A explodat carul cu noi înăuntru, ne-am recuperat propriile măruntaie privindu-ne ghearele medico-legale pe care ni le dăruise Minerva într-o hotărâre de plagiere a unghiilor lui Zeus, care din lipsă de sine uitase briciul pe față, în barbă, în loc de a-l uita pe protuberanțele monstruoase care se iviseră la metatarsiene.

Zeus era șobolanul umed sub care crescuse grâul din Câmpia Bărăganului,era imbecilul grădinar demascat, imaginea plopilor fără principii, a liniștii din sertare, a flamurilor de gheață pe care îți arzi reșoul când ți-e silă să te privești mai mult decât o secundă de regret (deși paranoia mi-a mâncat teama de a mai descrie timpul, mi-e frică de bastoanele pe care mi le cărai acum o săptămână în ciorba de putreziciuni, când hrăneam viermii devoratori, hedoniști regeneratori).

Și dacă privești mansarda vei vedea scheletul de car fumegând a plictis, ne vede-Naddje, da, e andrebretonian, I know-alergându-ne picioarele prin curte cu mânuțele suflecate de la piept în sus, acolo unde mai am resturi de păr pubian.

Mă simt idiot, Zeus, nu mai suport jocul de cuvinte, mă supune stupizeniei intelectuale. De ce, de ce, doar este
de-ajuns să ai un geam ca să-ți alegi privirea. Sparge-mi-l!