PREAMBUL 2 - PUII DE AUR DIN MUNÈšII MOKSA
RAMA NARATIVÄ‚
Kusag tăcu mult timp după ce termină de povestit.
Îl priveam prin grilaj, așteptând. Lumina torțelor pâlpâia, aruncând umbre dansând pe pereții umezi ai temniței. Undeva, departe, se auzea un tunet — furtună deasupra mlaștinilor, probabil. Sau poate doar ecoul propriilor mele gânduri.
— De fapt nu a început atunci, zisei eu în cele din urmă.
Kusag ridică privirea. Ochii lui bleumarin — ca ai mei — sclipeau în întuneric.
— Ce vrei să spui?
— Katharsios. Martu. Pădurea Parthenos. Toate astea au fost doar o consecință. De fapt, totul începuse cu doi ani înainte de Valhol. În Moksa.
— Moksa? Kusag părea confuz. Ce legătură are Moksa cu…
— Țarul Kumarbi a făcut o prostie, îl întrerupsei. O prostie care a schimbat totul. Dar înainte să-ți povestesc asta, vreau să-ți spun altceva. Ceva despre tine.
Mă ridicai de pe piatra rece pe care ședeam și mă apropiai de grilaj. Fața lui era la doar o palmă de a mea acum — bătrână, obosită, dar încă plină de acea mândrie încăpățânată pe care o cunoșteam atât de bine.
— Te-ai întrebat vreodată de unde ai puterea de a controla lumina? îl întrebai încet. De unde îți vin în minte imaginile despre lumea de dincolo? De unde știi lucruri fără explicație?
Kusag clipi. Pentru o clipă, văzui ceva în privirea lui — o umbră de îndoială, de teamă chiar. Dar dispăru repede, înlocuită de masca aceea de încredere pe care o purta de când îl știam.
— Sigur, răspunse el, ridicând bărbia. Am fost ales.
Râsei.
Nu puteam să mă opresc — era prea amuzant, prea ironic, prea… uman. Râsul meu răsună în celulă, ecouri lovindu-se de pereți, întorcându-se, multiplicându-se.
— Și cine te-a ales? întrebai când reușii să mă opresc.
Kusag nu răspunse. Privirea lui se întunecă.
— Nu tu ai fost ales, continuai, ștergându-mi o lacrimă din colțul ochiului. Ci mama ta. Itaka. Ea a fost aleasă, băiete.
— Nu-mi spune băiete! se răsti el, mâinile încleștându-se pe gratii. Sunt mai bătrân decât tine. Puțin respect, măcar!
Altă explozie de râs. Nu mă puteam abține. Era cea mai bună glumă pe care o auzisem de secole.
— Dacă ai ști… zisei printre hohote. N-ai tu luni câți ani am eu!
Kusag mă privi cu dispreț, cu neîncredere. Exact cum mă așteptam.
— Să-ți povestesc, zisei, calmându-mă în cele din urmă. Acum câteva sute de ani, înainte de a fi trimis în Usas, eram preot Kohan. Călăream grifoni aurii în Bethel.
— Bazaconii, mormăi el. Ești nebun de legat.
— Nu eram cine știe ce, continuai, ignorându-l. Dar aveam un rol important. Mă ocupam cu nașterea îngerilor.
Kusag deschise gura să protesteze, dar ceva în vocea mea îl opri.
— Îngerii nu se nasc precum oamenii, vezi tu. E mult mai simplu. Un descântec, o rugă, spui cuvintele potrivite și gata — treaba e făcută. Făceam asta de multă vreme. Dar într-o zi… am făcut o greșeală de neiertat.
Tăcere. Doar picuratul apei și respirația lui grea.
— Ce-ai făcut? întrebă el în cele din urmă, curiozitatea învingând disprețul.
— O să-ți povestesc altă dată. Acum altceva vreau să-ți spun.
Mă rezemai de grilaj, privind prin el ca prin barele unei cuști — doar că nu eu eram cel închis. Sau poate eram amândoi, fiecare în propria lui temniță.
— Eram de sute de ani în Usas, zisei încet. Rupt de realitate. Așteptând… nimic. Să treacă veșnicia. Dar într-o zi mi-a venit o idee: Vreau să trăiesc printre oameni, mi-am spus. Să simt ce simt ei. Să văd lumea prin ochii lor.
— Și?
— Am ales-o pe cea mai frumoasă dintre nimfele Siduri. Pe Itaka. Mama ta.
Kusag tresări ca și cum l-aș fi lovit.
— Nu vorbi despre mama! se răsti el, furia sclipindu-i în ochi. N-o cunoști!
— Ooo, ba o cunosc prea bine, răspunsei calm. Folosindu-mă de cunoștințele mele și de vrăji, am lăsat-o însărcinată. Și i-am dat pruncului parte din conștiința și sufletul meu.
