Plicul de pe masă, doar cu numele tău, te-a intrigat imediat cum ai dat ochii cu el dar când ai descoperit biletul de avion către orașul pe ți-ai dorit de ceva timp să-l revezi, ca să nu mai vorbesc de cele câteva rânduri scrise cu un stilou cu peniță, într-o caligrafie masculină, te-ai cutremurat de-a binelea.
" Hotelul "Le Méridien".camera e rezervată pe numele tău. Lasă-te surprinsă" Cine o fi admiratorul acesta, te-ai întrebat? O fi oare el?

Cele zece zile care te despărțeau de momentul plecării au fost în mare parte dialoguri nemărturisite între tine și tine. Te-ai tăvălit în noroiul îndoielilor, ai luptat cu tentația, te-ai luat la trântă cu rațiunea, te-ai certat cu bunul simț și ai ocărât impulsivitatea care te mâna din spate. După nenumărate și profunde analize psihologice ai ajuns la concluzia că regretul de a nu răspunde acestei provocări te-ar fi urmărit tot restul vieții așadar prezența ta în taxiul care te ducea spre Otopeni, ți se părea în această zi de vineri cel mai normal gest posibil.
Zborul până la Barcelona a fost o nesfârșită stare de emoție. Întrebări stranii îți ocupau mintea și nesfârșite roiuri de libelule păreau să se fi mutat definitiv în zona centrală a trupului. La aeroport nu ai fost surprinsă să-ti vezi numele înscris pe o mică pancardă purtatoare și nici de gestul natural al taximetristului care ți-a luat mica valijoară din mână în timp ce te conducea la mașină.
Camera de la penultimul etaj cu vedere spre centrul orașului era pentagonală și era dotată cu un bovindou în care cele trei ferestre surori rotunjeau spațiul într-o notă romantică. Într-o firidă, în dreapta ferestrelor era amplasat un televizor. Tot luxul acela de mobilă calmă și culori suave în diverse nuanțe de bej era pe măsura numelui de pe frontispiciul clădirii construită în stil neoclasic. Florile de pe masă, un buchet de trandafiri galbeni, te-au bucurat în ciuda faptului că restul camerei nu arăta prezența vreunei alte persoane.
Așteptarea te agasa. Era o stare de tensiune ce se cuibărise de la sosirea epistolei în corpul tău iar acum nu vroia să coboare din zona esofagului. Ai început să inspectezi camera, te-ai așezat gânditoare în fotoliul comod și într-un final te-ai întins pe micul și elegatul recamier care dădea acces la fantastica vedere asupra orașului.
Deodată ai auzit un beep. Când te-ai întors în direcția sunetului ai văzut un telefon mobil, o pată neagră în oceanul imaculat al cearceafului.
" Te aștept la ora 20.00 în Plaça d'Espanya ... ...să nu uiți să îmbraci rochia neagră pe care o vei găsi în dulap și să vii fără lenjerie întimă."
Cele două ore de așteptare ți s-ar fi părut un mileniu ambalat în hârtia bruta a unei eternități dacă…. nu ai fi deschis dulapul!!!.
Ai scos rochia de pe umeraș și după un chiot scurt de bucurie te-ai dezbrăcat cu rapiditate acolo în mijlocul camerei. Cu eleganța acumulată de ani de exercițiu te-ai strecurat printre spaghetti-urile bretelelor și ți-ai aranjat torsul în materialul moale, plăcut la atingere. Te-ai privit, îndrăgostită de propria-ți imagine, de felul în care țesătura îți învăluia corpul. Visul oricarei femei e să primească de la cineva apropiat un cadou care i se potrivește atât fizic cât și emoțional. Perfecțiunea alegerii lui te răscolea mai mult pentru că nu-ți puteai imagina cum cineva poate să răspundă unei chemări pe care cuvintele tale nu le-au verbalizat vreodată. Te-ai admirat îndelung în oglinda generoasă și ai făcut în fața ei nenumărate piruete delectându-te cu vederea coapselor muschiuloase și a pulpelor svelte, mângâiate de materialul în mișcare. Erai încântată de asimetria croielii care dădea rochiei un farmec cu totul și cu totul romantic. Ah!! dar când ai văzut sandalele aproape că-ți venea să plângi de ciudă. Cum poate un om, un singur om, să acapareze în sufletul tău atâta atenție, atat de mult spațiu privat? Erai conștientă de forma de putere pe care o avea asupra ta și te simțeai nedreptățită că nu posezi un instrument adecvat să răspunzi acestei trăiri.
