Oftatul de-al doilea: Vraiște, în grădina Domnului,
Din dragoste de mult prea aproape.


Pe unde îl purtau pașii, proscrisul acustic răspândea efectul unui comutator însuflețit.
Între bețivanii din colțul blocului, sucul de zmeură și morcovi lua locul, la poștă, irezistibilei votci. Pleoape creponate se netezeau, ochi lăcrămoși secătuiau, priviri, imbecilizate de alcool, zvârleau scânteieri, pline de duh. Gelatina mișcărilor lăsa locul unei fermități de granit. Indivizi care, până atunci, puteau fi zvârliți în fund, de propriul oftat, deveneau semeți, impecabili.
Bunicii, mătușile, unchii, din parc, altădată joviali, de o limbuțenie obositoare, se năpusteau muți, să-și ia țâncii în brațe, strângându-i ocrotitori la piept, acoperindu-le ochii, cu mâna. Uriași pinguini miopi, se îndepărtau grăbiți, cu pași mici, legănându-se caraghios.
Frumoasele de la supermarket, cu care își aruncase ocheade, ani în șir, îi priveau chipul, acre, strâmbe, hâde, pentru ca, imediat ce întorcea spatele, să facă, înspre el, gestul acela: ”tra-la-la”.
Nu mai știa cum să-și spună: măscărici irezistibil, monstru atotputernic sau experiment, lamentabil eșuat. Spumega de indignare, ar fi vrut să existe cineva, căruia să-i plătească neobrăzarea acestei întâmplări. Nu concepea să renunțe, era hotărât să-și aducă trecutul înapoi, să se potrivească, din nou, cu oamenii și locurile.
Avea convingerea că se înfăptuise o hoție nemaiîntâlnită, chiar dacă nu era furtul secolului. Curgerea bineștiută a vieții fusese subtilizată. În locul trecerii comode printre banalitățile eterne, se pomenise aruncat într-un șir de evenimente, în urma cărora, din el, răsărise o altă persoană, care influența realitățile în mod haotic, un tip fără niciun rost.
I se furase timpul. Dispăruseră zilele previzibile, ascultătoare, de care se lăsa purtat, mimând desăvârșit plictisul, ca de un covor zburător. Bolovănoase, treceau acum peste el, cu lentoare, în ciudă, transformându-l într-un animal de povară, deșelat de corvoadă. Nopțile, spornice într-ale somnului și viselor, se ascunseseră în șiruri neîntrerupte de caverne, unde își făceau de cap teama, neîncrederea, fatalismul.
Și oamenii îi fuseseră luați, cei pe care îi știa atât de bine, cu care se obișnuise. Sunetele eliberate adunaseră în preajmă inși, de o susceptibilitate tâmpă, excesiv temători ori purtători ai unei compasiuni obraznice. Nu mai existau chipuri, adulții se așternuseră în umbre lungi, de care învățase a se feri cu dibăcie. Slaloma atent, printre cunoștințe și prietenii, rânduind pentru sine, o izolare căreia începuse a-i fi recunoscător.
Excepția erau copii. Se întâmpla, de multe ori, să găsească apartamentul populat, de câte zece, cincisprezece micuți, aduși de gemeni, special, să urmărească spectacolul. Când era vesel și odihnit, izbuteau să se distreze pe cinste. Din vorbă în vorbă, ajungeau la triluri de ciocârlii și canari, acorduri de flașnete, pasaje din piese pentru fanfară. În mod straniu, cel mai mare succes îl avuseseră zgomotele mașinii de spălat și ale compresorului, semn că nici măcar copilăria nu mai era, ceea ce fusese odată. Parcă înebuniseră, cereau bisuri, peste bisuri, ca pe scenă.
Alteori, nu se întâmpla nimic deosebit; asistența pleca dezamăgită că tatăl gemenilor nu era decât un adult obișnuit, veșnic cicălitor și nesuferit. Cu timpul însă, își cucerise o faimă aparte, în rândurile puștimii. Pentru ei devenise o vedetă, ca fotbaliștii sau cântăreții. Când îl întâlneau cereau autografe pe tricouri, șepci, făceau poze împreună, cu mobilul sau strigau exaltați, către el, de pe trotuarul celălalt, aplaudându-l. Entuziasmul și sinceritatea celor mici îl molipseau, făcându-l să-și uite, pentru câteva ore, condiția de exponat.
