# PREAMBUL 3 - COPIII SULTANULUI RAAMON
## RAMA NARATIVÄ‚
Când am ajuns la el dimineața, încă dormea.
Sau poate doar stătea așa, cu ochii închiși, respirând încet, adânc, ca un om care se prefăcea că nu e treaz. Lumina palidă a zorilor se strecura prin crăpăturile zidului, desenând linii subțiri de argint peste fața lui --- o față bătrână acum, brăzdată de riduri și de ani, dar încă frumoasă într-un fel ciudat, atemporal.
— Ai visat frumos? îl întrebai prin gratii, vocea mea un ecou în tăcerea temniței.
Kusag deschise ochii --- bleumarin, ca ai mei --- și mă privi cu o ură care ar fi putut topi fierul.
— Păi nu știi? replică el cu venin. Nu ziceai că ești în mintea mea?
Zâmbii.
— Nu funcționează chiar așa simplu. E un ritual prin care mă conectez la tine... dar acum nu mai contează. Sunt și eu aici, în lumea ta!
— În curând vei fi mort, se răsti el, ridicându-se pe vine. Te asigur de asta!
Zâmbetul meu deveni trist. Îl priveam pe acest om care era parte din mine, care purta în el o fărâmă din sufletul meu, și care mă ura din tot sufletul lui.
— Mă urăști, nu?
— Din tot sufletul! răspunse el, ochii lui sclipind de furie.
Oftai.
— Off, eu, răul dintr-o lume minunată... Hai să-ți spun cum am ajuns în Usas! Îți promisesem asta.
Dacă vrei, mormăi el, întorcându-și privirea. Sunt sigur că iar o să-mi înșiri bazaconii.
Mă rezemai de grilaj, lăsând amintirile să curgă. Erau amintiri vechi, vechi de sute de ani, dar încă dureau ca în prima zi.
— Eram în Bethel, zisei încet. Preot Kohan, călare pe grifonul meu auriu, aduceam îngeri pe lume… Dar aici, la tine, în lumea asta frumoasă, chiar aici în fortăreața Madyadesa, trăiau sultanul Paulo și soția lui. De nouă ani se chinuiau să facă un copil și nu reușeau.
Kusag nu răspunse, dar văzui cum urechile lui se ciulesc. Asculta, chiar dacă pretindea că nu-l interesează.
— Întâmplător, vestea despre durerea femeii a ajuns la mine. Și cât era pentru mine s-o fac pe sultană fericită? Un descântec, o rugă, cuvintele potrivite… Dar nu aveam voie. Toate legile universului îmi interziceau asta. Și mai alet Torahul, blestematul de Torah…
Pauză. Picuratul apei pe piatră. Respirația lui grea.
— Și totuși, continuai, mi-a fost milă de bieții oameni. Așa că într-o zi am făcut în așa fel încât sultana a rămas însărcinată.
— Da? întrebă Kusag, curiozitatea învingând disprețul.
— A născut o minune de fetiță. Iluyanca. Albă ca spuma laptelui, cu părul auriu și ochii… bleumarin.
Kusag tresări. Văzui cum informația îl lovește, cum își duce mâna la proprii ochi, parcă verificând.
— Din păcate, continuai, împărăteasa nu a supraviețuit nașterii. Iar vestea despre fetița cu ochii bleumarin a ajuns la cunoștința arhanghelilor. Imaginează-ți judecata mea… Din cauza mea s-a născut un copil fără mamă și o regină a murit!
— Ce s-a întâmplat cu fetița? șopti Kusag.
— Sultanul Paulo a crescut-o singur, zece ani. O iubea mai mult decât orice pe lume. Dar apoi… s-a recăsătorit. Noua soție i-a dăruit un băiat, iar mama vitregă…
ÃŽnchiseii ochii. Aceasta era partea cea mai grea.
— Mama vitregă a ascuns-o pe Iluyanca într-o peșteră, printre reptile zburătoare uriașe, spunându-i sultanului că fata a fugit și s-a rătăcit. Paulo a căutat-o multă vreme, dar în zadar.
— Și fata?
— După un an, Iluyanca a reușit să scape din peștera-închisoare. Dar nu s-a întors acasă. S-a aruncat în mlaștină, încercând să se înece. Însă olahii de mlaștină au găsit-o și, în loc s-o mănânce, au salvat-o și au crescut-o. Treptat, fata s-a transformat în olah — i-au crescut șase capete noi din corp. A devenit regina lor.
Kusag mă privea cu gura căscată.
— Se spune că atunci când olahii vânează, nu-și mănâncă prada, ci o așteaptă pe Iluyanca să le hrănească cu mâna ei toate cele șapte capete. Și abia după ce toate capetele au mâncat se luptă pentru ce a mai rămas. Astfel colonia de olahi a prosperat, devenind tot mai mulți și mai mari.
— Și tu ai fost trimis în Usas pentru asta?
— Da. Pentru că am creat un monstru vrând să fac un bine. Iluyanca trăiește de șapte sute de ani în mlaștinile Retas, pe jumătate femeie, pe jumătate olah, cu ochi bleumarin plini de ură și durere.
Tăcere lungă. Doar picuratul apei și bătăile inimilor noastre.
— Ți-am spus că-mi zici bazaconii, zise Kusag în cele din urmă, dar vocea lui era nesigură acum. Și te aștepți să te cred?
— Nu trebuie să crezi. Tu ești dovada. Dar mai am o dovadă… vie. O femeie cu ochii bleumarin pe care cred că o cunoști.
Kusag se schimbă la față. Dacă până acum nu crezuse, încercând să-și creeze un zid de protecție, imaginea care îi veni în minte îi dărâmă tot zidul…
— Era într-o zi ploioasă, zisei eu, ca acum…Lasă-mă să-ți povestesc cum a început totul pentru ea...

## PARTEA I - PETRECEREA
Începură să se strângă norii deasupra Madyadesei.
Soarele trebuia să fie la apus, dar era imposibil să-l vezi prin pătura groasă de nori cenușii ce se rostogoleau leneși peste mlaștini. Ploaia cădea de dimineață, nu o ploaie furioasă, ci una persistentă, mohorâtă, care părea să însoțească fiecare respirație a acestui ținut umed și în descompunere.
Pe dealul unde se înălța palatul, lumina era alta.
Coloanele pictate în roșu aprins și albastru de cobalt străluceau sub torțe și felinare, ca niște curcubee prinse în piatră. Vitraliile multicolore, verzi ca jungla, galbene ca aurul din adâncuri, portocalii ca focul apusului, aruncau pete de culoare peste zidurile albe, transformând fiecare sală într-o cascadă de nuanțe imposibile.
Madyadesa era un palat construit pentru a sfida întunericul mlaștinii, un strigăt de frumusețe ridicat în mijlocul putregaiului.
Dar frumusețea aceasta avea un preț. Mirosul de trestie mucedă și apă stătută se furișa prin ferestre, amestecându-se cu parfumul de iasomie și tămâie ars în cădelniță. Era un contrast care definea Retasul însuși: splendoare și decădere, plăcere și durere, iubire și trădare, totul împletit atât de strâns încât nu mai puteai spune unde se termina unul și unde începea celălalt.
