Se făcea doar o liniște în paharul serii, cabernet de gânduri și uneori lacrimi în priviri. Cineva se bucura de o apariție, altcineva ridica un castel de cărți, nu de joc, doar scrieri.

Câteodată poemul lua chipul poetei, cea care amintea "fecioara" și îi lăsa tatălui o "păpușă de tinichea" să aline dorul de munți.

În alte clipe, ochii de dincolo de ea priveau nedumeriți, tremura în glas o anume emoție, septembrie sfârșea pe o scenă în roșu permanent. De inimă presărată cu nucă de cocos. Sau lua forma celor două puncte-inimă de aur primite în dar de la o copilă.

Și doar chitara lăsa parfum de altădată, din vremea când "ni se întâmplă albastru", picurând niciodată a ploaie "porunca" din "ultima scrisoare".

Nu știu de ce sărbătoream ani plictisitori, nu știu de ce, dar se spunea că eram doar un nisip neîncastelabil și câteva mâini care făceau din prietenie ore.

Ochi căutând oameni de dincolo de cuvânt, ori doar câteva silabe esențializate, ca și cum din noi, din serile fără limita zidurilor, ar rămâne suflul întrerupt de încercarea de a fi într-o altă zi.

Jumătate din mine era acolo, jumătate din mine rămăsese între zilele celorlalte întrebări. Chemarea de dinspre scaunele libere... plecaseră probabil prea devreme cei ce nu vor fi înjumătățiți vreodată.

Plecarea spre înapoi are ușor iz de singurătate lăsată la întâmplare, mototolită.




Eliad, 29 septembrie 2005