După eșecul încercării, cu descântecele țigăncii, Lucia preluase ostilitățile. Părea cea mai afectată de sonoritățile emoționale, pe care soțul ei le practica, de-a valma. Avea destule motive, nu de puține ori, fusese în pragul crizelor de nervi, găsind că intenționat recurge Melcu’ la zgomotele acelea, ca la niște subterfugii diabolice.
Era greu să nu-l bănuiască de reacredință, atunci când încăperea se umpluse dintr-o dată, cu răgetele obraznice, grosolane, ale unui măgar, tocmai în mijlocul unei discuții, mai aprinse, pe care bărbatul o purta cu socrii. Fie că se întâmplase, fie că o făcuse dinadins, tot o jignire rămăsese.
Oare ce soție avea parte, precum ea, de lungi dezmierdări pătimașe, sfârșite în fornăituri și nechezaturi, de armăsar capiu? Care femeie primea, în clipele de pace și uitare, odată cu îmbrățișări tandre și săruturi focoase, drept bonus, îndrăcite miorlăieli, de cotoi în călduri? Totuși, noaptea cu pricina putea fi trecută cu vederea, chiar dacă sub balcon se adunaseră toate mâțele cartierului, incitate de chemările amorezului. O prefera celei în care îndurase țăcăneala metalică, sacadată, a roților de tren, pufăiturile, în crescendo, ale unei locomotive cu abur. Ascuns perfid, printre cutele albiturilor, fluieratul strașnic, prelung, eliberat la intrarea triumfală în stație, marcase finalul momentului de tandrețe. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, rămăsese cu urechile înfundate, timp de două zile.
Într-un fel, se obișnuise cu el, începuse a-l recunoaște după sunete. Știa că era omul ei - obosit și plictisit, la sfârșitul unei zile de lucru - imediat ce intra pe ușă, foșnind într-una, ca o pungă de plastic, mototolită la nesfârșit. Când i se părea că întrece măsura, căpătase obiceiul folosirii unei perechi de dopuri, din cauciuc, pe care fata cea mare, înotătoarea, le îndesa în urechi, la antrenamente. Învățase repede să-i citească de pe buze. Era foarte mulțumită de găselnița ei, scăpase de surprizele sonore și nu-i mai auzea nici gogomăniile, de zi cu zi, nepriceperile lui casnice, care o înfuriau, cu o precizie matematică.
Gândea că trebuie să fie ceva necurat la mijloc. Se strecurase în Petronel, unul negru, împodobit cu coarne și copite, unul mătăhălos și încăpățânat, greu de urnit, de vreme ce descântecele n-avuseseră niciun efect. Nădejdea și-o pusese în Mănăstirea de Lemn, cu a sa icoană făcătoare de minuni, în călugărul vindecător, Serafim. Dacă nici aici nu vor izbuti, era hotărâtă să-l trimită la Muntele Athos, mai apoi în Tibet, să-l caute pe Dalai Lama, iar la urmă, la Zidul Plângerii. Pentru orice eventualitate, lăsase o ultimă scăpare: Mecca. Socotea că, acolo unde, laolaltă, creștinii, budiștii și iudeii dăduseră greș, musai trebuiau să aibă sorți de izbândă Allah și ai săi.
Melcu’, bun soldat, la vremea lui, se supusese, fără crâcnire, ordinului de a pleca, departe de oraș. Nu mai conta faptul că nu era obișnuit cu astfel de locuri iar călugării, obiceiurile lor, îl stânjeniseră dintotdeauna. Pupatul icoanei, mătănile, alte tocmeli bisericești, pe care Lucia i le scrisese cu mare grijă, pe un petec de hârtie, îl încurcau teribil. Era însă prea târziu, nimic nu-i mai putea sta în cale, ar fi sacrificat orice, să nu mai simtă acel gust amar. Nu mai suporta, îl chinuia senzația, de păun, în poiata cu gâște jumulite. Conta prea putin că încetase a mai fi gâscanul originar. Dacă îi fusese hărăzit să devină păun, vroia să fie, neapărat, unul chel. Barem confuzia să-l apropie de restul. Aici se dădea lupta, între ambițiile sale cosmice și umilințele abisale, la care se credea supus, odată pierdute gâgâială maternă, sâsâiala frățească.