În marea sală a festinurilor, candelabrele de cristal atârnau grele, fiecare purtând zeci de lumânări ce scăldau mesele lungi în lumină aurie. Oaspeții se adunaseră de zor, nobili cu veșminte brodate în fir de aur și aramă, părul lor strălucind în nuanțe de cupru, ochi portocalii, cărămizii și vișinii scrutând încăperea cu un amestec de curiozitate și calcul. Pielea lor creolă și măslinie lucea sub lumina veselă, iar vocile lor, catifelate, grăsuțe, pline de subînțelesuri, umpleau aerul ca un cor exotic.
La masa de onoare, pe un tron sculptat din lemn de abanos și îmbrăcat în catifea roșie, ședea Raamon, sultanul Madyadesei.
Avea părul de culoarea cuprului topit , lung, dens, prins la ceafă cu o cataramă de aur și ochii vișinii care parcă nu clipeau niciodată, scrutând fiecare mișcare din sală cu atenția unui prădător. Purta o haină vișinie brodată cu fir aramiu, iar peste umeri îi atârna o mantie grea de catifea albă, marginită cu blană neagră. La brâu, un pumnal curbat cu mânerul de fildeș, nu pentru apărare, ci ca simbol.
Raamon nu avea nevoie de arme. Cuvintele lui tăiau mai adânc decât orice lamă.
Lângă el, pe un scaun mai mic dar la fel de bogat ornamentat, ședea Inana, sultana.
Frumoasă ca o statuie de fildeș, părul ei de un aramiu-auriu răsfirat peste umerii goi, ochii mari și cărămizii umplându-se de lumină de fiecare dată când cineva îi atrăgea atenția. Purta o rochie de mătase portocalie brodată cu fir de aur, lăsând să se vadă brățări subțiri la încheieturi și un colier de pietre prețioase roșii la gât. Zâmbea blând, vorbea politicos, dar privirea ei rămânea undeva departe, ca și cum n-ar fi fost cu adevărat acolo.
Raamon se aplecă spre ea, vocea lui joasă dar fermă:
— Se pare că va ploua de ziua mea.
Inana întâlni privirea lui, zâmbind cu blândețe.
— Nu fi trist. A fost o sărbătoare minunată. Oamenii te iubesc.
— Oamenii îmi cer binecuvântarea ca să-și vândă peștele la preț mai bun, spuse Raamon cu un zâmbet în colțul gurii. Nu e iubire, Inana. E respect. Sau teamă. Probabil amândouă.
Ea clipi, nesigură cum să răspundă. Înțelegea prea puțin din politica mlaștinilor, din jocurile de putere pe care le juca soțul ei zilnic.
Preferase întotdeauna să rămână în lumea ei, grădinile interioare, florile rare, cărțile de poezie pe care le citea singură, în tăcere.
Raamon observă tăcerea ei și oftă ușor.
— Iartă-mă. Astăzi ar trebui să fiu vesel. Unde e Isis?
La auzul numelui, Inana se lumină imediat.
— A spus că merge la bucătărie să verifice prăjiturile. Știi cât de meticuloasă e. Vrea ca totul să fie perfect pentru tine.
Raamon dădu din cap, dar ceva în privirea lui, o umbră mică, aproape imperceptibilă, trăda îndoială.
— Meticuloasă, repetă el încet. Da. Întotdeauna atentă la detalii.
Departe de sală, într-un coridor îngust luminat doar de o torță pâlpâitoare, Isis se opri în fața unei uși mici de lemn.
Își aruncă o privire peste umăr, nimeni. Respiră adânc, apoi împinse ușa și intră.
Încăperea era goală, rece, cu pereții de piatră și un singur geam îngust prin care se vedea noaptea ploioasă. Aici nu mai era prințesa rafinată din sală. Aici era altcineva.
Isis își scoase mantaua de mătase portocalie, dezvăluind dedesubt un costum simplu din piele de crocodile, cenușiu-verde, strâns pe corp, cu curele late peste piept și coapse, fiecare curea ascunzând un cuțit subțire. Părul ei negru, nu cupru ca al nobililor Madyadesei, ci negru ca noaptea, lung și liber, căzu peste umeri când își scoase agrafa decorativă. Ochii ei alungiți, bleumarin ca adâncul mării, reflectară lumina torței pentru o clipă înainte să-și pună o mască subțire de piele peste jumătate din chip.
Se uită la propriile mâini, palme delicate, dar cu calozități subtile la degete, urme ale cuțitelor și frânghiilor. Mâini care serviseră ceai în porțelan fin și care tăiaseră gâtul unui om în aceeași zi.
Nu era Isis, prințesa. Era Isis, Stăpâna Hoților.
Și în seara asta, avea de lucru.
Deschise geamul îngust. Ploaia rece și persistentă îi lovi fața. Sub fereastră, la zece metri mai jos, se întindea o stradă îngustă care ducea spre marginea dealului, apoi mai jos, spre mlaștini. Acolo, printre stufăriș și copacii bătrâni, era insula. Insula Pierdută, cum o numeau localnicii. Insula ei.
Scoase un fluier mic din curea și suflă în el, un sunet ascuțit, scurt, pe care urechea umană îl capta abia. Dar cei care așteptau în întuneric îl auziseră.
Apoi se întoarse, își puse mantaua înapoi peste costum și ieși din cameră, pașii ei tăcuți pe pietrele reci.
Când intră înapoi în sală, Inana o văzu imediat și îi făcu semn cu mâna, zâmbind larg.
— Isis! Vino, te rog! Raamon tocmai povestea despre vânătoarea de hidră din luna trecută!
Isis se apropie cu grație, aplecându-se să-și sărute sora vitregă pe obraz.
— Îmi pare rău că am întârziat. Bucătăria era haos, dar totul e pregătit acum.
Raamon o studie pentru o clipă --- ochii lui vișinii scrutând fața ei cu atenție. Isis îi întâlni privirea fără să clipească, zâmbind ușor.
— Mulțumesc, Isis, spuse el în cele din urmă. Întotdeauna atât de atentă la detalii.
— Este ziua ta, Raamon. Meritai o sărbătoare perfectă.
El dădu din cap, apoi se întoarse spre un nobil care îl chema din cealaltă parte a mesei. Isis se așeză lângă Inana, care îi apucă mâna cu căldură.
— Mi-a fost dor de tine, șopti Inana. Sălile acestea sunt atât de pline de oameni, dar mă simt singură fără tine.
Isis simți o strângere în piept. Inana, sora ei vitregă, singura persoană din palat pe care o iubea cu adevărat. Blândă, naivă, frumoasă ca o floare rară. Nu știa nimic despre viața ei secretă. Și nu trebuia să știe niciodată.
— Sunt aici acum, spuse Isis încet, strângând mâna surorii.
ÃŽntotdeauna voi fi aici pentru tine.
Inana zâmbi, ochii ei strălucind.
— Știi ce mi-a spus Raamon ieri? Că vrea să renovăm grădinile interioare. Să aducem flori noi, poate chiar un lac mic cu nuferi. Nu e minunat?
