poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2001-05-08 | |
Plouă cu stropi reci și grei. De-atâta vreme plouă, că-mi pare că lumea s-a înecat, că totul a murit în jurul meu, că am rămas singur. Plouă într-una, plouă ca niciodată. Plouă trist și tăcut, cu durerea fiecăruia închisă în inima cerului. De sus, de foarte sus, vin picuri. Unul după altul. Se grăbesc în jos, să se prindă. Să dispară. Să-și dizolve individualitatea în neant.
Plouă în întuneric, în singurătatea nopții pustii. Da, e noapte. O noapte unică, care-mi șoptește, din când în când, în gând cuvinte pe care nu le înțe-leg. Îmi plânge la geam, spunându-mi parcă să-i deschid. Dar tace. Aș vrea să-mi vorbească cu adevărat, deși știu că nu poate. Tac și eu. Dar în mine se zbat atâtea gânduri… …Atâtea frunze cad de pe ramuri toamna, țipând neauzit după aju-tor!… Sunt frunză. Doar ca să plec și eu, să știu cum e. De ce doare așa tare? Și copacul e atât de departe acum de mine… Știi tu oare… …Ce frumoși sunt trandafirii roșii! De fapt, nu sunt frumoși. Ei trăiesc doar pentru a da viață petalelor. Și parcă fac asta cu sânge. Dar perfecțiunea culorii lor cere viață. Cere sânge. Poate de aceea au spini. Știu că i-am iubit dintotdeauna. Simt în ei bătaia inimii încătușate în moarte. Și bate, și bate… Apoi tot mai slab, cu fiecare petală ce cade ca un strop de sânge. Ce urâtă e moartea lor… Nu are nimic în ea. Poate doar sublimul de a veni, inevitabil, încetul cu încetul… de a fi acolo… …Sunt pasăre. Atât de aproape de cer și totuși atât de departe! Vreau să scap de forța ce mă trage-n jos, dar nu pot. Nu am voie să fug. Acolo trebuie să cad, după ce mi se frâng aripile. Și cad. Închid ochii și mi se pare că visez. Atâta liniște… Nu mai știu dacă m-am oprit sau nu. Atât de tare mă dor aripile!!! De ce…!!! …De ce sunt lacrimile așa de pure? Toată viața nu facem altceva decât să le adunăm în noi și să udăm, din când în când, cu ele sufletul. Dacă n-ar fi ele, ne-ar mai durea inima așa tare? Lacrimi… Eterne și vii, triste și calde. Numai fiindcă ele există, inima noastră bate. Să nu plângi e ca și cum ai muri. Iar când lacrimile mor… …E-atât de frumos să visezi!… Dar visele uneori ucid viața. Căci doar visând viațapoate fi în sine ființă. Iar ultimul vis e chiar drumul spre moarte. Clipa trezirii, care nu mai vine, devine speranța învierii. Atâtea iluzii… …Visez că plouă. Tresar. Nu, nu plouă. Oare chiar am visat? Ploua cândva, anonim și uitat de toți, cerul. Singurul cer pe care-l avem. Nu-l ucideți. Nu-l pierdeți în vreun vis, că altul nu mai e.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate