Mă așteptam să fie dificil; credeam că se vor vărsa multe lacrimi, se vor rosti fraze memorabile, se vor împărtăși cu dărnicie sfaturi.
Nu s-a întâmplat așa; ne-am părăsit garsoniera cu câteva ore înainte de plecare, am predat cheile și, după o ultimă privire aruncată casei în care ne-am petrecut câțiva ani din viață, ne-am luat bagajele și am coborât.
Mama ne-a întâmpinat în ușă; două genți și jumătate, plus cușca cu pisicul s-au aliniat lângă perete. Am lăsat pisicul să se dezmorțească prin casă; îl aștepta un drum lung și greu.
Am vorbit despre nimicuri, am băut cafea, am ascultat muzică. Bunica ne privea cu ochi umezi. Nu este obișnuita cu despărțirile și o încearcă presimțiri sumbre.
Cu două zile în urmă îmi luasem la revedere de la tata, acolo, în sătucul prăpădit pe care l-am urât întotdeauna, dar care acum mi s-a părut, pentru prima dată, prietenos. Și familiar, mai ales familiar. Nu m-a mai deranjat mirosul de bălegar și nici aspectul sărăcăcios al caselor.
Am făcut, în aceeași zi, o plimbare până în satul în care am copilărit și unde mi-am imaginat, întotdeauna, că o să mă retrag la bătrânețe. Casa bunicii, nelocuită, neîngrijită, nu pare să mai aibă mult de trăit. Bunica s-a mutat în oraș, în apartamentul mamei. Singură, nu mai făcea față vietii aspre de la țară.
Se apropia ora despărțirii. Pisicul refuza, încăpățânat, să intre în cușcă; l-am băgat cu forța. Am privit colivia în care, cu câteva zile în urmă, încă mai țopăia canarul nostru portocaliu, zburlici. A murit subit, cu o săptămână înainte de plecarea noastră, aparent fără motiv, în seara unei zile mohorâte pe care și-o petrecuse cântând. Mama nu știe ce să facă cu colivia și cu mâncarea lui zburlici. Nu trebuia să le lase la vedere.
Ne-am sărutat pe obraji și ne-am spus la revedere. O despărțire simplă, ca atâtea alte mii de despărțiri care se petrec zilnic, uneori fără ca protagoniștii să realizeze.
Un alt fel de emoții ne-au încercat, datorită mașinii care trebuia să ne transporte la aeroport, dar care nu vroia să pornească; a pornit, într-un târziu.
Familiar drumul pe Valea Prahovei. Am realizat, abia atunci, că mama îmbrăcase o rochie nouă. Este felul ei de a întâmpina momentele deosebite.
Am ajuns cu întârziere la aeroport; ne-am oprit pe drum, să luăm o cafea și o gură de aer la o terasă, undeva pe lângă Câmpina. Era prea frumoasă noaptea; și ultima.
"la revedere" i-am șoptit fratelui, în pragul intrări; "salut", mi-a răspuns.
Am pășit, apoi, dincolo.