— Este, confirmă Isis, deși mintea ei era deja departe, în mlaștini, pe insulă, unde Hermes și ceilalți așteptau semnalul.
După o oră, Isis se ridică încet.
— Mă duc puțin afară. Aerul este greu aici.
Inana dădu din cap, zâmbind.
— Nu sta prea mult în ploaie.
Isis zâmbi înapoi, apoi ieși din sală. Nimeni nu o opri. Nimeni nu bănuia.
Pe coridor, pașii ei deveniră mai rapizi. Ajunse la camera mică, închise ușa în urma ei și își scoase din nou mantaua. Sub ea, costumul de piele de crocodil o aștepta, perfect potrivit pe corp. Își puse masca, verifică cuțitele de la curele, toate erau acolo, ascuțite, gata.
Apoi sări pe pervazul ferestrei și, fără ezitare, se lăsă în gol.
Ploaia o înghiți imediat. Mâinile ei prinseră o conductă de metal, corpul ei alunecă controlat pe zid, picioarele găsindu-și sprijin pe ieșiturile de piatră. În zece secunde ajunse jos, în strada îngustă și întunecată.
Un cal o aștepta acolo, legat de un par. Negru, cu ochi inteligenți.
Sări în șa și porni în galop, coborând dealul spre mlaștini.
În urma ei, palatul continua să strălucească în culorile lui imposibile, roșu, albastru, verde, auriu, ca un miraj frumos ridicat deasupra putregaiului.
Dar Isis nu se uită înapoi.

## PARTEA II - INSULA PIERDUTÄ‚
Mlaștina îi întâmpină cu mirosul ei characteristic, trestie mucedă, apă stătută, pământ care respira în descompunere. Ploaia continua să cadă, transformând cărările înguste în noroi alunecos. Calul lui Isis cunoștea drumul, nu era prima oară când îl parcurgeau împreună în beznă.
După aproape o oră de galop, conturul Insulei Pierdute apăru printre copacii bătrâni. Nu era cu adevărat o insula, mai degrabă o ridicătură de pământ ferm în mijlocul mlaștinii, acoperită de copaci desiși și stufăriș înalt. Dar pentru cei care trăiau acolo, era casă.
Isis opri calul la marginea apei negre și coborî. Un pod îngust din scânduri legate cu frânghie ducea spre insulă. Îl traversă rapid, pașii ei tăcuți pe lemn umed.
La capătul podului, o siluetă ieși din umbră.
— Ai întârziat, spuse o voce joasă, calmă.
Era Hermes, Prințul Hoților, cum îl numeau oamenii din mlaștini.
Înalt, suplu, cu părul negru lung prins la ceafă, ochi negri alungiți care reflectau lumina slabă a torțelor. Purta același costum din piele de crocodil ca Isis, cu curele peste piept și cuțite ascunse peste tot.
Pielea lui bronzată strălucea umed de ploaie.
— Raamon ținea un discurs, răspunse Isis, dând masca jos pentru o clipă și respirând adânc. Nu puteam pleca în mijlocul lui.
Hermes zâmbi slab.
— Cum e sultana?
— Inana e bine. Fericită. Vorbește despre grădini și flori.
Vocea lui Isis era tristă, iar Hermes o studie pentru o clipă.
— Încă te doare, nu?
— Întotdeauna mă doare, Hermes. E sora mea. Dar ce să aleg? Să o las pe ea fericită în palatul ei aurit, în timp ce copiii de aici mor de foame?
Hermes dădu din cap.
— Nu judec, Isis. Niciodată nu te-am judecat. Știi asta.
Ea îl privi, prietenul ei din copilărie, singurul care știa cine era cu adevărat. Nu îl iubea romantic, dar îl iubea ca pe un frate mai mare.
Încrederea dintre ei era absolută.
— Sunt gata? întrebă ea.
— Toți, confirmă Hermes. Cincisprezece oameni. Cei mai buni.
— Cincisprezece, repetă Isis. Sper că e suficient.
— Va fi, spuse Hermes cu încredere. Harta ta e corectă, nu?
Isis dădu din cap.
— Am desenat-o eu însămi. Camera tezaurului e la subsol, sub bucătărie. Doi panici la ușă, oamenii lui Raamon, niște nătărăi. Vor crede că e un simplu control de rutină când vom intra.
— Și dacă te recunosc?
--- Nu mă vor recunoaște. Nici pe tine. Suntem umbre, Hermes. Întotdeauna am fost.
El zâmbi, un zâmbet ascuțit, ca un cuțit.
— Atunci să mergem. Oamenii așteaptă.
Adunarea avea loc într-o colibă mare din lemn, acoperită cu frunze de palmier. Înăuntru, cincisprezece siluete stăteau în cerc în jurul unui foc mic. Bărbați și femei, unii tineri, alții bătrâni, dar toți cu aceeași privire ascuțită, aceeași postură alertă. Părul lor negru, ochii alungiți, pielea bronzată, toți născuți în mlaștini, crescuți în mizerie și învățați să supraviețuiască.
Când Isis intră, toți se ridicară în picioare.
--- Stăpână, salută unul dintre ei, un bărbat bătrân, cu o cicatrice pe obraz.
--- Vhalen, răspunse Isis, dând din cap. Cum stau lucrurile?
--- Familiile sunt pregătite. Dacă reușim diseară, avem provizii pentru trei luni. Poate mai mult.
--- Și dacă nu reușim?
Tăcere.
Un alt bătrân cu părul negru și ochii la fel de negri, adânci se ridică încet. Era Sergun, cel mai în vârstă hoț al insulei, fost lider înainte ca Isis și Hermes să preia controlul. Acum era consilierul lor, cititor de semne, șamanul mlaștinii.
— Dacă nu reușim, spuse el calm, vom muri. Dar mai bine să murim luptând decât cerșind.
Isis îl privi cu respect. Sergun avea ceva în el, o liniște profundă, o înțelepciune care venea din ani de supraviețuire.
— Ai citit semnele, Sergun? întrebă ea.
Bătrânul dădu din cap încet.
— Am citit. Noaptea e cu noi, dar prețul va fi mare.
--- Mereu e, șopti Isis.
Sergun ridică mâna, oprind-o.
— Isis, eu de data asta nu vin cu voi. Mai mult v-aș incurca!
Isis îl privi surprinsă.
— Cum? Ce vorbe sunt astea?
Bătrânul închise ochii pentru o clipă, apoi îi deschise — negri, adânci, plini de ceva ce semăna cu groază.
— Am văzut, Isis. În vise, în semne, în flacăra focului de seară. Am văzut moarte. Multă moarte. Și am văzut... ceva ce nu ar trebui să existe. Ceva din mlaștini, monștri din întuneric.
— Olahii?
— Mai rău.
Tăcere. Vântul sufla prin frunzele de palmier, aducând mirosul de mlaștină.
— Dacă vin cu voi, nu mă mai întorc. Asta am văzut. Timpul meu a trecut, viitorul îmi rezerva alte surprise. Mai mult sau mai puțin plăcute!