"De unde știa el cum arăt, de unde știa el măsura sandalelor și că îmi plac formele astea exotice care lasă piciorul mai curând desculț....?" te întrebai, privindu-te cochet în oglindă. Erai extaziată de cum îți răspundea rochia mișcărilor, cum îți păstra lumina pe trup acolo unde era nevoie, cum rotunjimile tale se lăsau desenate în forme apetisante de parcă materialul acesta diafan era crescut din tine.
"De unde mă cunoști zburător cu negre plete?". Acum că mai răpit din țară și mai adus până aici, spune-mi, spune-mi cine esti și care este rolul tău în viața mea?"
Când ai auzit bătăile în ușă, inima a făcut "Bum" și s-a oprit cu o fracțiune de secundă înainte de a se prăbuși, fără vreun preaviz, undeva în subsolul planetei. Picioarele au făcut și ele un pact neașteptat de rapid cu parchetul și ai rămas pe loc înrădăcinată în timp ce vocea căuta înnebunită după un sunet. Orice sunet. Finalmente ai răspuns pe un ton al cărui registru îți era totalmente necunoscut. La a doua bătăie în ușă, cu cioburile propriei tale emoții în palmă, ai apăsat clanța. Un chelner îmbrăcat într-o uniformă impecabilă te-a privit scurt și a formulat politicos "Room service", apoi a împins calm micul cărucior în cameră.
O sticlă de șampanie era lângă o farfurie albă pe care dormitau câteva sandwich-uri făcute atent. Pe hexagoanele de pâine neagră se lăfăiau felii subțiri și roze de somon, decorate cu diverse legume decupate cu măiestrie iar alături de ele un mic castronaș de portelan din care te privea o grămăjoară de caviar cu ochi mărunți, negri și curioși.
Dintr-o vază suplă de sticlă mată un trandafir galben te supraveghea cu atenție de parcă vroia să evalueze dacă menirea înfloririi lui era să-ți aducă lumina pe față. Chelnerul a desfăcut sticla și ți-a turnat un pahar de șampanie apoi a părăsit cu pași discreți încăperea.
Þi-ai umezit buzele și ai luat nehotărâtă un sandwich.
Jocul acesta avea totuși ceva epuizant. Era o tensiune în rețeaua sufletului tău pe care contorul din piept nu era în stare să-l măsoare. Te-ai așezat aproape obosită pe marginea patului și te gândeai... te gândeai la ce te-ar fi putut liniști măcar pentru câteva minute?
Precum un pervers cititor de gânduri telefonul iar a prins viață și un beep scurt te-a anunțat că un alt eveniment se precipită pe muchia sorții.
" Dacă te simți stresată de așteptare, fă o baie sau scrie-mi o scrisoare- hârtie și ustensile vei găsi în micul ecritoire de lângă fereastră."
Desculță și cu paharul în mână te-ai îndreptat spre golful rotund al camerei mărginit de faleza transparentă a sticlei. După ceva contemplare, te-ai așezat la micul birou încă destul de nehotărâtă ce să faci. Jucându-te cu pixul, privirea ți-a căzut pe o fotografie înrămată, un mic accesoriu decorativ ce împodobea ecritoir-ul din lemn de nuc. O lucrare în alb-negru de la începutul secolului trecut. În fața unui șantier, ce părea să fie în centrul unui oraș, stătea în picioare un bărbat îmbrăcat doar într-o salopetă ponosită. Avea o postură mândră și fața îi era luminată de un zâmbet plin de pasiune. Semnat: „Te quiero- Carlos”.