Trecură trei ore de condus, pe autostrada pustie. Asfaltul curgea nebunește, sub roțile mașinii, piciorul strivea, inconștient, pedala. Osutăzece, treizeci, cincizeci, optzeci… Ce plictiseală, parcă stătea în loc, peisajul se încăpățâna să rămână același. Din clipă în clipă, se aștepta să fie întrecut de bicicleta copilăriei, să primească, razant, surâsul familiar al poștasului, cu creion chimic, așezat după ureche, șapcă și manșete de pantaloni, înțepenite-n clipsuri.
Târziu, veni schimbarea așteptată. Ajunsese la poalele movilei, sub care se ridica lăcașul. Þinutul era uscat, calcarul alterna cu pajiști înguste, țintuite, din loc în loc, de copaci solitari, piperniciți. Înfășată în carminul diluat al luminii, cetățuia de lemn ațipise, pe brațele amurgului.
După un vechi obicei, bărbatul începu cu sfârșitul. Trebuia să scape de ritualul lumânărilor. Păși în odaia strâmtă, ținând într-o mână un snop măricel. În cealaltă, frământa nervos hârtiuța cu zeci de nume. Încăperea, curtea, biserica tăceau pustii, precum împrejurimile. Sub tavanul coborât, lumânările ardeau, sfârâind. De o parte, luminau pentru morți, de cealaltă, pentru vii. Erau purtate de două jgeaburi lungi, negre, pline cu apă, despărțite de o potecă îngustă, pe care bărbatul zăbovea, nehotărât.
Așezase cu atenție, flacără după flacără, nume după nume, întocmai ca în listă. Păstrase o ultimă lumânare, încercând să se dumirească, să găsească un răspuns în negreala pereților afumați, în clipocitul firav al picăturilor de ceară, căzute în apă. Neașteptat, ca o lovitură pe la spate, îl copleși o nesfârșită milă de sine. Tare mult ar fi vrut s-o aprindă pentru el. Teama și rușinea îl țintuiau, nu îndrăznea să-l mânie pe Atoatevăzătorul. Râvnea să-i ceară sprijinul, chiar să-l primească, fără ca Cel de Sus să bănuiască ceva. Așa… să ceară, ca și cum EL n-ar fi știut că-i cere, să primească ajutorul LUI, ca și când n-ar fi băgat de seamă că-l ajută. Era încredințat că Domnul va înțelege, trebuia să înțeleagă.
În afară de asta, îl mai zăpăcea un lucru. Dacă la stânga odihneau morții, la dreapta, se chinuiau viii, atunci, poteca subțire, pe care el prinsese rădăcini, cui aparținea? Mai exista, oare, altceva, între aste două lumi? I se năzărise, acolo, în întunericul șerpuit printre licăriri, că n-are nimic în comun, nici cu morții, evident, nici cu viii, care îl cam dădeau deoparte, de când cu meteahna gălăgioasă. Se întreba: Ce rost are unul ca el? Încotro să apuce? Or mai fi și alții, asemenea?
Clipele petrecute în camera întunecoasă îl conduseseră, fără să știe, într-un loc ferit, de unde se putea vedea, jur împrejur, pe el, cel de zi cu zi. Vlăguit de zbatere, naufragiatul ajunsese la colacul salvator iar acum contempla, în siguranță, urmările catastrofei, îmbrățișând zdravăn o luciditate binefăcătoare, tihnită.