Tăcere lungă. Văzui cum informația îl lovește, cum încearcă s-o proceseze, s-o respingă.
— Adică eu sunt fiul tău, zise el încet, bănuitor. Asta vrei să spui?
— Nu, nicidecum. Tu ești parte din mine.
— Termină cu prostiile! Vocea lui era ascuțită, disperată aproape. Vrei să mă înnebunești!
— Nu, continuai răbdător. În Harapa nu există viitor și trecut. Acolo zac cei osândiți să nu moară și să nu trăiască. Prin urmare, acolo nu se pot naște copii — copiii sunt nevinovați, nu pot fi pedepsiți. Și astfel… Itaka a fost eliberată. I s-a dat drumul să plece, să nască și să-și crească copilul. Pe micuțul Kusag.
Îl privii cum se prăbușește pe vine, spatele lipit de peretele umed al celulei.
— Pentru asta, pedeapsa mea a crescut, adăugai. Știu, pare imposibil — ce poate fi mai mult decât veșnicia? Și totuși…
— Nu pot să cred așa ceva, șopti el.
— Și totuși, cum îți explici puterile tale? Vei crede, când vei afla întreaga poveste. Și când vei afla că nu ești singurul.
Kusag ridică privirea, ochii lui bleumarin întâlnindu-i pe ai mei.
— Dar să revenim acum, zisei, îndepărtându-mă de grilaj. Îți spuneam că nu în Parthenos, ci în munții Moksa a început de fapt totul. Cu doi ani înainte de căderea Valholului. Într-o iarnă grea, când zăpada acoperea totul și Țarul Kumarbi a hotărât să facă ceva… nebunesc.
Mă așezai pe piatră și închiseișeii ochii, lăsând amintirile să curgă.
— Ascultă, zisei. Și vei înțelege de ce lumea s-a schimbat pentru totdeauna.
________________________________________
PARTEA I - ASCENSIUNEA
Muntele se ridica ca un zid alb către cer, tăind orizontul cu creste ascuțite ce păreau dinți de bestie uriașă. Ninsoarea cădea deasă, neîntreruptă de trei zile și trei nopți, acoperind totul într-o mantie albă care înghițea sunetele lumii. Vântul urla printre stânci, ridicând valuri de fulgi mari și ușori ce dansau ca niște duhuri pierdute.
Cinci siluete se târau prin această furtună albă, înaintând cu greu prin zăpada care le ajungea până la brâu. Fiecare pas era o luptă. Fiecare respirație ardea în piept ca gheața topită.
În frunte mergea Țarul Kumarbi, masiv și neclintit ca stânca însăși. Înalt aproape de doi metri, cu umerii lați cât poarta cetății, părea sculptat din munte. Părul lui roșcat — culoarea aramei încinse — era prins într-o împletitură groasă ce-i cădea pe spate, acoperit de un strat gros de gheață. Barba lui stufoasă, de aceeași culoare de foc, era albă de brumă înghețată. Ochii lui — cărbuni aprinși în zăpada albă — scrutau drumul cu o determinare care nu cunoștea îndoială.
Purta o haină groasă din blănuri de urs alb, strânsă la mijloc cu o curea lată din care atârna o bardă uriașă — arma lui de luptă, aproape cât jumătate din înălțimea unui om. În spate, legat strâns cu funii, purta o frânghie lungă de aproape cincizeci de metri, înfășurată cu grijă.
Lângă el, încercând să țină pasul, mergea Țarina Taona.
Dacă Kumarbi era muntele, Taona era primăvara care încolțește printre pietre. Delicată la înfățișare, dar cu o putere ascunsă ce vibra sub suprafața blândă, purta părul aramiu-auriu împletit în coroană complexă, acoperit acum de o glugă albă din blană de vulpe. Ochii ei — verzi ca smaraldele, blânzi ca lumina dimineții — privea lumea cu o căldură care topea chiar și gheața muntelui.
Ea nu purta armuri grele. Doar o haină ușoară din piele de capră albă, brodată cu simboluri vechi — rune de protecție și binecuvântare. La șold îi atârna o sabie scurtă, subțire, mai mult simbolică decât practică. Puterea ei nu stătea în oțel, ci în ceva mult mai vechi. Mult mai misterios.
ÃŽn spatele lor veneau cei trei camarazi ai lor.
Masebah — uriașul neliniștit. Peste doi metri și jumătate, cu mușchi căliți și tari ca oțelul, părul portocaliu aprins și mustățile groase înghețate, părea o fortăreață umblătoare. Purta o topirișcă dublă atât de mare încât alții n-ar fi putut-o ridica nici cu două mâini. Dar ochii lui — albastru-cenușii, mereu încruntați — trădau o neliniște constantă, ca și cum s-ar fi așteptat mereu la primejdie.
