AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE


CANALUL MORÞII ȘI MOARTEA CANALULUI
1954


Nici traiul pe lângă Canal nu era prea rău. Se mai găsea câte ceva prin magazine, ce mai rămânea de la ruși sau ca să nu fie deosebiri iritante, marea era… mare, vacanță la… mare trei luni pe an (asta pentru școleri), „bătrânii” se mai distrau pe la o ciorbă de burtă de mare faimă în Piața Ovidiu, evident după acele prelungite până la ziuă chefuri muncitorești. Evident, nu percepeam cinismul: îmi amintesc de un bal dat la cantina de la Poarta Albă, cu friptane, beuturi din belșug, prăjituri. Eu, și eu pe-acolo, printre picioarele dansatorilor, cum eram deja obișnuit, pentru că n-aveau cu cine să mă lase: bunicii din partea tatălui erau morți de la 1930 – 1931, iar cei din partea mamei trăiau tocmai la Cluj. Mama era cu cântările, iar tata mustăcea de mândrie cum i se făcea curte mamei, toată lumea crezând că la diferența de vârstă dintre ei, 22 de ani, vezi Doamne…
Maturii „dădeau cu bere, dădeau cu vin” și neglijau prăjiturile. Într-o noapte s-au dat ișlere, niște cofeturi făcute din două roți de aluat, la mijloc o cremă și acoperite bine cu ciocolată. Parcă eram singurul copil care benchetuiam cot la cot cu babacii. Profitând de preocuparea lor de a goli sticle, eu am golit la farfurii cu ișlere. Cred că am halit vreo treizeci de bucăți. Efect categoric: spre ziuă erau două categorii de cheflii cărora li se făcuse rău și vomitau, adică cei care întrecuseră măsura paharelor, ce mai, a sticlelor și cu mine, care bătusem recordul regional cel puțin la îngurgitarea ișlerelor. La mine, cel puțin treaba a avut o urmare, anume că toată viața nu m-am mai putut uita la ișlere fără să mi se facă greață. N-a fost cazul cu nici unul măcar dintre cei care s-au grețălit de băutură. Evident, bietele prăjituri nu aveau nici o vină pentru antipatia perpetuă pe care au provocat-o.
Pe atunci nu realizasem însă cinismul situației. Chiolhanul avea loc, orribile dictu, la… Poarta Albă, nomina odiosa în istoria tragică a Canalului și a Gulagului românesc. Habar n-aveam unde se aflau, dar mai târziu, când am mai trecut pe-acolo, mi-am dat seama că petrecerea avusese loc foarte aproape de barăcile în care sufereau pușcăriașii, adică deținuții politici. Chefliii nu pot fi acuzați foarte, pentru că defăimarea politicilor funcționa impecabil, și puțini erau cei care nu credeau că „bandiții” nu erau chiar bandiți. Tata era unul dintre ei, dar nu i-a folosit la nimic. Mama era dornică de petreceri și nu rata asemenea ocazii. Tata în schimb nici nu prea râdea, nu dansa deloc și… mustăcea cu gândurile aiurea, poate la vremurile în care, tânăr inginer fiind, bogat, stătea pe la mese de restaurant din Micul Paris cu unii dintre cei care zăceau atunci în barăcile sinistre.
După moartea lui Stalin, în mai puțin de un an, Canalul a început să se clatine: se cheltuiseră destui bani, muriseră destui intelectuali și probabil și lui Dej i se făcuse lehamite de supunerea la sovietici, Dar înainte de a se prăbuși, Canalul, balaurul acesta mai avea nevoia de niște victime, adică de niște țapi ispășitori. Au „aflat” și șefii cei mari de la București cum că Canalul (cacofonie intenționată) se comporta invers, că nu avea nici un fel de eficiență în afară de cea dorită de sovietici, adică stăpânirea în totalitate și exclusivitate a Gurilor Dunării și eventual, dar nu imposibil, alipirea Dobrogei la marea Uniune Sovietică, urmând ca României să-i rămână doar zona Canalului și o mică parte din litoral, cu portul Constanța – plan sinistru, care a rezistat multă vreme și poate că mai pâlpâie și azi printre sufletele nostalgice de la est de Nistru (aici avea regretatul Al. Căprariu, Sendi, unul din „sendismele” lui: dacă tu ziceai „sinistru” el te corecta cum că „nu se spune sinistru, ci siprut, pentru că nu mai avem graniță cu Nistrul).