Minute în șir, privirea așteptase, căuș, lângă pâlpâirea unei lumânări. Se înfășură, într-un târziu, risipindu-se în tava umplută de alungirile părelnice, ale apei. Gura se încrețise, buzele ar fi vrut să intre înăuntru, sprâncenele, strânse ca o armonică, așteptau încordate. Osteniți de cazna deslușirii nevăzutului, ochii pierdeau contururi, umbre, culori. Îndesă în buzunar lumânarea și nehotărârea, ghemotoace. Înghiți în sec o dată, de două, de trei ori…
Afară, se pornise o bură sâcâitoare. Ieși calm, îndreptându-și pașii rari, către biserică. Sub pintenul uriaș al turnului, ușile groase așteptau, deschise larg. Icoanele primeau oaspetele, cufundate în galbenul tremurat al luminii. Mirosea a mir și busuioc. Cădelnițe ostenite zăboveau, aliniate în rând. Pustiu al cântărilor, altarul tăcea, vegheat de strana golită… Þipenie… Se așeză la pupitru, cu fața la catapeteasmă, plimbându-și privirile pe-o parte, gândurile pe alta. Locul purta cu el un răspuns, murmur îndepărtat, pe care nu răzbea să-l înțeleagă. Din rama aurită, icoana făcătoare de minuni veghea căutările străinului: Pogorârea Sfântului Duh...
Vocea plină, răspicată, izgoni tăcerea.
- Ochiului deprins cu întunecimea, beteșug îi este lumina. Bicisnicia graiului sluțește gura necuvântătoare, în iubirea ei de tăcere. Nu-i cale de a frânge zborul împletit, al cugetului și simțirii, odată înălțat.
Petronel se pregăti pentru întâlnirea cu Serafim. Numai el putea fi cel care știa, fără să fi aflat, vedea, fără să fi zărit, câștiga, fără să înfrângă.
- Părinte, necazul mă aduce la tine, spuse cu voce stinsă, rotindu-se ca să-l poată vedea.
- Năpasta își naște alinarea, o poartă într-însa, după cum, alinarea înfăptuită pregătește locul unor patimi noi. Știu, pribeag al cântărilor, știu…
Se apropie de călugăr. Era scund, cu fața îmbujorată, nu prea bătrân, să tot fi avut vreo patruzeci de ani. Un bărbat în putere, vânjos. Rotofei, cu chelie și nas roșu, zâmbea permanent, ochii mici, negri, jucau, fără odihnă. Straiele preoțești erau neîngrijite, pătate, descusute în multe locuri.
Nedumerirea îl cuprinse pe Melc. Vorbele erau meșteșugite, nimic de zis, dar nu se potriveau cu înfățișarea, deloc nu se potriveau. Băgă de seamă că barba lungă, despărțită în două fuioare zbârlite, era plină de resturi de mâncare, zarzavat, fidea, iar dinții erau vineții, de parcă atunci ar fi terminat de băut o sticlă cu vin roșu. Tare ciudate lucruri pentru un schimnic, cum era știut Serafim, pentru așa om învățat, plin de har. Stătea la un pas, în fața lui, încercând să dezlege taina. Peste câteva clipe nu se mai putu concentra, sutana răspândea mirosuri greu de îndurat.
Un zâmbet impertinent, lăsând să se vadă dinți pătrățoși, cu strungăreață lată, se lăfăia pe fața călugărului, scoțându-i și mai mult în evidență forma rotunjită, cu maxilare puternice. Privirea sa invălui străinul, după care îl pironi, înfigându-și adânc ochii întunecați, ca într-un exercițiu de hipnoză.
- Apropie-te fiule.. În fața Tatălui, suntem toți copii ascultători, primenește-te, smerește-te, fii gata să capeți…
Mâna se așeză mângâietor pe umărul călătorului, preț de câteva minute, începând a aluneca, abia simțit, pe spate.
Încrucișau priviri alertate, căutând fiecare răspunsul, unul, în celălalt. Pentru Melc nu mai era doar o părere că cel din fața lui ascundea ceva; ar fi vrut să afle degrabă, ce și cât. Îl scrută, cu simțurile asmuțite, atent la cel mai mic detaliu, care putea lămuri nepotrivirile. Celălalt rânjea, sigur pe el, așteptând un deznodământ cunoscut. Palma zdravănă cuprinse șoldul, strâns. Alarma se declanșase, de ambele părți.
- Părinte, e o greșeală, nu vreau să deranjez pe nimeni, trebuie să plec, trebuie…
- Nuuu, nu acum.. eeee.. târziu… foarte...