Shaday — tânăr și vesel. Cu doar un metru și optzeci, slab și firav ca un copac tânăr, părul lui roșu aprins — culoarea focului viu — ieșea de sub glugă în șuvițe rebele. Ochii lui căprui sclipeau de entuziasm chiar și în mijlocul furtunii. Purta o bardă mică pe umăr și un zâmbet permanent pe față. Pentru el, totul era o aventură. Chiar și moartea.
Tefnut — sobrul calculat. Scund, suplu, cu mișcări precise ca ale unei feline, părul lui aramiu scurt, îi intra mereu in ochi. Ochii lui — gri-verzi, atenți la fiecare detaliu — nu ratau nimic. Purta un arc lung pe spate și un tolbă plină cu săgeți. Era cel care vedea primejdia înainte să apară.
Încetul cu încetul, furtuna se domoli. Ninsoarea slăbi, vântul se potoli, și între perdele de fulgi începură să se vadă contururile terenului.
Kumarbi ridică mâna, oprindu-se brusc.
— Am ajuns, șopti el, vocea lui gravă răsunând slab în tăcerea muntelui.
Se așeză în spatele unui bolovan uriaș, alb de zăpadă. Ceilalți patru se așezară lângă el, respirând greu. Aburi groși le ieșeau din gură la fiecare expirare.
Shaday arătă discret către stânga.
— Acolo este, șopti el. Vedeți gaura aceea mare în stâncă? Aceea este intrarea în peștera lor.
Toți priviră. Într-adevăr, la aproximativ o sută de pași, zidul muntelui era rupt de o deschidere neagră — o gură uriașă de peșteră, înaltă de cel puțin zece metri. Din interior nu venea niciun sunet. Nicio lumină. Doar beznă absolută.
— O singură peșteră? întrebă Kumarbi, strângând din maxilare.
— Nu știu, răspunse Shaday, ridicând din umeri. Posibil să fie mai multe conectate, dar eu doar pe asta o cunosc. Am fost aici acum doi ani. Am văzut ouăle. Am numărat locurile unde zac. Dar n-am îndrăznit să intru singur.
— Și acum îndrăznești? întrebă Masebah nervos, privind cu teamă către peșteră.
— Acum nu sunt singur, zâmbi Shaday. Acum sunt cu cei mai buni războinici din Moksa. Cu voi, aș intra și în gura iadului.
Taona zâmbi blând.
— Să intrăm, zise ea încet, până nu ne acoperă zăpada asta. Sau până nu ne prinde noaptea aici.
Kumarbi dădu din cap.
— Încet, le ordonă el cu vocea joasă, aproape șoptind. Să nu scoateți niciun sunet. Au auzul foarte fin. Orice zgomot îi va trezi.
— Da, adăugă Shaday, și mirosul la fel. Dacă ne simt… nu vom mai ieși vii.
Masebah înghiți greu, mâna lui strângând toporișca mai s-o sfărâme.
— După mine, zise Shaday, ridicându-se. În liniște deplină.
Înaintară prin zăpada înaltă, mai mult târându-se decât mergând. Fiecare mișcare era lentă, controlată, deliberată. Nimeni nu vorbea. Doar respirații încete, suflate prin nas, pentru a nu face abur vizibil.
Ajunseră la intrarea în peșteră și, fără să stea pe gânduri, pășiră în văgăună.
Întunericul îi înghiți instantaneu.
Temperatura schimbă brusc. Din frigul tăios de afară, intrară într-un aer umed, greu, cald. Un miros puternic — de sulf, de carne arsă, de ceva vechi și sălbatic — le lovi nările.
Masebah strâmbă din nas, gata să vorbească, dar Tefnut îi puse rapid mâna peste gură, făcându-i semn să tacă. Uriașul înțelese și dădu din cap, înghițind cuvintele.
Intrară mai adânc în peșteră. Zăpada de pe haine începu să se topească, picurând pe piatră. Podeaua era acoperită de un strat subțire de cenușă caldă, moale sub picioare.
Beznă totală.
— Să aprindem o lumină, șopti Masebah, aproape inaudibil. Nu văd nimic.
— Liniște! îl repezi Shaday, șoaptă ascuțită ca un cuțit. Vrei să murim toți?
— Dar nu văd nimic, se apără uriașul, dezghețându-și pletele și mustața cu mâna liberă.
— În câteva clipe ochii ți se vor obișnui cu întunericul, îl liniști Shaday. Și vom reuși să vedem câte ceva.
— Are dreptate, interveni și Kumarbi. Cum le vom găsi dacă nu vedem nimic?
— Le vom găsi, maiestatea ta, răspunse Shaday cu încredere. Știu exact unde sunt. Și, în plus, sclipesc în întuneric. Veți vedea.
Continuară să înainteze pe coridoarele peșterii. Încet, foarte încet, ochii li se obișnuiră cu lipsa luminii. Începură să distingă contururi — pereți de piatră, stalactite atârnând de tavan ca niște dinți, stalagmite ridicându-se din podea ca niște gheare.