Isis vru să protesteze, dar ceva în privirea bătrânului o opri. Sergun nu greșea niciodată când citea semnele. Niciodată.
— Rămâi, spuse ea în cele din urmă. Ai grijă de familii până ne întoarcem.
Sergun dădu din cap.
— Să vă întoarceți. Asta e tot ce cer.
Apoi se întoarse spre grup.
— Ascultați cu toții! Diseară intrăm în palat. Nu pentru aur, nu pentru bogăție. Ci pentru familiile noastre. Pentru copiii care nu au ce mânca. Pentru bătrânii care mor înainte de vreme. Raamon ia tot și ne lasă nimic. Ei bine, diseară luăm înapoi!
Oamenii aplaudară în tăcere --- lovituri scurte ale palmelor, un ritual al lor.
Hermes se apropie de o masă unde era întinsă o hartă desenată pe piele de capră.
— Intrăm pe aici, spuse el, arătând o linie subțire. Tunelul de sub bucătărie. Isis ne deschide ușa dinăuntru. Apoi coborâm --- camera tezaurului e la zece metri sub pământ.
— Și paznicii? întrebă cineva.
— Doi, confirmă Isis. Îi neutralizăm rapid, fără zgomot. Luăm ce putem căra --- monede de aur, provizii, orice are valoare. Avem zece minute. Apoi ieșim pe aceeași pe unde am intrat.
— Și dacă ne prind?
Isis îl privi direct în ochi, un tânăr de vreo douăzeci de ani, cu privirea speriată.
— Dacă ne prind, spuse ea rece, murim. Dar nu o să ne prindă. Suntem prea buni la asta.
Hermes ridică un cuțit lung, ascuțit.
— Păstrăm tăcerea. Păstrăm viteza. Păstrăm încrederea. Asta suntem noi --- umbra mlaștinii. Și diseară, umbra intră în palat.
Toți ridicară propriile cuțite --- un gest ritual, un legământ.
Apoi, unul câte unul, dispărură în noapte.



## PARTEA III – FURTUL
Intrarea în tunel fu rapidă și eficientă.
Isis îi conducea, mișcându-se prin întuneric ca o fantomă. Cunoștea fiecare piatră, fiecare unghi, locuise în la palat suficient cât să memoreze totul.
Tunelul era îngust, umed, plin de mucegai. Apa curgea pe pereți, iar aerul era greu, sufocant. Dar ei nu se opreau. Paisprezece siluete, mișcându-se în tăcere perfectă.
După zece minute, ajunseră la o ușă de fier.
Isis scoase o cheie mică din curea.
— Unde ai găsit-o? șopti Hermes.
— Am furat-o acum trei săptămâni, răspunse ea calm. Raamon nu știe că lipsește. După ce terminăm o pun înapoi.
Băgă cheia în încuietoare. Clicul metalic răsună în tunel ca un bătăi de clopot. Toți încremenire.
Tăcere.
Isis împinse ușa încet. Se deschise fără zgomot, ungea balamalele de luni de zile, pregătind acest moment.
Dincolo era un coridor luminat de o singură torță. La capăt, doi paznici stăteau de fiecare parte a unei uși masive de lemn întărit cu fier.
Isis făcu semn. Doi dintre hoți, cei mai rapizi, alunecară din umbră.
Paznicii nu apucară să strige. Cuțitele le tăiară gâturile într-o secundă, iar corpurile lor căzură grămadă, fără sunet.
Hermes și Isis se apropiară de ușă. Era închisă cu un lacăt greu.
— Aici nu am cheie, șopti Isis.
Hermes zâmbi.
— Nu avem nevoie.
Scoase un set de instrumente mici, cârlige subțiri de metal. În zece secunde, lacătul fu deschis.
Ușa scârțâi când o împinseră, camera tezaurului strălucea.
Monede de aur îngrămădite în lăzi. Pietre prețioase în saci de catifea. Veșminte scumpe, arme ornamentate, obiecte de artă furate din alte ținuturi.
— Măiculițăăăă, șopti cineva.
— Nu zăboviți, ordonă Isis. Luați ce puteți căra… zece minute!
Oamenii se răspândiră rapid, umplând săculeți de pânză cu aur, pietre, orice avea valoare. Mișcările lor erau precise, eficiente --- nu luau mai mult decât puteau transporta.
Hermes se opri lângă o ladă mică de lemn de santal, sculptată frumos. O deschise. Înăuntru, un colier de smaralde, fiecare piatră cât un deget.
— Pentru tine? întrebă el încet, întinzându-l spre Isis.
Ea îl privi. Era strălucitor, frumos, demn de o regină.
Apoi scutură din cap.
--- Pentru copiii mlaștinii, spuse ea rece, punându-l în propriul ei sac! Dacă-l vroiam pentru mine era demult al meu.
Hermes zâmbi trist.
— Ești prea bună pentru lumea asta, Isis.
— Sau prea proastă, răspunse ea. Încă nu știu.
Câteva minute mai târziu, ieșeau înapoi prin tunel.
Fiecare purta câte un sac greu, plin până la refuz. Reușiseră.
Dar când ajunseră la marginea mlaștinii, Hermes se opri brusc.
— Ce e? șopti Isis.
El ridică mâna, cerându-le să tacă. Apoi ascultă --- capul înclinat.
— Auziți? întrebă el încet.
Isis ascultă. La început nimic. Apoi...
— Moartea, șopti ea. Vin după noi.
Și dintr-odată, din întuneric, se auzi un urlet, un sunet înfiorător, primitiv, ca un strigăt de monstru.
Olahii… Raamon îi trimisese ca vânători de hoți.


## PARTEA IV - REGINA OLAHILOR
Urletul se repetă, de data asta mult mai aproape, din două direcții diferite. Apoi un al treilea, din stânga. Erau încercuiți.
— Alergați! strigă Hermes, abandonând orice tentativă de tăcere.
Cei paisprezece hoți porniră în fugă prin mlaștină, sacii cu aur trăgându-i în jos. Apa neagră le îmbiba hainele, noroiul le înghițea picioarele la fiecare pas. Ploaia cădea mai tare acum, transformând totul într-o beznă umedă și sufocantă.
Un alt urlet, atât de aproape încât Isis simți vibrația lui în piept. Apoi îi văzu.
Din stufăriș ieși un olah, o creatură masivă, lungă de vreo cinci metri, cu corpul de șarpe acoperit de solzi verzi-negri, lucioși de apă. Nu avea un singur cap, ci trei. Lat, triunghiular, cu ochi galbeni și verticali care străluceau în întuneric. Gurile se deschiseră simultan, dezvăluind rânduri de dinți ascuțiți ca acele, iar limbile bifurcate ieșiră șuierând.
Dar nu era singur.
Din dreapta apăru un al doilea olah. Apoi un al treilea. Și un al patrulea, acesta uriaș, cu șapte capete ce se ridicau din corpul masiv ca niște șerpi independenți, fiecare cap șuierând într-o direcție diferită.