Degetele mâinii stângi pătrunseră hotărât, prin pantaloni, în despărțitura arcuită, dintre cele două fese. Melcu’ puse brațele în pieptul lui și împinse cu toată puterea însă îmbrățișarea celuilalt învinse. Fu strâns cu o forță animalică, buzele călugărului îmbrăcară buzele sale, frecându-le cu nesaț. Limba celuilalt încercă să-și facă loc în gura lui, strâpungând bariera dinților. Saliva se prelinse pe bărbiile chipurilor schimonosite, unul, dezlănțuit, celălalt, ferecat de destin.
În ceafa Melcului, răsună, inconfundabil, un gong. Numaidecât, biserica se umplu de vuietul arenelor sportive. Vacarmul insuportabil zgudui pereții. Lumânările pâlpâiră îndelung, icoanele se rotiră strâmb, candele fumegară, stinse pe dată. Coji de semințe se împrăștiau, deasupra lor. Un fum greu, de tutun prost, se lăbărță, de la altar, până la ieșire. Dintre mii de voci omenești care țipau, cântau, cereau, înjurau, desluși glasul binecunoscut, al antrenorului:
- Balet, balet! Stânga în față, umărul la bărbie!
Cu pumnii ridicați, începu să se legene, săltat, când pe stângul, când pe dreptul, grațios, ca într-un dans. Coatele fluturau, aripi mici, picioarele îl ascultau. Simțea că putea face tot ce vrea, din corpul său. Ca la optsprezece ani, sălta, sălta mereu, ca pe arcuri. În fața lui, nimic altceva decât adversarul, fără față, fără nume. O hlizeală, totuși:
- He, heeee, domnișorul vrea să se bată! Și repeta. Să se batăă…să se batăăă…să se batăăă.
Se năpusti, din senin. O combinație rapidă, croșeu-directă-croșeu, desfăcu arcada stângă. Presupusul clarvăzător, luat prin surprindere, făcu un pas înapoi, cu piruetă, pe după stâlp. În zi mare, reveni cu o serie fulgerătoare, în burdihanul înveșmântat în negru. Continua cu directă de dreapta, croșeu de stânga, dublate imediat, serie la ficat și “un-doi” la cap. Sângera și arcada dreaptă. Era mulțumit, loviturile se legau de minune, parcă nu trecuseră douăzeci de ani, de când nu mai pusese piciorul în ring. Brațele tăiau aerul, pe trasee optime, le auzea vâjâind. Mecanica trupului funcționa de minune numai că începuse să obosească, avea nevoie de o mică pauză. Se trase un metru în spate și continuă dansul, studiindu-și atent opera.
Pe cât de elegant și eficient dansa călătorul, pe atât de greoi și-mpiedicat se rostogolea celălalt. Una peste alta, priveliștea era captivantă, tribunele gustau, din plin. Sfinții din icoane părăsiseră pozele înțepenite, cu care se obișnuiseră, atâta amar de vreme, și începuseră să facă “valul”, ca pe stadion. Săreau, băteau din picioare, urlau peste poate, erau cu Melcu’, fara exceptie. Din icoana lui, mai îndârjit decât toți, Sfântul Gheorghe se autopropusese șef de galerie. Răsucea lancea pe degetele mâinii drepte, ca toboșarii din trupele rock. Avea pretenția ca toată lumea să asculte de el. La picioare, culcat pe coadă, în chip de pernă, balaurul căsca plictisit, preferând odihna. Calul se molipsise. Ridicat pe picioarele din spate, își suflecase buza de sus și necheza, la nesfârșit, cu glas omenesc, zâmbind înspăimântător:
- Că-lare-pe-el! Apoi îi trăgea un “cot” sfântului, zvârlindu-l în rama icoanei.
- Că-lare-pe-el! Iar cot, iar sfânt plin de cucuie, iar ramă. Și tot așa, fără a da de înțeles că ar vrea să se oprească.
Îmbărbătat de scandări, Melcu' revărsă peste gazdă un potop de lovituri, din toate pozițiile. După atâtea serii, respira greu, nu-i mai ajungea aerul. Nu mai avea nici forță în mâini. În afară de asta, îl încerca, plăpândă, descumpănirea. Orice om normal, care ar fi primit toți pumnii aștia, ar fi căzut până acum, s-ar fi înfricoșat, ar fi țipat, ar fi dat un pas înapoi. Nu se întâmpla nimic din toate astea, cel din față rânjea în continuare, chit că era plin de sânge, vânătăi, umflături.