Ceea ce spuneam mai înainte de paranteza sendistă nu-i o glumă, pentru că știu de la unchi de-al meu, „nu spui cine, persoană însemnată, becher” că prin anii 80, Brejnev se înțelesese cu bulgarii lui Jivkov, ca țara „prietenă” de la sud de Dunăre să se unească cu imperiul roșu-slav (târziu, am aflat de la prietenul meu Nikolaj Stoianov, editor în Sofia, că treaba era o păcăleală a lui Jivkov, ca să sugă cât mai mult de la țâța Mamei Rusii). Și atunci URSS a propus cică României să construiască o punte peste Dobrogea, adică un culoar aerian, vorba vine aerian, format dintr-o autostradă și o cale ferată care să lege Bulgaria de Moldova sovietică. Cică totul a ajuns la nivel de ultimatum, încât ar fi fost chemată la Moscova o delegație oficială română care să semneze un act în acest sens. Relațiile cu rușii erau oricum deteriorate după Cehoslovacia și altele, așa încât conducerea de Partid a trimis o delegație oficială de trei lulele, condusă de un tânăr, din păcate nu i-am reținut numele, deștept, dar fără nicio putere. Socoteala din Târgul lui Bucur nu s-a potrivit însă cu cea din Târgul Moscovei, unde sovieticii au pus pe masă documentele, zicând răspicat și amenințător că ori se semnează, ori… și nu era de glumă. Membrii delegației dădeau din colț în colț, se gândeau cum să comunice cu Bucureștiul și altele. Numai șeful delegației, tinerelul adică, s-a îndreptat calm spre masa care începuse să semene cu aceea la care se aflaseră cu ceva ani în urmă Molotov și Ribentrop, a luat pixul în mână spre groaza celorlalți membri, maturi ai delegației, care se și vedeau atârnând în ștreang, dar când să semneze a zis (reproduc aproximativ exact): „De acord, dar cu o condiție: avem și noi relații de bună prietenie cu China comunistă și în acest caz să îi lăsați pe ei să construiască un culoar similar peste Uniunea Sovietică.” Era o vreme în care relațiile chino-sovietice erau șubrede, se ajunsese chiar la stare de război și deci… nu era de glumă. Rămași fără replică, nervoși, dar resemnați, cică sovieticii și-au strâns în pripă catrafusele și au șteres-o… englezește. Cică ar fi adevărat, deși nu s-a scris niciodată despre tărășenia asta, oricum e… bună de tot, și ca glumă.
Deci se clătina Canalul și cineva trebuia să plătească prăbușirea, pentru că bolșevicii nu aveau simțul prăbușirii frumoase ca Zorba Grecul. Începuse să se zvonească de primii zece șefi ierarhici ai construcției și se vorbea de moarte. Între cei zece intra desigur și tata, pe poziția a opta în ierarhia tehnică a Direcției Generale a Canalului. Iarăși bietul tata era în preajma morții și nici nu mai avea ce să-i albească, pentru că de la precedenta condamnare la moarte chelise aproape complet.
De data asta a avut noroc: miloși, călăii roșii ai lui Dej au redus rata de execuție la numai 5 capi. Procesul s-a declanșat în stil blitz, de urgență. Repede au fost umflați de pe la cășile lor cei cinci, printre care unul care se numea Petre Cernătescu, prieten de familie. Auzind, evident, mama s-a pus imediat pe plâns, individul era un personaj arătos și amabil, manierat, ca orice intelectual din vechea elită, cea care nu ajunsese la Canal direct, ci pe această filieră angajată.