Ai început să desenezi oarecum absentă arabescuri pe hârtia satinată de culoare crem și înscripționată cu toate coordonatele locului. "Cum să scriu o scrisoare unui om pe care nu-l cunosc decât din fanteziile mele? Ce să-i scriu? că-l ador așa în necunoștință și aștept să-l ...sau că-l blestem pentru că-mi face viața pilaf.. și mă gândesc cu groază că-mi vor trebui secole de reconstrucție civilă s-o aduc la parametri la care am muncit atât."

Aproape revoltată, te-ai ridicat și te-ai îndreptat spre baie.
Baia era accelerator de trăiri fizice, un vis erotic ce contrasta cu restul apartamentului. Aici liniile simple și clare iși dădeau întâlniri în unghiuri drepte. Suprafețele se terminau brusc cu finalități ușor cubiste. Baia fusese concepută de un bărbat. De-a lungul peretelui din față, fusesese ridicat un zid în formă de „L”, de înăltime mijlocie care încorpora chiuveta, fiind de fapt pe rol de pervaz și pe care tronau diverse containere cu lichide colorate. Partea scurtă din zid intra în încăpere într-un unghi drept, separând cada de restul băii. Deasupra pervazului de piatră era fixată o oglindă dreptunghiulară. În rest toți pereții, precum și zidul decorativ erau imbracați în marmoră gri cu irizații de maro și roșu.
Apă era fierbinte iar spuma mirosea subtil a pădure carpatină într-o zi de primavară după ploaie. Cu ochii închiși retrăiai această fantezie materializată. Să cunoști pe cineva pe un site de povestiri deșănțate e una, dar să-l materializezi, jucându-te cu tastatura, într-o persoană adevărată e mai mult decât sufletul e capăbil să ducă într-o seară de vineri. După un număr de mailuri miezul tău lăuntric se dizolva zilnic, precum o cub de zahăr într-un capuccino fierbinte, la simpla vedere a numelui pe ecranul monitorului.
Și apoi... așa deodată.... a venit scrisoarea. " Oare mi-a spart codul calculatorului și astfel m-a identificat? Prea se potriveau toate, prea bătea viața orice scenariu de film”,ți-ai spus. Acum, după o lună de corespondență asiduă erai într-un oraș străin, într-un hotel de lux, devenită prizoniera propriei tale trăiri. Vaporii fanteziei tale s-au coagulat într-o realitate care nu se mai lăsa negată.
Te gândeai la draga ta prietenă din gradina Hesperidelor, ea cea mai cerebrală dintre toate prietenele tale, care a zâmbit la telefon când i-ai mărturisit că vei pleca un week-end la Barcelona cu un bărbat necunoscut.
Tocmai te-ai ridicat din apă când beep-ul sorții a anunțat următorul punct din programul serii. "Te aștept la 19.57 lângă Font Màgica la câteva minute de Plaça d'Espanya. Nu încerca să mă recunoști. Fii doar tu, așa cum ești. Și ... Fii punctuală!"
"Nu se poate!" ți-ai zis, "nu se poate să mi se întâmple așa ceva!” Cu mâna în fața buzelor te-ai așezat pe marginea patului.
Þi-ai amintit brusc de cele câteva cuvinte pe care i le-ai scris fără să te gândești la vreo consecință în urmă cu vreo trei săptămâni. ”Mi-aș dori odată ….în preajma unei fântâni arteziene…”, gând de care ai uitat în totalitate.
” …și tu iubitul meu necunoscut ai ales tocmai Barcelona de parcă ai fi știut…” ai spus cu voce tare privind cu un amestec de admirație, afectiune și surpriză la chipul fără formă din spatele telefonului mut.