Aerul devenea din ce în ce mai cald. Din ce în ce mai greu de respirat.
Taona simți o vibrație sub picioare — un puls, ca o bătaie de inimă uriașă, venind din adâncurile muntelui. Ceva trăia aici. Ceva imens.
Mână în mână cu Kumarbi — degetele ei mici și calde în palma lui uriașă și aspră — înaintă cu încredere. Simțea cum inima lui bătea puternic, regulat, ca un ciocan pe nicovală. Era speriat? Nu. Kumarbi nu se temea de nimic. Dar era vigilent. Atent. Pregătit.
După ce parcurseră poate două sute de pași prin întuneric, Shaday se opri brusc.
— Am ajuns, șopti el. Priviți în jos.
Toți cinci se apropiară de marginea a ceva. Taona privi în jos și respirația i se opri.
Stăteau pe buza unei prăpăstii.
Jos, la zeci — poate o sută — de metri adâncime, era o grămadă uriașă de lumini aurii. Sute. Poate o mie. Fiecare avea mărimea unui pepene galben, rotundă, perfect sferică, sclipind cu o lumină blândă, caldă, aurie.
— Incredibil, șopti Taona, ochii ei verzi reflectând strălucirea de jos. Sunt minunate. Luminează ca niște felinare.
— Da, confirmă Shaday. Și sunt vii. Lumina aceea este viață. În fiecare ou este un pui de dragon. Și fiecare pui luminează. E singura lor apărare până când ies din ou.
— Câte sunt? întrebă Kumarbi, calculând rapid.
— Sute, răspunse Shaday. Dar nu vom lua decât câteva. Zece, cel mult, sănu-și dea seama. Nu vrem să înnebunească părinții.
Kumarbi dădu din cap.
— Trebuie să ajungem jos, zise el, desfăcându-și frânghia de pe spate. Eu și Masebah vom rămâne aici sus. Tu, Shaday, și tu, Taona, coborâți să le luați. Noi vă tragem înapoi. Tefnut, tu stai de pază. Dacă mișcă ceva — orice — tragi în el. Fără întrebări.
Tefnut clătină din cap că a înțeles și își puse săgeața în arc, așteptând, ochii lui gri-verzi scrutând bezna dinprejur.
Kumarbi și Masebah aruncară frânghiile peste marginea prăpăstii. Capetele căzură în jos, dispărând în întuneric. Se auzi un sunet slab — frânghiile atingând fundul, zeci de metri mai jos.
Shaday prinse o frânghie și, fără ezitare, se lăsă peste margine, coborând rapid, mâinile și picioarele mișcându-se cu precizie. Taona urmă pe cealaltă frânghie, mai încet, mai atentă, dar la fel de sigură.
Kumarbi și Masebah țineau frânghiile strâns, simțind greutatea celor doi coborând.
— Gata! se auzi șoaptă lui Shaday de jos, ecoul purtând cuvântul în sus.
Kumarbi simți cum frânghia se slăbi. Sunt jos. În siguranță.
Câteva momente de tăcere.
Apoi, de jos, se auziră mâini atingând coji de ou.
Taona aduna ouăle, luându-le cu grijă, punându-le în sac.
Sus, pe marginea prăpăstii, Kumarbi și Masebah așteptau în tăcere, fiecare secundă simțindu-se ca o eternitate.
Apoi — semnalul. Trei trageri scurte de frânghie.
Urcați-ne.
Kumarbi și Masebah începură să tragă. Frânghiile se întinseră, greutatea celor doi — plus sacii plini cu ouă — simțindu-se în fiecare mușchi.
Trăgeau. Trăgeau. Trăgeau.
Și când Shaday și Taona apărură din nou pe margine — fețele lor transpirate, dar zâmbetele largi — Kumarbi oftă ușurat.
— Le avem, șopti Shaday triumfător. Zece bucăți. Cele mai frumoase.
Dar bucuria fu scurtă.
Din adâncurile peșterii, dinspre un tunel lateral pe care nu-l observaseră, se auzi un sunet.
Un foșnet uriaș. Ca și cum ceva imens s-ar fi mișcat.
Și apoi — lumină.
Nu lumina caldă, aurie, a ouălelor. Ci o lumină albă-roșiatică, strălucitoare, orbitoare.
Foc.
Și cu focul veni și silueta.
Un dragon.
Uriaș. Lung de cel puțin cincizeci de metri, cu aripi strânse la corp, gâtul lung întins, capul cât o căruță, ochii — doi bulgări de aur topit — fixați direct asupra lor.
Dragonița — căci era femela, mama — zbură elegant deasupra grămezii de ouă, aripile ei bătând aerul fără sunet. Coborî lângă un ou care tocmai se spărsese și se aplecă, atingându-se tandru cu botul de pui.
