Ei, aș dori să vă istorisesc o poveste, care, dacă nu ar fi fost memoria noastră matusalemică (chiar nu știu de unde au oamenii ideea asta cum că muștele nu au memorie), ar fi alunecat în uitare...
Ei, oricum, voi povesti aceasta mică istorioară în tradiția oamenilor... Adică, începând cu începutul și continuând apoi cu acțiunea pentru a termina cu finalul. Deși sinceră să fiu, mi se pare total lipsită de pasiune această metodă. Dar, mă rog, asta este tradiția și iată că subscriu și eu...

Era o zi călduroasă și ieșisem să mă plimb pe o bucată mare si foarte moale de excrement. Nu mai dădusem de mult timp peste o asemenea câmpie suculentă...
Ei, dar povestea de-abia de aici începe. Deodată, la poala ridicăturii am văzut ceea ce aducea a un gândac. Dar nu era un gândac din aceia pe care îi întâlniți prin bucătăriile voastre... O, nu... Era un ditamai gândacul, gras, și strălucea ciduat în lumina soarelui... Cred că se înfruptase mult timp din "câmpia mea". Oricum, era un gândac din aceia pe care eu personal îi credeam de mult dispăruți de pe aceste meleaguri. Poate că era ultimul descendent al marilor hoarde de gândaci negrii veniți de pe întinsele teritorii de dincolo de Soare-Apune...
Am intrat în vorbă cu el. Deși folosea un dialect vechi, am reușit să ne înțelegem...
- Mă bucur că pot încă o dată să dau binețe unei muște din vechea gardă, acea care odată stăpânea întregile câmpii de excremente, de aici și până la marele Pom...
- Și eu sunt mândră că văd încă un gândac bătrân și înțelept. Deși, trebuie să-ți spun, nu mă așteptam. Credeam că ați plecat cu toții odată cu apariția marilor uriași...
- Nu, nu am plecat. Doar că foarte mulți dintre noi au murit în chinuri îngrozitoare, paralizați de gazele lor toxice...
- Știu prea bine despre ce vorbești bătrâne gândac... Câteva dintre coloniile noastre au pierit în același mod...

Și discuția a continuat astfel... Însă tocmai când încercam să găsim metodele pentru a lupta împotriva uriașilor cotropitori, am simțit cum se zguduia pământul... Chiar când ne pregăteam de luptă, un cap golaș s-a ițit la suprafață...
- O, salutare bătrânule, a izbucnit gândacul înveselindu-se deodată. Uite, este prietenul meu, bătrânul Caprotund, cel mai puternic vierme din acest ținut!
Și avea întradevăr dreptate. Nu mai văzusem în viața mea un vierme atât de mare și atât de gras...
Discuțiile au continuat. Atunci, pe acea pajiște de excremente, ne-am făcut frați de cruce...

Însă, chiar când ne pregăteam să plecăm fiecare la treburile lui, promițându-ne însă o întâlnire cât de curând, un zgomot ne-a asurzit... Eu am reușit să scap... Însă proaspății mei fărtați nu au fost la fel de norocoși.
După acest eveniment, am mai zburat puțin prin câteva case înainte să mă îndrept spre casă. Cred că mulți s-au întrebat cum oare arată casa unei muște. Eu personal nu vreau să vă dezvălui încă acest lucru...

Dar să revenim la povestea noastră: am auzit atâția oameni care plângeau pentru că nu au bani sau pentru că nu își pot cumpăra cea mai nouă mașină...

Sunt curioasă, ce ar face ei dacă prima frăție de sânge pe care au avut-o ar fi fost zdrobită între două bucăți mari și zemoase de excremente?!