Þi-ai verificat ceasul, mai aveai trei sferturi de oră până la clipa fatidică...
O frază de-a lui dintr-un mail mai vechi ți-a revenit în minte: “ Þine minte, iubito! Florile pasiunii cresc deseori pe nisipuri mișcătoare” Abia acum ai înțeles sensul metaforei.
Te-ai îmbrăcat din nou și după câteva piruete verificatoare făcute în fața oglinzii ți-ai trimis o bezea, apoi zâmbind ai luat mica poșetă neagră și ai coborât în holul hotelului.
Un portier cu umeri plini de fireturi te-a privit admirativ și te-a anunțat "Taxiul vă așteaptă Doamnă".

Orașul era un furnicar în alarmă la ora aceea de seară și gândul unei posibile întârzieri îți amplifica neliniștea. Taximetristul, văzându-te cum verifici mereu ora ți-a zâmbit în oglinda retrovizoare și ți-a disipat temerile. Ai coborât în sfârșit, în aerul încă încins și plin de arome mediteraniene, apoi alături de o mulțime de turiști gălăgioși ce vorbeau în nenumărate limbi te-ai îndreptat către scările ce urcau la imensa fântână care umplea centrul pieței. Din reacția și privirile celor care îți ieșeau în cale simțeai clar întrebări nerostite și admirație netăgăduită iar comentariile în diverse limbi pareau să sublinieze sonor aceleași aspecte.
Ziduri rotunjite de apă aranjate mesteșugit în diverse forme și profunzimi te-au fascinat încă din depărtare. În acea clipă nu erai decât una din sutele de persoane, martori curioși ce așteptau înfrigurați începerea jocului de lumini și sunet .
Când ai simțit o atingere pe umerii goi ai tresărit aproape înspăimântată deși contactul a fost delicat. Ai întors capul și ai văzut în spatele tău un bărbat a cărui față era acoperită parțial de o mască. O mască albă, subțire, mulată pe trăsături de parcă ar fi fost vopsită
direct pe obraz. Era o mască pe care o cunoșteai. Era masca eroului, masca fantomei din opera lui Andrew Lloyd Weber ” The phantom at the Opera”. În cele câteva secunde cât ai apucat să-l scanezi ai reușit să-i vezi buzele, părul scurt, pielea bronzată a obrazului și să constați că era îmbrăcat într-o cămașă albă, subțire, descheiată la gât, o pereche de pantaloni din in de culoare bej palid iar în picioare avea niște sandale elegante care subliniau eroticul unor degete suple.
Te-a luat de mână și a pornit-o spre o alee laterală fără să-ți spună vreun cuvânt. Contactul cu palma lui era calmă iar atingerea era fermă și hotărâtă. Mergea cu un pas înaintea ta făcându-și loc în mulțime. Înaintarea era mlăștinită de numărul mare de turiști sosiți pentru spectacol. Ai continuat să-l studiezi, să-i vezi mersul hotărât, spatele pe care cămașa stătea întinsă și brațul care rămânea în urmă și la al cărui capăt erai tu. Era în el o armonie, o siguranță, care te liniștea. Părea să fie bine legat fără să pară că își câștigă existența din munca fizică. După ce ați ieșit din puhoiul de oameni ai auzit primele cuvinte.
“Dă-ți jos sandalele!” Comanda din voce era indiscutabilă iar gestul lui de a se debarasa de propriile încălțări precum și suflecarea pantalonilor confirma seriozitatea afirmației. Tonul vocii, ușor baritonal suna plăcut. ”Vom intra în fântână. Esti pregătită?” Ai văzut pentru o clipă albul strălucitor al dinților printre buzele întredeschise într-un zâmbet. Ai dat din cap afirmativ deși te gândeai la noua ta rochie și de cum va arăta ea după…. “Între acești pereți de apă există o mică insulă care nu se vede din afară și unde vom merge…Deci stai aproape de mine și lasă-te… surprinsă.”