Din apa mâloasă ieși o femeie, sau ce mai rămăsese din ea. Corpul îi era acoperit pe jumătate de solzi verzi-negri, iar brațele se terminau cu gheare lungi și ascuțite. Din spatele ei creșteau șese gâturi groase ca niste serpi imenși fiecare cu câte un cap fioros! Părul, auriu cândva, acum verde-putre, îi plutea în jurul capului ca un nimb de șerpi. Dar ochii... Ochii erau bleumarin.
Era Iluyanca.
Regina olahilor privea hoții cu o expresie de plictiseală crudă. Vocea ei, când vorbi, era un șuierat grav, ca și cum ar fi vorbit apa însăși:
— Hoții din insule... Din nou încercați să furați ce nu vă aparține.
— Opriți-vă! strigă unul dintre soldații lui Raamon, bărbați înalți, îmbrăcați în armură de piele întărită, care însoțeau olahii. În numele sultanului Raamon, depuneți armele!
Hermes se întoarse spre Isis.
— Ce facem?
Ea se uită la el, vedea frica în ochii lui, dar și hotărârea de a se salva. Știa că dacă se opreau, vor fi uciși. Sau mai rău, duși înapoi la palat, torturați, executați public ca exemplu.
— Luptăm, spuse ea tăios. Nu avem de ales.
Iluyanca râse, un sunet difuz, inuman.
— Luptați? Cu mine? Cu copiii mei?
Ridică o mână cu gheare și olahii atacară.
Primul olah se aruncă înainte cu viteza unui fulger, toate cele trei guri deschise, șuierând groaznic. Un hoț, un bărbat tânăr, încercă să sară lateral, dar nu fu suficient de rapid. Dinții olahului îi străpunseră umărul, trăgându-l în apă. Urletul lui fu scurt, înecat de noroiul negru.
--- Mircha! strigă cineva.
Dar el dispăruse deja, înghițit de mlaștină.
Al doilea olah atacă din partea opusă. De data asta, Hermes fu pregătit.
Sări în fața lui și îi aruncă cuțitul direct în unul dintre ochi. Lama se înfipse cu un sunet ud, iar olahul se răsuci, șuierând de durere. Dar nu muri. Se retrase în apă, sângele lui negru curgând în mlaștină.
— Ucideți-i pe conducători! strigă Isis. Fără oameni, olahii nu atacă organizat!
Trei hoți se desprinseră din cerc și se aruncară spre soldații lui Raamon. Cuțitele lor zburară prin aer. Unul dintre soldați căzu, gâtul tăiat. Dar ceilalți ripostară cu sulițele, străpungând pieptul unuia dintre hoți, o femeie… Lyora se prăbuși în noroi, ochii deschiși spre cer, ploaia spălând sângele de pe chipul ei.
— Lyora! urlă Isis, dar nu se putu opri.
Al treilea olah atacă direct centrul grupului. Coada lui masivă lovi doi hoți simultan, aruncându-i în apă. Unul se ridică imediat, tușind.
Celălalt, bătrânul Vhalen, nu se mai mișcă. Capul lui atârna într-un unghi nenatural. Avea gâtul rupt.
— Nu, nu, nu se poate, urlă Hermes.
Apoi Iluyanca însăși intră în luptă.
Olahul cu șapte capete se ridică din apă ca un munte de solzi și dinți. Era uriașă zece metri lungime, fiecare cap aprope cât un om.
Gurile lor se deschiseră, iar din ele ieși un jet de lichid negru, venin de olah.
— FERIȚI-VĂ! strigă Isis.
Dar nu toți apucară. Trei hoți fuseră stropiți, pielea li se topi instantaneu, fumegând, iar ei urlară în agonie. Unul căzu în genunchi, încercând să-și șteargă veninul de pe față, dar nu mai era nimic de făcut. Într-un minut toți trei erau morți.
Acum, din cinsprezece, mai rămăseseră doar nouă hoți.
Iluyanca plutind prin apă ca și cum ar fi fost parte din ea se apropie de grupul de hoți, cu ochii ei bleumarin fixați pe Isis.
— Tu, zise ea, întinzând o mână cu gheare. Tu ești diferită. Te simt.
Isis îngheță. Ceva în vocea acelei creaturi, ceva în ochii ei, o făcea să tremure.
— Cine ești? șopti Isis.
Iluyanca zâmbi, un zâmbet care dezvălui dinți ascuțiți.
— Sunt cea care a fost abandonată. Cea care a fost transformată. Sunt fiica sultanului, stăpâna Retasului... și sunt moartea ta.
Se aruncă înainte cu ghearele întinse.
Isis se feri în ultima clipă, dar coada olahului o lovi în coaste. Simți cum ceva se rupse înăuntru ei, o durere ascuțită, fierbinte. Căzu în noroi, luptând să respire.
Iluyanca se ridică deasupra ei, pregătită să lovească fatal.
Apoi o săgeată îi străpunse umărul.
Regina urlă, un sunet care făcu mlaștina să vibreze. Se întoarse, căutând atacatorul.
Hermes stătea pe mal, arcul în mână, privirea calmă.
— Fugi! strigă el spre Isis.
Trase din nou, și din nou, săgețile înfigându-se în corpul monstruos. Illuyanca urlă de furie și se aruncă spre el, dar Hermes era deja în mișcare, alergând printre trestii, atrăgând-o departe de Isis.
Isis se ridică, tremurând. Găsi puterea să alerge.
Apoi întunericul îi înghiți.



## PARTEA V - URMÄ‚RIREA
Alergară prin mlaștină ca animalele fugărite.
Șapte. Mai rămăseseră doar șapte din paisprezece. Șapte suflete pierdute într-o singură noapte.
Dar nu aveau timp să plângă. În spatele lor, se auzeau urletele olahilor și vocea isterică a Iluyancăi chemându-și "copiii" la vânătoare.
— Spre insulă! strigă Hermes. Dacă ajungem acolo!
— Ne vor găsi! replică cineva.
— Nu avem încotro!
Alergară. Apa neagră le ajungea până la genunchi, noroiul le trăgea picioarele în jos. Ploaia cădea neîntreruptă, orbindu-i, înecându-i.
Apoi, din spatele lor, apărură bărcile.
Zece. Cincisprezece. Douăzeci de bărci, lungi, înguste, cu câte șase vâslași fiecare. Soldații lui Raamon veneau în forță, torțele lor luminând mlaștina ca niște ochi de foc.
Pe barca din frunte, Raamon stătea nemișcat, privind siluetele hoților cum dispar în stufăriș.
— Măriți viteza! strigă Dagan. Îi prindem!
— Mai încet, spuse Raamon calm. Să nu ne grăbim.
— Dar le pierdem urma!
— Da, cam asta este ideea, răspunse sultanul zâmbind. Trebuie să creadă că i-am pierdut.
Dagan îl privi nedumerit, dar Neftis --- sora lui Raamon, cu părul ei de cupru prins în cozi elaborate și ochii vișinii sclipind în lumina torțelor --- zâmbi la rândul ei.
— Nereidele mele înaripate, explică ea. Le-am trimis din copac în copac. Vor zbura după ei până la capăt. Știm exact unde se duc.
Raamon dădu din cap.