- Hi-hiiiiiii, hi-hiiiii, se amuza copios grăsanul, chiuind, după ce încasa câte două-trei “ciocane”, zdravene.
Omul nu se prefăcea. Râdea de-a binelea, pentru că propria durere îl înveselea, îi stârnea pofta de joacă. Chinurile fizice, nu însemnau nimic rău pentru el, din contră, îi făceau plăcere. Cu cât era mai bine bătut, cu atât mai zglobiu și pus pe șotii se arăta.
În jurul lor, hărmălaia era în toi, asurzitoare. Pe zidurile bisericii, agitația nu mai putea fi stăpânită, locatarii dăduseră în fiert, purtați de patimă. Întărâtați, supraîncălziți, se dezbrăcaseră până-n brâu, fluturându-și aurele, ca pe evantaie. Strigăte, gesturi, sfaturi, grimase porneau, se întretăiau, se amestecau. Îmbujorați, cu piepturile goale, se luaseră la sfadă, între ei, aruncând, unii în alții, cu anafură și colivă. Treptat, un îndemn obsedant ceru lovitura finală:
- Hei, hei, hei, hei, se înălțară, sacadat, toate vocile, într-un unison care făcea să tremure întreaga construcție.
- Acum! Bubuie! Bubuie melcule! Se răsti antrenorul, încă o dată.
- Da, bubuie, da, bubuie, da, bubuie… repeta automat, potrivindu-și pașii pentru lovitura decisivă.
În secunda următoare se frânse, horcăind, cu mâinile încrucișate pe pântece. Capul îi fusese absorbit de un nor negru în care se zbenguiau, neobosite, zeci de gingașe luminițe verzi. Călugărul apucase, cu amândouă mâinile, un sfeșnic masiv. Mânuindu-l ca pe-o sabie japoneză, aplicase o lovitură în abdomen. Încovrigat, încercând să capete puțin timp, Melcu’ simți încă o lovitură, îndesată, în locul unde spinarea se unea cu grumazul.
Gata cu regulile, trebuia să sfârșească odată cu arătarea aceasta. Din păcate, nu mai era așa de simplu. Dibaciul adversar se înarmase și cu o cădelniță, pe care o rotea, neobosit, deasupra capului. Îl înconjura, cu pași laterali, împungând fulgerător către el, printr-o fandare iscusită, sfeșnicul neiertător. Cu o vioiciune nebănuită, gladiatorul în sutană hăituia o pradă sigură. Cădelnița mai milui, de câteva ori, craniul paladinului dănțuitor, umplându-i fața și părul cu cenușă aromată. Izbutea să se ferească de atacurile sfeșnicului dar lanțurile îl ajungeau regulat. Avea nevoie de un coif, o cască, ceva care trebuia să oprească izbiturile în cap, din ce în ce mai dese. Urmărit prin toată biserica, printre fente și eschive, își propti ochii, norocos, de salvarea sa. Luă avânt, plonjă pe podea, cu mâinile întinse, până la cristelniță. O apucă zdravăn și o trase pe cap, ca o glugă, sprijinind-o pe umeri și brațe. Ridica de o parte, atât cât să-și zărească inamicul.
Din slavă, o vibrație amplă, gravă se coborî asupra lor, amorțind întreaga viermuială. Gâturile răsuceau fețe speriate. Palmele ștergeau sudoarea rece, de pe frunțile, pana atunci, fierbinți. Sub încordarea adusă de zvonul rău prevestitor, adunarea aștepta pedeapsa iminentă. Glasul neomenesc, pornit de peste tot, deodată, țâșnit din străfunduri nepătrunse, prăvălit din înălțimi de neatins, silui așteptarea:
- Uuuuul-ti-maaaa-re-pri-zăăăăă!!!!!
Urmă zgomotul neplăcut, al gongului, ca o tigaie, scăpată pe gresie.