Apă fântânii era mai caldă decât te așteptai iar el a sărit peste marginea rotunjită în clipa în care primele artificii au început să lumineze cerul iar toti cei prezenți erau cu ochii ațintiți pe ele. L-ai urmat tăcută, cu tivul rochiei într-o mână și cu cealaltă închisă în palma lui, în timp ce stropi curioși te-au învăluit din toate părtile. În mai puțin de o secundă erați amândoi între două perdele subțiri de apă care se ridicau vertical lângă voi. Ai avut o scurtă asociație biblică care aproape ți-a smuls un zâmbet când ai întins mâna și ai atins una. Când s-a oprit, undeva în mijlocul labirintului tocmai s-au aprins reflectoarele. Pereții mișcători au născut culori diferite iar pe lîngă dialogul monoton al stropilor puteai auzi sunete de “Ohh!!” și “Wow!!”ale spectatorilor care erau doar la câțiva metri dincolo de cortina lichidă. S-a oprit lângă muchia rotunjită al unui mic bazin circular pe care erau sculptate două cuvinte: “in cognito”.
Firele de apă porneau, la început îndependente, apoi urzeau o țesătură închegată ce era ușor înclinată spre exterior și închidea printr-o volută spațiul secret dintre petalele de flori.
Te-a luat în brațe și ai tresărit cât de perfect se suprapunea adevărul peste realitatea virtuală creionată atât de exact de imaginație. Cu spatele către suprafața satinată ce se ridica, el te-a aplecat încet într-o miscare de tango astfel că părul ți s-a lăsat pentru o clipă mângâiat de apă. I-ai auzit cuvintele spuse într-o voce joasă, aproape șoptită:

“Dă-mi mintea și trupul , iubito!
In cognito,.. trecutul rămâne ascuns
Prezentul durează o clipă,
Doar viitorul…poate da vreun răspuns.

Plină de încredere, ți-ai lăsat capul pe spate în palma lui atât cât părul să fie învăluit complet de apă ca de o pernă pufoasă dar vie. Cu ochii închiși te lăsai purificată de mișcarea ei și sufletul făcea un legământ de credință cu locul și cu omul acesta. Din nou i-ai auzit vocea caldă:

“În ”Font Màgica” noi suntem- incognito,
Deși în jur, stau cu sutele - gură-cască
În amintirile tale, iubito,
Ochii-mi vor rămâne sub mască!”

Rochia îți era lipită de trup iar sânii înmuguriseră. Te-a ridicat și te-a păstrat aproape. Ai simțit cum atingerea cerșea dorința…. doar că dorința era… Ah!! Masca asta care-l ținea străin de tine, te deranja în mod vădit. Bucuria clipei era cariată de o nesupunere aproape dureroasă care începuse de ceva timp să crească în tine. Jocul era fascinant dar ți se părea nedrept să fii în așa hal subjugată emoțional. Nimeni, dar nimeni în viața ta nu a avut un astfel de privilegiu dominator. Cine avea dreptul să-ți știrbească impetuozitatea ca și cum ai fi fost marioneta lui de week-end? Cine era bărbatul acesta? Cum putea să decidă el singur când să-și arate fața? Hotărâtă, te-ai desprins din alveola dorinței și ai spus pe cel mai ferm ton permis de atmosfera încinsă din jur în care culorile se schimbau mereu “Scoate-ți te rog, masca”.
"știam că-mi vei cere asta”, a răspuns vocea din spatele măștii albe, “uite cum vom face…!”, apoi cu un gest rapid a scos din buzunar două eșarfe albe. “Mai întâi te voi lega la ochi apoi îmi voi scoate masca iar tu mă vei lega cu a doua eșarfă. Hai, să prelungim surpriza cunoașterii vizuale. Te rog…am nevoie de asta” Glasul lui trăda înțelegere pentru situația în care te găseai și vibra cu o sinceră rugăminte. Ai dat din cap afirmativ iar el te-a legat cu eșarfa de mătase la ochi. Materialul era atât de diafan încât puteai vedea culorile schimbătoare.
