașe, capetele erau mari și pietroase, ca bolovanii. Pielea era groasă ca scoarța de copac, tare ca vâna de bou, și acoperită de un păr aspru și scurt; respirația lor șuiera asemeni crivățului, dar era fierbinte și atât de puturoasă încât florile se ofileau și copacii se uscau. Odată cu primele raze ale soarelui, Mogoșoaia a ieșit din râu și a început să alăpteze, la cele nouă țâțe ale sale, cei nouă zmei – primul alb, al doilea negru, al treilea roșu, al patrulea oranj, al cincilea galben, al șaselea verde, al șaptelea albastru, al optulea indigo și al noulea violet.
Tot odată cu primele raze ale soarelui, Ioan Sihastrul a ascuns sub o piatră Cronica Bucureștilor Noi, a ieșit din chilie, a prăvălit un bolovan deasupra intrării apoi a coborât către oraș, în locul în care fusese Livada Alinei. Odată ajuns acolo a căutat un loc anume și când l-a găsit s-a apucat să sape. Pământul era prea greu pentru brațele slabe, dar nu s-a oprit timp de trei zile și trei nopți. În prima zi și prima noapte a săpat prin pietrișul și mâlul aduse de Dunăre la Potop. În cea de-a doua zi și cea de-a doua noapte, a săpat prin pământul amestecat cu oasele celor îngropați în Livada Alinei atunci când aceasta fusese făcută cimitir. În cea de-a treia zi și cea de-a treia noapte, a săpat prin pământul zemos din care, pe vremuri, crescuseră copacii livezii. În zori a găsit ceea ce căuta – o sămânță de pepene și una de măr. Le-a curățat de pământ, le-a ascuns la sân, apoi a pornit la drum, către bibliotecă.
În bibliotecă mai trăia doar Ana. La Potop fusese singurul copil între surzi, și de aceea nu rămăsese grea, iar când devenise femeie nu reușise să își găsească un soț. Ceilalți surzi aveau toți, neveste, iar copiii lor, de care avusese grijă, se învățaseră să o vadă ca pe o mamă. Ocupată cu copiii, nici nu își dorise vreun soț, însă i-ar fi plăcut ca să aibă și un copil doar al ei, nu doar copiii altor femei.
Sihastrul a găsit-o pe mama Ana între cărți, ștergând cu mâna paginile pe care nu le mai putea citi, pentru că literele deveniseră prea mici pentru ochii ei istoviți. Ioan abia reuși să ridice mâinile pentru a-i face semn mamei Ana să îi dea un pahar de apă; călătorise timp de trei zile și trei nopți și era sfârșit de oboseală. Cum a băut apa, a căzut într-un somn adânc, cu capul în poala Anei. Se trezea din când în când, preț de o clipă, pentru a mai sorbi o gură de apă, apoi adormea la loc. După trei zile și trei nopți, s-a ridicat, parcă întinerit, în capul oaselor. A chemat-o pe mama Ana afară, în fața bibliotecii, apoi a scos de la sân cele două semințe. Pe cea de măr a îngropat-o în pământ, iar cea de pepene i-a dat-o Anei s-o mănânce. I-a spus, prin semne, că sămânța va rodi în pântecele ei și că peste nouă luni va naște un fiu, pe care să-l numească Făt Frumos. Apoi i-a dat binețe și a plecat, sprijinindu-se în toiag, fără să mai privească înapoi.
Mamei Ana îi venea greu să creadă că, la peste 90 de ani, ea, care nu cunoscuse vreodată un bărbat, mai putea da naștere. Pe măsură ce lunile treceau, însă, și-a dat seama că ceva îi creștea în pântece. Nu a împărtășit cu nimeni minunea care i se întâmpla, pentru că de când Mogoșoaia își scosese capetele din râu și zmeii începuseră să umble, nimeni nu mai avea curajul să bată drumul până la bibliotecă. Mama Ana nu a murit de foame doar pentru că din sămânța sădită de Ioan Sihastrul în pământ crescuse peste noapte un măr cu lemnul tare ca fierul, dar cu fructe dulci și zemoase care astâmpărau atât foamea cât și setea și, lucru de minune, nu păreau a se termina vreodată.
După nouă luni, așa cum zisese Ioan Sihastrul, mama Ana a dat naștere unui prunc zdravăn și frumos ca luna. Feciorul creștea într-o zi cât alții-ntrun an. În cea de-a douăzeci și una zi de viață, Făt Frumos a băut pentru ultima oară lapte de la sânul mamei Ana, apoi a smuls din pământ mărul din fața bibliotecii, și-a făcut din el buzdugan, și a plecat să se lupte cu zmeii.