Puișorul — mic, abia ieșit, solzii lui aurii încă umezi — chirăi slab, ridicând capul către mamă. Ea îl mângâie blând, șoptindu-i ceva în limbă de dragon — un mormăit cald, melodios, plin de dragoste.
Taona, încă pe marginea prăpăstiei, îngheță.
Privea scena cu ochii mari, inima bătându-i nebunește. Ce frumos, gândi ea. Ce tandru. E mamă. Ca mine. Ca orice mamă.
Kumarbi și Shaday luară cei doi saci în spate și se îndepărtară ușor, cu atenție, cu mișcări lente. Respirau prin nas, controlat, fără sunet.
Reușiră să se îndepărteze suficient de mult — poate treizeci de pași — ca să nu mai fie vizibili de jos.
Shaday ridică mâna, semnalându-le celorlalți: Stați. Nu vă mișcați.
Dragonița jos încă mângâia puișorul, neobservând nimic. Sau… sau observase, dar nu părea să-i pese? Greu de spus.
După câteva momente lungi — fiecare secundă simțindu-se ca o eternitate — dragonița își deschise aripile și zbură înapoi prin tunelul lateral, dispărând în beznă.
Tăcere.
Kumarbi oftă ușurat.
— Este bine, șopti Shaday. Se pare că nu a sesizat lipsa ouălelor.
— Câte am luat? întrebă Masebah, vocea lui tremurând ușor.
— Sunt câte cinci în fiecare sac, răspunse din fugă Tefnut, verificând din nou.
— Suficient, zise Kumarbi. Să ieșim de aici. Acum.
________________________________________
PARTEA A II-A - FUGA PRIN FOC
În câteva minute erau afară din peșteră, respirând aerul rece al muntelui cu plămânii întregi. Ninsoarea se oprise complet. Cerul era senin, albastru-palid, iar soarele — slab, dar prezent — strălucea deasupra crestelor.
— Nu-i nicio problemă, îi liniști Shaday, arătând drumul. Știu exact încotro mergem. Trebuie să ajungem la locul unde am ascuns caii. Sunt la o oră de mers.
— Haideți! zise Kumarbi, dar nu apucă să facă un pas.
Le îngheță sângele în vene.
Și nu de frig.
Dinspre peșteră răsună un urlet îngrozitor. Apoi încă unul. Și încă unul. Trei glasuri diferite — trei dragoni diferiți — urlând în cor. Sunetul era atât de puternic încât zăpada vibra sub picioare.
— Să mergem până nu vin după noi! strigă Kumarbi, privind cerul speriat.
— Nu ne vom putea ascunde, zise Taona calm, dar vocea ei tremura. Lăsăm urme prin zăpada asta proaspătă. Ne vor urmări. Nu știu dacă vom scăpa din asta.
Urletele se întețiră. Trei umbre uriașe se vedeau zburând pe cer — siluete negre pe fundal albastru, apropiindu-se rapid.
— Ascundeți-vă! strigă Masebah, băgându-se cu totul în zăpadă, ca un copil speriat.
Ceilalți patru făcură la fel, îngropându-se cât puteau de adânc.
Dragonii însă nu se apropiau direct. Continuau să survoleze zona, dând ture largi, urlând furios, dar nu atacau. Oamenii erau practic în câmp deschis — vizibili, vulnerabili — și totuși dragonii nu coborau.
— Avem noroc, șopti Shaday, ochii lui căprui privind cerul prin stratul subțire de zăpadă. Din cauza soarelui nu ne pot vedea clar. N-au o vedere prea grozavă pe lumină. Haideți, în liniște!
Se ridicară și începură să alerge — cât de repede permitea zăpada — către o altă peșteră, mult mai mică, la poalele muntelui.
Ajunseră acolo în câteva minute, intrând în grabă. Înăuntru era rece, dar uscat. Și, mai important, erau caii — cinci armăsari puternici, albi ca zăpada, legați de niște pietre.
— Sunt aici! strigă Taona, care intrase prima. Caii sunt bine!
Kumarbi lăsă sacul jos cu grijă și băgă mâna adânc înăuntru. Scoase un ou — pe cel mai mare — cu coaja cu totul și cu totul din aur. Solid. Greu. La lumina soarelui ce pătrundea prin intrarea peșterii, oul nu mai sclipea. Părea mort.
În depărtare, se auzeau încă urletele dragonilor — mai slabe acum, dar încă furioase.
— Sper să trăiască micuții, zise Taona, punând urechea pe coaja oului.
Asculta.
Tăcere.
Apoi — slab, foarte slab — un bătaie. Ca o inimă.
Bum – bum, bum – bum…
Ochii ei se umplu de lacrimi de bucurie.
— Se aude ceva, șopti ea emoționată. Mișcă. E viu!
— Atunci sunt vii! confirmă Shaday, zâmbind larg. Am reușit!