Pipăind cu degete ude i-ai simțit fața în timp ce-i potriveai eșarfa pe ochi. I-ai mângâiat obrajii uzi, i-ai atins buzele chiar și muchia dinților când el, așa din joacă, ți-a prins arătătorul. Tactilul a preluat aproape toate responsabilitățile trăirii. Prin eșarfa de mătase vedeai vag schimbările de culori, altfel mai puteai auzi zgomotul monoton al apei precum și cuvintele oarecum estompate ale celor ce se aflau dincolo de perdelele lichide dar totul părea mult mai îndepărtat.
I-ai urmărit peregrinarea mânilor cum ți-au atins fugar obrajii apoi au pornit-o ușor de-a lungul gâtului către umeri, îndepărtând bretelele din satin negru al rochiei și coborându-le pe brațe. I-ai venit în întâmpinare și ți-ai scos coatele apoi mâinile din lațurile subțiri. Cu mișcări sigure ți-a desprins ușor tivul de pielea udă, eliberându-ți sânii din constrâgerea plăcută a materialului și ți-a coborât rochia spre talie. Când te-a strîns iar în brațe, te-ai dăruit acestei mișcări, lipicioasă și rânzându-i în ureche, apoi i-ai căutat buzele așa cum caută un pui nevăzător, traseul intuit către mamă. I-ai găsit gura, pe care el ți-a oferit-o cu o patimă necenzurată și pe care ai întâmpinat-o flămândă.
Primul sărut. Sărutul care dizolvă orice îndoieli. Sărutul după care orice atingere e doar răspuns la flacăra pasiunii acumulate. Sărutul cel d’intâi după care viața relației e întodeauna altfel și după care orice gest e mai curând o confirmare decât o întrebare. Sărutul lui, pe care l-ai așteptat, l-ai visat, precum și cel pe care l-ai dăruit, erau încărcate cu același entuziasm neîngrădit precum era decizia voastră de a veni la Barcelona.
Ai tresărit în prezența masculinității lui și i-ai desfăcut febril nasturii cămășii pe care apoi aproape ai smuls-o de pe carnea lui și fără să pierzi ritmul ai continuat în același tempo să te ocupi de soarta celor patru nasturi nefericiți ai pantalonului.
Mâinile lui cu degete răsfirate au coborât de pe sâni, spre spate doar că să-ti exploreze încet, lacom fesele, frământându-le prin borangicul subțire, ca mai apoi să-ți ridice piciorul drept pe marginea fântânii. Mâna lui stângă și-a reluat pelerinajul tactil de data asta de la genunchi către coapsă, pe sub camuflajul protectiv care între timp și-a pierdut menirea.
Te-a atins, anticipatia electrocutându-te ușor, probabil pentru că atingerea a fost mai curând o trecere în revistă a reliefului decât o mângâiere.
Între timp întreaga lui măreție se zbătea cu o rigiditate metalică în palma ta stângă și erai oarecum nehotărâtă dacă să te apleci să-l saluți cu buzele sau pur și simplu să-l înfingi animalic în miezul tău launtric, să ucizi acea insuportabilă senzație de gol, să radiezi acea durere a lipsei pe care doar o femeie o poate descrie, ostoind printr-o singură mișcare brută a unui harachiri carnal nevoia crâncenă de a-l simți făcând parte din tine.
Fără ca buzele tale să se desprindă de gura lui l-ai ghidat ușor către labiile umede care împlorau atingere.
Ai început să te masezi cu carnea lui, să-ți atingi clitorisul și să-i netezești drumul către acea fărâmă de liniște pe care o știai că se află acolo adânc și care se va prăbuși peste tine acoperindu-te cu pace în clipa în care te va fi pătruns. Corpul ți se încorda în întâmpinarea mișcării pe care el, deocamdată cel puțin, ți-o refuza.