Peste ani am citit întregul proces într-o colecție necenzurată (rară) a ziarului „Scânteia”, ce se afla uitată de lume în biblioteca Institutului de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj, unde am lucrat aproape 40 de ani. În alte biblioteci colecțiile oficiosului PCR erau cenzurate mai ceva ca gazetele legionare. Pe vremea aceea ziarele mințeau mai puțin, așa că mi-am amintit cu exactitate procesul inculpaților de la Canal, pentru că de fapt mă aflam în sala respectivă, cred că era sala festivă a D.G.C.- ului, o clădire, azi demolată, ce se afla în Piața Ovidiu, peste drum de fosta Prefectură, azi Muzeul de Istorie. Procesul era public, și tata a ținut să văd și eu ce se va întâmpla, poate că era încă una din lecțiile lui pentru a învăța să fiu un bun „dușman al poporului” (va veni vremea!). Deocamdată „dușmani ai poporului”, sabotori, unelte ale imperialiștilor anglo-americani au fost declarați, „cu mânie proletară”, cei cinci inculpați. Ei stăteau spăsiți și poate chiar credeau că sunt vinovați. Voi simți nu peste mulți ani pe pielea mea acest sentiment, pentru că judecata muncitorească era aspră, neiertătoare și foarte bine condusă de specialiști ai incriminării pentru nimic. Cei mai mulți din sală erau chiar convinși de culpa respectivilor și unii se uitau cu mânie la fel de proletară și spre tata, pentru că nu se afla printre cei din boxa acuzaților. Aveau și ei ceva dreptate, pentru că se auzea limpede că se va închide Canalul, iar ei rămâneau fără destul de bune slujbe.
Cel mai „mânios” s-a arătat a fi în final un maistru, care se va mai distinge în vremea aceea prin diverse „demascări”, drept pentru care, fără studii fiind, va ajunge director general în Ministerul Transporturilor și Construcțiilor, viitor șef al tatei, ceva asemănător cu cel de pe Salva-Vișeu. Era un om „de treabă”, în realitate blând, cu o voce caldă, dar când îl apuca strechea comunistă, devenea fiară, nu alta. Și astfel el a fost acela care, în numele poporului muncitor a cerut pedeapsa cu moartea pentru cei cinci. Mama nu era în sală, dar când i-am povestit ce se întâmplase, s-a pus, evident… pe plâns. Se pare însă că metoda ei de protest avea sorți de izbândă, după cum s-a văzut. Dar de data aceasta era clar: tot în „Scânteia” necenzurată am citit înștiințarea că „sentința a fost executată”, fără a se preciza însă unde, când și cum. Așadar, mama l-a plâns destul pe bietul inginer Cernătescu, tata a vărsat și el o lacrimă de zgârcit machedon, numai eu nu înțelegeam prea bine despre ce era vorba.
Numai că întâmplarea a făcut ca peste vreo doi ani, aflându-se prin București, tata a crezut la un moment dat că are vedenii. S-a îndreptat câtre un cetățean de pe stradă care i se părea cunoscut, a pus mâna cu teamă pe el, bâiguind: „Petrică, tu ești? Trăiești?” Omul a rămas încremenit și a apucat doar să-i șoptească tatei să nu-i spună pe nume: era într-adevăr în viață, nu fusese executat, dar avea domiciliu forțat undeva prin nordul Moldovei și interdicția de a călca prin București pentru a nu fi recunoscut de mulții lui cunoscuți. Bănuiam, dar n-am mai aflat, că și ceilalți „morți” trăiau bine mersi.
Așadar, am dedus noi, n-a fost nimeni împușcat, a fost vorba despre o înscenare, pentru a astupa gura sovieticilor și pentru a-i speria pe „oamenii muncii”. Metoda era des utilizată în lumea comunistă, dar nu era vorba de mizericordie, ci de o unealtă psihologică și ideologică, pe care o voi simți pe proprie piele peste exact 7 ani, când voi intra și eu, cu acte-n regulă” în rândul „dușmanilor poporului”.

VALENTIN TAȘCU