— Lăsați-i să ajungă acasă. Lăsați-i să creadă că au scăpat. Apoi...
Nu termină fraza. Nu era nevoie.
Bărcile încetiniră, torțele pâlpâiră, și hoții --- fără să știe --- alergau direct în capcană.
— Mai repede! urlă Isis, deși fiecare respirație era un cuțit în coastele rupte.
Bărcile se apropiau. Săgețile începură să zboare --- prima trecu pe lângă urechea lui Hermes, a doua se înfipse într-un copac chiar lângă Isis.
Un hoț, un băiat de abia optsprezece, fu lovit în spate. Căzu în apă, încercând să se ridice, dar picioarele nu-l mai ascultau.
Dar nu se puteau opri. Bărcile erau prea aproape.
Totuși Hermes se opri brusc, întorcându-se.
— Ce faci? urlă Isis.
— Duceți-vă! strigă el înapoi. Îi țin în loc!
— Nu!
— Du-te, Isis! Ai grijă de ei! Tu ești liderul, nu eu!
Și înainte ca ea să poată răspunde, Hermes dispăru în stufăriș, alergând *spre* bărci, nu departe de ele.
Isis auzi strigăte, sunete de luptă, apoi tăcere.
Dar nu se putu opri. Cei șase rămași o urmau, încrezându-se în ea să-i ducă în siguranță.
Insula apăru în față, o umbră întunecată în noaptea ploioasă.
Traversară podul de lemn și intrară printre colibe.
— Suntem în siguranță? întrebă cineva.
Înainte ca Isis să poată răspunde, cerul se lumină.
Torțele soldaților zburau prin aer, aterizând pe colibele de lemn. Focul prinse instant --- lemnul uscat și frunzele de palmier transformându-se într-un infern.
În același timp, la marginea stufărișului, flota lui Raamon încercuise insula.
Sultanul stătea pe barca sa, privind casele modeste, fumul subțire ridicându-se din hornuri, siluetele micuțe ale oamenilor care încă nu știau ce urma să vină.
— Dăm foc la tot? întrebă Dagan cu arcul pregătit.
Raamon ezită. O clipă. Două.
— Nu, spuse în cele din urmă. Va fi doar un avertisment. Trageți cu săgeți aprinse în stuf, în casele de la margine. Dar nu vreau să omor oameni azi. Este ziua mea.
Dagan ridică mâna să dea semnalul, dar Raamon îl opri.
— Așteaptă.
Tăcere. Sultanul privea insula, gânditor.
— M-am răzgândit, zise el încet. Ancorați. Mergeți pe insulă, dezarmați-i, arestați-i pe toți, și femei și bărbați. Iar copiii îi luăm cu noi.
— Copiii? se miră Neftis.
— Da. Nu avem nevoie de viitori hoți. Trebuie învățați cu munca cinstită. Educați.
Făcu un semn și invazia începu. Arcașii traseră cu săgeți aprinse, stuful luă foc, casele de la mal se aprinseră. Armata lui Raamon coborî pe insulă, devastând totul în cale, iar copiii fură urcați pe vase, plânsetele lor amestecându-se cu urletele mamelor.
Venise să distrugă.
Femeile și copiii care dormiseră înăuntru alergară afară, urlând. Unii apucară să scape. Alții nu.
Isis privea paralizată, casa ei, familia ei cea veche, totul ardea.
— NU! urlă ea, încercând să alerge înapoi.
Cineva o prinse.
— Nu mai poți face nimic!
— Copiii! Sunt copii acolo!
Din foc ieși un băiat mic, șapte ani, poate opt, cu părul ars și fața plină de funingine. Plângea, chemându-și mama.
Un soldat îl prinse de mână.
— Copiii îi luăm cu noi, strigă soldatul către ceilalți. Trebuie învățați cu munca cinstită și educați.
— Nu! urlă Isis. Lăsați-i în pace!
Dar soldații adunară toți copiii care scăpaseră, cincisprezece, poate douăzeci, legându-i cu frânghii și ducându-i spre bărci.
Părinții lor, cei care mai trăiau, se aruncară după ei, dar fuseră bătuți, împinși în noroi.
Insula ardea.
Oamenii plângeau.
Și Isis sta acolo, neputincioasă, ținându-și coastele rupte, privind cum tot ce construise era distrus.
Când flăcările se stinseră și soldații plecară, rămaseră în urmă doar cenușă și tăcere.
Isis se prăbuși în genunchi, capul în mâini.
Atunci o voce răsună din întuneric:
— Ești vie.
Era Hermes.
Rănit, plin de sânge pe față, brațul stâng atârnând ciudat, dar viu. Se târa prin noroi spre ea, respirând greu.
— Cum...? șopti Isis.
— Am sărit în apă. M-am prefăcut mort. Au trecut pe lângă mine.
Ea se aruncă spre el, îmbrățișându-l, ignorând durerea din coaste.
— Credeam că ai murit.
— Și eu, zâmbi el slab. Dar nu sunt ușor de ucis.
Se prăbușiră amândoi în noroi, ținându-se unul de altul, privind ruinele fumegânde ale insulei.
— A fost o capcană, șopti Hermes. Raamon ne-a lăsat să furăm. Ne-a urmărit. A știut exact unde să lovească.
Isis nu răspunse. Doar privea ruinele.
Apoi, din buzunarul ei, scoase o săculeț mic, singurul pe care îl salvase. Înăuntru, colierul de smaralde.
Îl privi pentru o clipă, apoi îl aruncă în apă.
— Nu a meritat, șopti ea. Nimic nu a meritat risipa asta.




## PARTEA VI - CENUȘĂ ȘI SPERANȚĂ
Dimineața veni mohorâtă, fără soare.
Ploaia nu se opries, cădea molcom, ca și cum cerul însuși plângea pentru cei morți.
Cei șapte supraviețuitori ședeau în tăcere pe malul apei negre, privind spre ce mai rămăsese din Insula Pierdută. Colibele erau scheleturi carbonizate, fumul ridicându-se încă în spirale subțiri spre cer.
Pământul era acoperit de cenușă și sânge uscat, iar mirosul de carne arsă plutea greu în aer.
Isis stătea deoparte, cu spatele la un copac bătrân, ținându-și coastele rupte. Fiecare respirație era un cuțit în piept, dar durerea fizică era nimic comparativ cu ce simțea înăuntru.
Nouăsprezece morți.
Cincisprezece copii luați.
Totul din cauza ei.
Hermes se apropie încet, așezându-se lângă ea. Brațul lui stâng era legat strâns cu o fâșie de pânză, dar sângele încă se prelingea prin ea.
Nu spuse nimic pentru o vreme, doar stăteau acolo, ascultând ploaia.
În cele din urmă, el vorbi, vocea obosită și tristă:
— Mircha era căsătorit. Soția lui e însărcinată. Șase luni.
Isis nu răspunse.
— Lyora avea un băiat mic, continuă Hermes. Trei luni. Acum e orfan.
— Oprește, șopti Isis.
Dar el nu se opri.
— Vhalen era bunicul a șapte copii. Îi învăța să pescuiască. Spunea că peștele e mai inteligent decât soldații lui Raamon.