“Nu e vreo grabă aici in cognito
În „Font Màgica” timpul, cum-l știi, e oprit
În Barcelona noi suntem... incognito,
Închiși într-un vis tainic și fără sfârșit.”

Fără să rupă contactul cu trupul tău, el s-a întors încet cu spatele către buza rotunjită a bazinului de piatră. Nu știai exact ce intenție are dar te-ai mulat fluid pe mișcarea lui precum o dansatoare profesionistă care simte gândurile partenerului în cele mai suave gesturi. Parcă acceptând înevitabilul el ți-a ridicat frontul rochiei apoi ți-a cuprins fesele cu ambele mâini iar tu ți-ai săltat ușor picioarele în jurul lui. Coapsele mușchiuloase l-au înconjurat iar pulpele ți s-au întâlnit fericite în spatele lui în timp ce dorința ta, citită acurat de mama natură, l-a îndrumat către locul menit. Ai simțit dureros cum l-ai primit, cum te-a pătruns brusc, violent chiar, greutatea ta fiind sigiliul de garanție a profunzimii visate. Geamătul care ți-a scăpat printre buze a fost mai curând un semn de ușurare decât durere când el, cu tine în brațe, s-a așezat pe marmora netedă.
Există momente când orele se opresc. Se opresc, așa... ca-n filmele western când un glonte rătăcit își căuta tihna într-un ceas de perete. Așa te-ai oprit și tu vreme de o răsuflare să reconsideri dacă ceea ce trăiești e vis, e substanță subțiată a fanteziei sau e o experiență reală, carne în carne, pasiune la puteri mari de-ai lui zece și … colorată în nuanțe clare de timp, de durată.
Te vedeai acolo, ecranată evaziv de ochii neștiutori ai spectatorilor, aproape goală, îmbrățișând cu brațele și cu coapsele un bărbat care te ținea aproape, într-un amestec de dorință și evlavie. Rochia îți acoperea fesele și cădea sfioasă până aproape de pârâiașul ce se scurgea timid trecând prin diverse reliefuri stranii.
“Și totul e altfel, e altfel acum, mă simt apăsat de ciudate poveri”….l-ai auzit spunând aproape suav. ”Sunt prea grea?", ai întrebat râzând deși ușor contrariată în timp ce fața îți era îngropată undeva între brațele-ți înlănțuite și gâtul lui. “Nu, nu chiar din’potrivă. m-a fulgerat doar amintirea unei poezii din adolescență, pe care o știam pe din'afară”,a continuat el „și pe care mi-ai adus-o tu înapoi, fiind atât de prezentă prin mișcarea și greutatea ta de felină neîmblânzită.”
Aroma unui parfum în care decantai olfactiv reminiscențe citrice mai persista încă pe gâtul lui, unde te adăposteai de nenumărații stropi obraznici care vă căutau compania. Haituită de dorință, biciuită de trăiri și deprivată de contactul vizual cu el, cu tine însăți și cu tot universul acesta țesut în jurul vostru precum o piersică în jurul prețiosului sâmbure, ți-ai regăsit tangajul. Fără să te rispești îi dăruiai o apropiere perfectă. Cu sânii striviți de pieptul lui cu buze vinete de mușcături, cu picioarele înnodate ți-ai regăsit naturalețea în timp ce el te sălta ușor, ținându-te de fese, într-o mișcare ce se accelera pe toboganul dorinței. Penetrările îi erau lungi, atât de lungi încât uneori suspine de prea plin îți scăpau printre buze. Părea să fie atent la simțirea ta și te conducea orbește când plin de frenezie animalică când suav, cu schimbă de ritm și patimă pe care nu le puteai anticipa dar la care trupul iți răspundea totuși fără greș.

„Există un secret în fântâna asta”, a spus după ce inima ta a coborâse de pe Everestul trăirii, ducându-și in același timp mâinile la spate și sprijinindu-se pe rotundul de marmoră. Apoi s-a lăsat încet cu tine, liana vie în jurul lui, în pârâiașul puțin adânc ce înconjura mica insulă.