— Până la urmă, oricum ar fi, zise Masebah frecându-și mâinile mulțumit, ne-am ales cu o grămadă de aur. Fiecare ou trebuie să valoreze o avere.
— Nu pentru aur ne-am riscat viața, bezmeticule! îl certă Tefnut aspru. E vorba de viață. De dragoni. De putere pentru Moksa. Nu de bani.
Masebah dădu din cap, rușinat.
Se urcară pe cai și porniră spre casă.
Înaintau greu prin zăpadă, dar acum erau mai liniștiți. Urletele îndepărtate ale dragonilor nu se mai auzeau. Pădurea era aproape — doar câteva sute de metri. Odată ajunși acolo, vor fi în siguranță. Dragonii nu zboară bine printre copaci.
— S-a oprit și ninsoarea, zise mulțumit Tefnut, privind cerul senin. Hai să iuțim pasul, că nu mai avem mult.
Continuau să meargă cu greu prin nămeți, când pe neașteptate, chiar deasupra lor, se auzi un urlet.
Priviră pe cer și se îngroziră.
Cinci dragoni uriași — nu trei, cinci — se apropiau de ei. Veneau zburând în formație, aripile lor aurii strălucind orbitor în lumina soarelui, gurile deschise, scuipând flăcări.
— Către pădure, repede! ordonă Kumarbi, lovind calul cu călcâiele.
Caii își luară zborul — galop nebun prin zăpadă, aruncând nori de fulgi în urma lor.
Ajunseră la marginea pădurii exact când primul dragon coborî spre ei, gura deschisă, pregătit să scuipe foc.
— Înăuntru! strigă Shaday, ghidându-i prin copaci.
Intrară în pădure ca o furtună. Copacii — înalți, drepți, împodobiți cu zăpadă — se îndeseau din ce în ce mai mult. Dragonii îi ajunseră din urmă, dar nu îi puteau ataca direct. Printre trunchiuri, aripile lor imense nu aveau loc să manevreze.
Bestiile urlau frustrate, zburând deasupra coroanelor copacilor, scuipând flăcări.
— Avem noroc că am ajuns în pădure! strigă Shaday către ceilalți, vocea lui acoperind abia urletele. Pe aici nu pot zbura liber!
Dar bucuria lui fu scurtă.
— Ne-au încercuit! strigă Tefnut, oprind calul brusc. Ne pregătesc ceva!
Așa era.
Cei cinci dragoni începură să zboare deasupra lor în cerc larg, scuipând flăcări către vârfurile copacilor. Ramurile luară foc instantaneu — zăpada topindu-se, lemnul arzând ca fitilul unei lumânări uriașe.
În câteva secunde, se aflau în mijlocul unui imens cerc de foc.
Flăcările se ridicau către cer, fumul înecăcios umplând aerul. Caii nechezau speriați încercând să se ridice în două picioare. Căldura devenea insuportabilă.
— Băgați viteză! strigă Kumarbi, ținându-și calul cu greu. Copacii vor arde de la vârf către rădăcină, iar noi suntem jos! Fugiți cât puteți de iute și aveți grijă să nu vă pice ceva în cap!
Porniră în galop nebun printre flăcări. Deasupra lor, ramuri întregi se prăbușeau, arzând, aruncând scântei și jar. Fumul îi orbea, îi îneca. Taona își acoperi gura cu mâneca, tușind violent.
Cei cinci dragoni se strânseră iarăși deasupra lor și incendiară altă bucată de pădure, mai în față. Dar eroii noștri nu se opriră. Trecură prin flăcări ca prin apă, hainele lor fumegând, părul arsind la margini.
Dragonii mai încercară încă o dată să le blocheze drumul, dar eșuară. Oamenii erau prea rapizi, prea disperați. Și atunci, cu un urlet final de frustrare, dragonii dispărură în înaltul cerului, îndreptându-se înapoi spre munte.
— Au plecat! strigă fericită Taona, privind cerul gol. Nu credeam că va fi așa… ușor!
Dar optimismul ei fu prematur.
Călăreții își continuară goana spre casă. Stratul de zăpadă era acum foarte mic — topită de căldura focului — așa că înaintarea lor era mult mai rapidă. Copitele cailor tropăiau pe pământul gol, ridicând noroi și pietre. Scăpaseră de foc și de fum.
După o vreme, Kumarbi trase frânele brusc, oprindu-și calul.
— Stop, zise el, ridicând mâna.
Ceilalți patru se opriră lângă el.
— Miroase iar a fum, continuă Kumarbi, adulmecând aerul. Simțiți și voi?
— Da, confirmă Tefnut, arătând înainte. Se și văd câteva scântei pe cer, acolo, în față.
Privirea lui ascuțită distinse ceva ce ceilalți nu văzuseră încă. La orizont, deasupra pădurii, se ridica un nor de fum negru, dens, urcând în spirale grele către cer.