— Hermes, te rog...
— Trebuie să le spunem numele, Isis. Dacă nu le spunem, e ca și cum nu au existat niciodată.
Ea întoarse capul, privindu-l. Ochii lui negri erau triști, dar fermi.
— De ce faci asta?

— Pentru că tu îți asumi vina. Și nu e vina ta. Am ales cu toții. Fiecare dintre ei știa riscul.
— Dar eu i-am condus. Eu am spus că vom reuși. Eu am promis că vor fi în siguranță.
— Și ai crezut asta, răspunse Hermes. Nu ai mințit. Pur și simplu Raamon a fost mai deștept decât noi. Și Iluyanca...
La auzul numelui, Isis tresări.
— Cine era? întrebă ea încet. Ce era?
Hermes scutură din cap.
— Nu știu. Am auzit legend, că în mlaștini trăiește o creatură pe jumătate femeie, pe jumătate dragon. Că a fost fiica unui sultan… Dar credeam că sunt doar povești.
— Avea ochii... Isis se opri, neștiind cum să continue.
— Ce?
— Bleumarin. Ca ai mei.
Hermes o privi lung, dar nu spuse nimic.
După o oră, îngropară morții.
Nu aveau sicrie, nu aveau preot, nu aveau ceremonii elaborate. Doar groape simple, săpate în noroiul mlaștinii, acoperite cu pietre și lemn carbonizat.
Fiecare dintre cei șapte supraviețuitori spuse câte ceva --- o amintire, o rugăciune, un adio. Sergun, care rămăsese pe insulă, stătea lângă ei, capul plecat, buzele mișcându-se în rugăciuni vechi.
Când ajunse rândul lui Isis, ea nu putu vorbi. Doar stătu acolo, cu capul plecat, lacrimile amestecându-se cu ploaia.
După ceremonie, Sergun se apropie de Isis și Hermes, mângâindu-și părul lung, ondulat, încă negru în ciuda vârstei.
— Se întâmplă lucruri ciudate, zise el încet, privind spre mlaștini. Acum două săptămâni, hepatiile au atacat oameni în Prakrity.
— Hepatiile? se miră Hermes. Dar ele sunt cele mai timide și discrete ființe din lume. Nu atacă decât dacă le provoci insistent. Mănâncă doar frunze și plante.
— Exact, confirmă Sergun. Și de câteva luni, dragonii de aur din grotele munșilor Moksa atacă cetatea Ugarit. Aparent fără motiv, fără provocare. Iar acum olahii scufundă din senin bărci în mlaștină... nu s-a mai întâmplat de foarte multi ani!
Isis îl privi, simțind un fior rece pe șira spinării.
— Ce vrei să spui?
Sergun tăcu câteva clipe, ochii lui negri adânci scrutând orizontul.
— Nu știu încă. Dar pare că se întâmplă ceva. Ceva mare. Ceva ce nu înțelegem.
Dar pe Isis altceva o durea acum mult mai tare și mult mai aproape.
— I-au luat, șopti Isis. Pe toți. Și nu pot face nimic.
Hermes se așeză lângă ea.
— Poți face ceva. Poți supraviețui. Poți continua. Și într-o zi, poate, îi vei elibera.
— Cum? Sunt suntem doar șapte. Raamon are o armată. Și pe... ea.
— Astăzi suntem șapte, confirmă Hermes. Dar mâine? Cine știe? Lumea se schimbă, Isis. Puterea se mută. Și cei care sunt răbdători supraviețuiesc când cei puternici cad.
Isis nu răspunse. Dar ceva în vocea lui, o încredere liniștită, o înțelepciune veche care îi amintea de Sergun, o făcu să simtă, pentru prima oară în acea zi, o fărâmă de speranță.
În acea noapte, cei șapte supraviețuitori părăsiră Insula Pierdută.
Fiecare luă ce putu căra, o armă, o haină, o amintire. Restul, casele, vasele, toate urmele vieții lor, le lăsară în urmă, cenușă și amintire.
Hermes mergea în față, deschizând drum prin mlaștină, deși brațul îl durea cu fiecare pas.
Și Isis în mijloc, cu o mână pe coaste, privind pentru ultima oară spre insula care-i fusese casă.
Apoi se întoarse și plecă.
Nu se uită înapoi.
Pentru că dacă se uita, știa că nu va mai putea pleca.
După două zile de mers prin mlaștini, ajunseră la o peșteră mică, ascunsă în stânci. Era uscată, ferită de priviri, suficient de mare pentru șapte oameni.
Acolo se opriră.
Acolo își făcură noul adăpost.
Și acolo, Isis luă o decizie.
Îl chemă pe Hermes deoparte, departe de ceilalți.
— Vreau să plec, spuse ea.
El o privi surprins.
— Unde?
— La Turnirul Agrayama. În Kama, la Palatul Dilmun.
Hermes se încruntă.
— De ce? Ce e acolo?
Isis respiră adânc.
— Cineva care poate să mă ajute. Sau cel puțin... cineva care să-mi dea speranță.
Hermes îi mai șopti doar atât:
— Întotdeauna voi fi aici pentru tine, măcar ca ultimă speranță!

## VII - MESAJUL
În dimineața următoare, Isis se trezi înainte de răsărit.
Coastele încă o dureau, dar hotărârea ei era mai tare decât durerea.
Se strecură afară din peșteră fără să-i trezească pe ceilalți. Doar un bătrân care stătea de pază la intrare o văzu plecând. Nu-i spuse nimic, dar ochii lui parcă o intrebau: si acum… ce facem?
Peștera de sud era la o jumătate de oră de mers prin mlaștină. Mică, ascunsă în spatele unui stufăriș dens, era locul perfect pentru a ascunde un secret.
Când Isis intră, dragonul ridică capul.
Era încă pui dar crescuse mult în lunile de când îl avea. Corpul lui era lung, musculos, acoperit de solzi roșii-aurii care străluceau ca metalul încins. Aripile late, puternice se deschiseră ușor când o văzu, fiecare mișcare plină de grație. Ochii lui, inteligenți, de un galben aprins,o studiară cu recunoaștere.
— Bună, șopti ea, apropiindu-se încet.
Dragonul emise un sunet jos, gâtuit, un fel de tors gros, și își lăsă capul în jos, lăsând-o să-l atingă.
Isis îi trecu mâna peste solzi. Erau reci pe spate și calzi pe bută, vibrând ușor sub degetele ei.
— Am nevoie de tine, spuse ea. Am nevoie să duci ceva pentru mine. Ceva important. Va trebui sa zbori departe, peste păduri și mări îndepărtate.
Dragonul o privi, așteptând.
Ea scoase din buzunar un pergament mic, înfășurat strâns și legat cu o panglică de mătase roșie. Scrisese mesajul în noapte, cu mâna tremurândă, alegând fiecare cuvânt cu grijă.
Îl arătă dragonului.
— Asta trebuie să ajungă la Prakrity. La castelul Obeid. La donul Marduk. Înțelegi?
Dragonul dădu din cap, un gest mic, dar clar.