„Se spune că sculptorul, creatorul acestei minuni, a cerut primăriei orașului să ridice un gard înalt care să protejeze proiectul încă nenăscut de ochii curioși ai trecătorilor. A fost singura condiție pe care a impus-o edililor. Nimeni nu trebuia să vadă această operă neterminată. Când fântâna a fost finalizată și primele jeturi de apă s-au înălțat din ea de- abia atunci a fost îndepărtat gardul din jur.
În tot acest răstimp doar o singură persoană avusese voie să pătrundă în acel locaș secret. Iubita lui. O vară întreagă maestrul a lucrat fără vreun ajutor, sculptând înfrigurat forme în marmora albă. Povestea spune că femeia venea în fiece noapte și îi ținea companie până în zori. Zvonurile acelor ani povestesc că ei s-ar fi iubit cu o pasiune nestăvilită într-un pat plin de lut moale care păstra apoi forma trupurilor ca mai apoi el să sculpteze în piatră reliefurile lăsate de corpul ei.
Astfel că brâul ce încorsetează insula a fost împodobit cu douăsprezece mulaje, douăsprezece negative parcă luate de pe zidurile templelor iubirii tantrice, ridicate de indieni necunoscuți demult într-un alt mileniu apus, in Khajuraho. Cât despre marturia marii lor iubiri, pasiunea lor iberică, ea a rămas de atunci tăinuită sub un strat subțire de apă...... Dacă vei întinde mâinile la spate vei găsi...”
Fără să renunți la uniunea trupurilor tu ai întins mâinile, pipâind prin apă piatra netedă când deodată ai simțit cum marmora răspunde exact formei palmelor tale. Ai coborât coapsele iar călcâiele și-au regăsit matricile de parcă au fost lăsate de tine acolo cu puțin timp înainte. Fără să-ți dea vreo explicație corpul tău și-a reluat cu frenezie mișcarea elegantă.
Þi-ai fi dorit să-ți îndepărtezi eșarfa, să-l vezi... așa interminabil, să-l poți urmări cum intră în tine, dispărând în profunzimi necunoscute, atât de adânc că doar tu i-ai fi putut descrie geografia prezenței. Iți doreai să poți admira aceasta fuziune, îndrăgostită de propriul tău trup care-l ținea prizonier. Să-ți pândești apoi mișcările, așa cum îl eliberezi încet, retrăgându-te, doar ca să te năpustești recucerind printr-un singur îmbold carnea lui care-ți aparținea de fapt, doar ție. Visai să-ți poți contempla mișcarea repetitivă care îl apropia de explozia ce se anunța în respirația-i sacadată. Doreai să fi martora oculară al acestei torturi, cea care răsucea în el spirala dorintei, el înnebunit de fluiditatea ta leneșă, ori de căte ori îl abandonai, tiptil, centimetru cu centimetru până aproape de punctul de a-l pierde doar ca să te întoarci sălbatică să-l îngropi din nou.
Când explozia lui te-a umplut cu lavă topită ai strigat” Vreau să te văd, vreau să-ți văd fața!!!” și fără să mai aștepți vreun răspuns ți-ai smuls eșarfa de pe ochi și apoi de pe ai lui, strigând în acelas timp: ”Privește-mă, privește-mă! Sunt cea mai frumoasă femeie iar tu ești .......
Dar strigătul ți s-a oprit în gât... iar timpul a explodat aducându-ți amintirea acelui portret în sepia, făcută cu decenii în urmă, fotografia pe care ai văzut-o în camera hotelului. Cea care fusese făcută în ziua când Font Magica fusese inaugurată.... și precum palmele tale ce și-au recunoscut urmele lăsate în marmoră, ai recunoscut..... Era maestrul, era sculptorul, era zâmbetul.... era el.