Mersără mai departe, dar cu băgare de seamă, căci fumul devenea din ce în ce mai înecăcios. Apoi, după câteva minute, misterul se lămuri.
Dragonii nu plecaseră deloc.
Zburaseră mai în față, către marginea pădurii — acolo unde pădurea se termina și începea câmpia deschisă spre Ugarit — și incendiaseră totul. Sute de copaci ardeau acum ca niște torțe uriașe, transformând marginea pădurii într-un zid de flăcări.
Kumarbi opri calul și privi înainte cu groază.
Pădurea ardea. Totul ardea. Căldura era atât de intensă încât simțea cum pielea de pe față i se strânge, uscându-se.
— Trebuie să trecem prin foc, zise Taona, privind cu groază în fața sa.
Kumarbi nu răspunse imediat. Calculă rapid. Distanța până la marginea pădurii — poate două sute de metri. Apoi câmpia deschisă — încă doi kilometri până la castel. Dacă reușeau să treacă prin flăcări, erau în siguranță.
Dacă.
— Nu avem de ales, zise el în cele din urmă. În câteva sute de metri se termină pădurea și apoi suntem la castel. Masebah, sună din goarnă! Și cu curaj înainte!
Masebah scoase goarna de la șold — un corn lung din fildeș — și suflă în el cu putere. Sunetul răsună puternic, clar, pătrunzător, ducându-se departe peste câmpie.
Era semnalul. Suntem în primejdie. Pregătiți apărarea.
Apoi, fără altă ezitare, Kumarbi își înfipse călcâiele în coastele calului și porni în galop direct către iadul de foc.
Ceilalți patru îl urmară.
Intrară în flăcări ca niște demoni.
Căldura era insuportabilă — de parcă intrau într-un cuptor uriaș. Aerul ardea în plămâni. Ochii lăcrimau, orbiți de fum. Hainele le luaseră foc, fumegând.
Caii nechezau speriați, dar continuau să alerge. Erau cai din Moksa — crescuți în munți, antrenați pentru luptă. Nu se dădeau bătuți ușor.
Deasupra lor, bucăți mari de lemn aprins se prăbușeau din copacii ce ardeau ca niște torțe. O ramură uriașă căzu chiar în fața lui Shaday. Calul lui sări peste ea fără să încetinească.
Taona simți cum mantia îi ia foc. O smulse rapid, aruncând-o, lăsând-o să ardă pe pământ. Rămase doar cu tunica subțire, expusă frigului și căldurii în același timp.
Masebah urla — nu de durere, ci de furie pură — lovind cu toporișca în ramurile ce cădeau, sfărâmându-le.
Tefnut își acoperea fața cu brațul, ghidându-și calul aproape orb.
Și Kumarbi — Țarul Kumarbi, Regele Munților — alerga în frunte, cu sacii prețioși legați strâns pe șa, protejându-i cu propriul corp.
Pentru Moksa. Pentru viitor. Pentru viață.
Într-un final — după ceea ce păru o eternitate, dar fură probabil doar câteva minute — ieșiră din pădure.
Ajunseră pe câmpia deschisă, liberi, vii, dar arși, fumegând, epuizați.
Dar, în fața lor, la doar câțiva pași, îi așteptau cei cinci dragoni.

## PARTEA A III-A - CONFRUNTAREA
Dragonii erau așezați în linie, pe pământ, cu aripile strânse la corp, gâturile lungi întinse, capetele joase, ochii aurii fixați pe cavaleri. Fumul le ieșea din nări la fiecare respirație — nu flăcări, doar fum gros, negru, amenințător.
Kumarbi trase frânele brusc. Calul său se opri, căscând din nări, tremurând de epuizare și teamă.
Ceilalți patru se opriră lângă el.
Stăteau acum față în față cu bestiile. În față — dragonii. În spate — pădurea în flăcări. Lateral — câmp deschis, dar dragonii îi puteau urmări oriunde.
Se uitau unul la altul îngroziți, neștiind ce să facă. Îi pândea sfârșitul. Nu mai era cale de scăpare.
Atunci Masebah descălecă.
— Ce faci? strigă Shaday speriat.
Masebah nu răspunse. Se apropie de Kumarbi, privind sacul legat pe șaua regelui.
— Dă-mi un ou, zise el calm.
Kumarbi îl privi neîncrezător, șocat.
— Ai înnebunit? strigă Shaday la el, vocea lui plină de panică. Cum să le arăți că noi le-am furat ouăle? Îi vei înfuria și mai tare!
— Dă-i-l, zise Taona, vocea ei calmă dar fermă. Dacă ne-au urmărit până aici înseamnă că oricum știu că ouăle sunt la noi. Probabil le-au simțit mirosul. Sau simt vibrația vieții din ele. Oricum ar fi, știu.