Un chiot sălbatic înlănțui piepturile, descătușând mânia finalului. Melcu’ înțelese că e clipa lui. Se repezi la sticla cu aghiazmă, fură două guri, restul și-l vărsă pe față. Puse jos cristelnița, binișor, să nu trezească războinicul, uitat în mirare. Apucă gâtul sticlei și-l pocni, cu încredere oarbă, în moalele capului. Sub brazdele săpate de cioburi, in pielea capului, călugărul clipi dumirit, ca trezit din vis. De pe tavan, cu priviri vinovate, Sfântul Petre trimitea o neputincioasă strângere din umeri:
- N-avem ce-i face, e solomonit, pârdalnicul!
Potrivi fruntea, din ochi, preț de o respirație, pe chipul lătăreț al adversarului. Capul izbi în plin, la baza nasului, ca pornit din archebuză. Pe lângă durere și amețeală, simți cum nasul se lățește, cum cedează, sub fruntea sa. Se auzi, clar, sunetul înfundat, de os zdrobit. Călugărul flutură de două ori din brațe, pășind înapoi, dezechilibrat. Un șut, perfect calculat, între picioare, desfăcu sutana murdară, aruncându-l pe spate. Covrigul de carne învinețită se prăbuși. O zbatere, de pasăre, cu capul tăiat, îl cuprinse pe omul în negru. Sărea, împingându-se în picioare, după care cădea imediat, rostogolindu-se pe jos, până când un spasm îl arunca iar în sus. Nu mai reușea să controleze mișcările corpului, mădularele nu mai vroiau să-l asculte. După șapte, opt convulsii, rămase nemișcat. Melcu și-ar fi dorit să fie ultimele lovituri, ar fi trebuit să fie suficient. Numai că dolofanul porni să dea din mâini și din picioare, ca un cărăbuș răsturnat. Se ridică greoi dar se ridică, gata să continue. Din smuceala încercărilor, veșmântul negru se rupsese de tot, fluturând în afară, crăpat, de sus până jos, ca un halat.
- Hi-hiiiiii, hi-hiiiii, se îndemna, cu sprâncenele ridicate, a veselie mare, cu poftă vădită de a lua totul de la capăt.
Nu era chip să scape de individul cauciucat. Epuizase toate cunoștințele și puterile, nu mai avea pumni de dat, cât era în stare să încaseze acest nenorocit. Își roti privirile disperat, jur împrejur, căutând o salvare. Ruleta bisericii începu să se învârtească ușor, în fața ochilor săi. Se opri dintr-o dată, când ochii se lipiră de icoana făcătoare de minuni. Cum de nu se gândise până acum! O apucă strâns în mâinile zdrelite de lovituri. Călugărul râdea cu hohote, văzându-l cu ea în brațe. O ridică deasupra capului și o coborî cu sete, asupra celui din fața sa, fără să-și facă niciun fel de griji privind consecințele.
Izbitura ar fi trebuit să sfâșie pânza, să spargă geamul, să distrugă icoana. Nu se întâmplase nimic din toate astea. Era întreagă, exact așa cum o luase din cui. Cel lovit ar fi trebuit să cadă lat, dar el rămăsese stană de piatră, lipsit de cel mai mic tremur. Fără să respire, să clipească, o statuie vie. Încremenise, cu hainele sfâșiate, pieptul și pântecul revărsat, dezvelite, privind în gol, cu ochi învinețiți. Zâmbetul acela nerușinat nu-i dispăruse de pe față. Melcu’ se roti neîncrezător împrejur, privindu-l atent, atingându-l, din când în când. Fața perlată se umflase, diform cozonac cenușiu, crescut cu sârg.
Icoana vestită își făcuse datoria. Înfăptuise minunea, oprind răutăcioasa creatură, aparent indestructibilă.
În ușa bisericii, din intuneric, o siluetă înaltă șopti către Petronel, în trecerea lui.
- E Vasile, porcarul mănăstirii, îi place să se dea drept călugăr. I-am interzis să calce pragul Casei Domnului, dar nu e om… de înțeles. ... Străine, leacul tău nu e aici…
Oprit din drum, Petronel își potrivi chipa, absent, pe vârful capului. Scoase din buzunar lumânarea fărâmițată, așezând-o în palma celui din fața sa. Salută, cu voce joasă, obosit de atâtea dezamăgiri:
- Shalom!