Isis îi atașă pergamentul de gât, într-o sticluță mică de cristal, legată cu o sfoară subțire de mătase roșie.
— Zboară, șopti ea. Du-te la el. Și spune-i... spune-i că aștept.
Dragonul se ridică pe picioarele din spate, aripile deschizându-se complet. Erau uriașe --- șapte metri de la un capăt la altul. Apoi, cu o singură bătaie puternică, se ridică în aer.
Isis ieși din peșteră și privi în sus.
Dragonul zbura spre vest, silueta lui aurie-roșie strălucind în lumina slabă a zorilor. Era frumos, o creatură din basme, purtând speranța ei spre cineva pe care nu-l mai văzuse demult, dar în care credea. Stătu acolo mult timp, privind cerul, până când dragonul dispăru complet. Apoi, pentru prima după tragedia din insulă, zâmbi.

## VIII. AMINTIREA
Își aminti.
Un an în urmă. O altă viață, parcă. Ședea pe terasa palatului, privind soarele cum se scufundă în mlaștini, când Inana venise în grabă să-i spună vestea: un don din Prakrity sosea în vizită. Marduk, fiul lui Enlil, moștenitorul ținutului pădurilor verzi. Raamon organiza o vânătoare în cinstea lui.
Isis nu acordase prea multă atenție. Nobili veneau și plecau mereu --- vânători ambițioși, diplomați vicleni, oameni care căutau favoruri de la sultanul mlaștinilor. Ce putea fi diferit la el? Un altul...
Dar apoi îl văzuse.
Intrase în sala banchetului alături de Raamon, cu părul verde ca iarba proaspătă, lung până la umeri, pielea albă, palidă și ochii... ochii lui erau verzi translucizi, ca pădurea din care venea, dar cu reflexe aurii care păreau să ardă. Purta haine simple, tunică verde-închis, fără broderii simandicoase, fără bijuterii ostentative. Mersul lui era fluid, controlat, ca al unui vânător care știe că trebuie să ramână discret, neobservat.
Isis simțise ceva ciudat în piept. O strângere. O căldură.
— Prințesa Isis, o prezentase Raamon cu un gest larg. Sora soției mele Inana!
Marduk se înclinase, un gest formal, politicos. Dar când ridicase privirea și ochii lui se întâlniseră cu ai ei...
Isis văzuse cum expresia lui se schimbă. O clipă de surpriză. De uimire. De... recunoaștere? Ca și cum ar fi văzut ceva ce nu se aștepta să găsească aici, în mijlocul mlaștinilor.
— Donul Marduk din Prakrity, se prezentase el, vocea lui joasă, caldă. Este o onoare.
— Onoarea este a mea, Donule, răspunsese ea, forțându-se să-și păstreze masca de politețe. Am auzit multe despre pădurile voastre verzi. Sunt cu totul diferite de mlaștinile noastre, nu-i așa?
— Foarte diferite. Dar frumoase în felul lor. Ambele.
Ochii lui nu se mai dezlipiseră de ai ei. Isis simțise cum obrajii i se înroșesc ușor și se întorsese rapid, prefăcându-se că o cheamă cineva din cealaltă parte a sălii.
Ce se întâmplă cu mine? se întrebase. E doar un nobil. Un don din nord. Nimic special.

Și nu reușise să-l mai uite. Toată seara, în timp ce servea ceai și zâmbea politicos și răspundea la întrebări banale, ochii ei îl căutau prin mulțime. Și de fiecare dată când îl găseau, descoperea că el o privea deja.
A doua zi, la vânătoare, Isis hotărâse să călărească alături de coloana principală. Nu în spate, cu doamnele de onoare, ci în frunte --- purtând haine de vânătoare din piele, cu arcul pe umăr.
Raamon ridicase o sprânceană dar nu comentase. O știa destul de bine --- Isis făcea ce voia Isis.
--- Prințesa vânează? întrebase Marduk, apropiindu-și calul de al ei.
--- Prințesa face multe lucruri neașteptate, răspunsese Raamon în locul ei, râzând.
Isis îi aruncă o privire lui Raamon --- una care spunea mai multe decât cuvintele. Apoi se întoarse spre Marduk și zâmbi.
Zâmbise și el, un zâmbet cald, sincer, care îi lumina ochii aceia verzi-aurii. Isis simțise din nou strângerea aceea în piept și se întrebase dacă nu cumva se îmbolnăvise de ceva.
Vânătoarea durase toată ziua. Șopârle uriașe prin trestii, șerpi alunecând prin apă. Isis vânase, trei șopârle, una chiar sub ochii lui Marduk. Și toată ziua, simțise privirea lui pe ea.
Seara, găsiseră un moment singuri.
O terasă îngustă dând spre mlaștini. Luna se ridica deasupra trestiilor ca un ochi uriaș, argintiu. Aerul mirosea a iasomie și a apă stătută.
Isis îl privea lung. Ochii lui verzi în lumina lunii, sinceri, dezarmați, o intimidau oarecum. Nu era obișnuită ca bărbații să fie atât de direcți cu ea. De obicei se ascundeau în spatele complimentelor goale și al politețurilor sterile. Schimbaseră doar câteva vorbe dar îl simțea atât de aproape…
Apoi plecase, lăsându-l singur pe terasă. Dar când se întorsese în camera ei, inima îi bătea atât de tare încât aproape o durea.
Nu se mai văzuseră după aceea.
Marduk se întorsese în Prakrity, iar ea rămăsese în Retas. Săptămânile se transformaseră în luni. Ar fi trebuit să-l uite. Era imposibil, era nebunesc, era...
Dar nu-l uitase.
În fiecare noapte, ochii lui verzi o bântuiau în vise. În fiecare zi, se întreba ce făcea, la ce se gândea, dacă își mai amintea de ea.
Acum, când singurătatea devenise de nesuportat, făcuse ceva nebunesc.
Primul dragon. Primul mesaj. Primul „Sper să vii".





## ÃŽNTOARCERE LA RAMÄ‚
Tăcui.
Kusag mă privea prin grilaj, ochii lui bleumarin plini de întrebări --- dar acum și de altceva. De înțelegere, poate. Sau de teamă.
--- Deci Iluyanca e ca mine? întrebă el încet.
Zâmbii.
--- Nu, tu ești ca ea?
--- Dar cum? Cum e posibil? Adică sunt un monstru?
- Ești ceea ce te simți că ești!
Mă întorsei să plec.
--- Așteaptă! strigă Kusag. Ce s-a întâmplat apoi? Cu ei?
Mă oprii în prag, privind înapoi peste umăr.
--- Asta, zisei eu zâmbind, este povestea din care tu faci parte. Povestea pe care o știi deja. Upasad. Turnirul. Marduk...
--- Și apoi?
--- Și apoi... războiul. Dar despre asta, altă dată.
Plecai, pașii mei răsunând pe piatra rece.
În urma mea, Kusag rămase singur --- cu cenușa unei insule arse, cu ochii bleumarin ai unei regine a hidrelor, și cu întrebarea care îl măcina:
*Câți mai suntem?*
**SFÂRȘITUL PREAMBULULUI 3**