Kumarbi ezită o clipă. Apoi, încet, deschise sacul și scoase un ou. Îl înmână lui Masebah cu ambele mâini, ca pe un obiect sacru.
Masebah luă oul — greu, cald, pulsând slab — și se întoarse către dragoni.
Începu să meargă către ei.
Pas cu pas. Lent. Fără teamă.
Dragonii văzură oul și înnebuniră.
Bestiile începură să scuipe flăcări, urlând furios, ridicându-se pe picioarele de dinapoi, aripile deschise larg. Pământul tremura sub greutatea lor.
Porniră către Masebah — cinci creaturi uriașe, gata să-l sfâșie, să-l ardă, să-l nimicească.
Masebah nu se opri.
Continuă să meargă.
Și când dragonii fură la doar zece pași de el — atât de aproape încât simțea căldura respirației lor — scoase sabia.
Ridică lama deasupra oului.
Și lovi.
Nu tare. Doar o atingere — lama întinzând coaja de aur cu un sunet slab, metalic.
Dragonii se opriră brusc.
ÃŽncremenira.
Priviră la ou. La Masebah. La ou.
După o clipă de ezitare — în care lumea întreagă păru să-și oprească respirația — se traseră înapoi. Unul. Doi. Trei pași.
Masebah zâmbi.
Ridică din nou sabia, făcând mișcarea de a lovi — mai tare de data asta, de parcă chiar ar vrea să spargă oul.
Dragonii se traseră și mai mult înapoi, capetele joase, postura supusă.
Funcționează.
Masebah făcu semn celorlalți patru.
— Luați câte un ou! strigă el. Țineți sabia deasupra lui! Și mergeți!
Văzând ce face Masebah, ceilalți înțeleseră instant.
Kumarbi, Taona, Shaday și Tefnut — fiecare luă câte un ou din saci. Fiecare scoase arma. Fiecare o ridică deasupra oului, în poziție de lovitură.
Și apoi, încet, cu inimile bătând nebunește, trecură printre dragoni ca și cum aceștia nu erau acolo.
Bestiile se trăgeau la o parte, capetele joase, tremurând — nu de teamă, ci de furie stăpânită. Dar nu îndrăzneau să atace. Nu atâta timp cât ouăle erau în primejdie.
Cei cinci luptători trecură.
Unul câte unul.
Și când ultimul — Tefnut — trecu de ultimul dragon, Masebah sări pe calul său și toți cinci, alergând cu ouăle în mână și săbiile ridicate, intrară pe poarta cetății Ugarit.
________________________________________
PARTEA A IV-A - CONSECINÈšELE
Dragonii zburau după ei, urmărindu-i până la zidurile cetății. Dar când ajunseră în apropierea fortificațiilor, o ploaie de săgeți zbură către ei — sute, poate o mie, lansate de arcașii Ugaritului de pe ziduri.
Săgețile loviră solzii aurii, ricoșând, dar unele găsiră loc între solzi, înfingându-se în carnea moale de dedesubt.
Dragonii urlară de durere și furie.
Iritați la culme și disperați că nu-și vor mai recupera ouăle, atacară cetatea.
Coborâră în picaj, scuipând flăcări asupra zidurilor. Piatra se înroși, topindu-se parțial. Lemnul porților luă foc instantaneu.
Soldații alergau pe ziduri, stingând focurile, trăgând cu arcurile, strigând ordine.
Apoi un dragon coborî prea jos.
Zece sulițe zburară către el simultan, înfingându-se toate în piept. Bestia urlă — un sunet îngrozitor, plin de agonie — și se prăbuși pe pământ, chiar în fața porții, trupul ei uriaș ridicând nori de praf.
Ceilalți patru dragoni văzură și înnebunire complet.
Zburând deasupra cetății, luau în ghearele lor luptători — ridicându-i în înaltul cerului, apoi aruncându-i, strivindu-i de pământ. Corpuri cădeau din cer ca ploaia, sfărâmându-se pe piatra cetății.
Mult a durat lupta.
Ore întregi.
Mulți oameni au pierit.
Dar în final au căzut încă doi dragoni — unul lovit de o catapultă uriașă, altul străpuns de zeci de sulițe când încerca să ia foc turnul principal.
Rămași singuri și sleiți de puteri, ultimii doi dragoni renunțară la luptă.
Cu un ultim urlet — nu de furie, ci de durere și pierdere — se întorseră spre munte, zburând încet, răniți, învinși.
Tăcere.
Fumul luptelor se ridica încet peste zidurile Ugaritului. Flăcările fuseseră stinse. Porțile — sparte, arse — atârnau strâmb pe balamale.
În curte, soldații se strângeau în jurul celor trei dragoni morți, privind cu teamă și respect trupurile lor uriașe.
Kumarbi stătea rezemat de un perete, respirând greu. Hainele lui erau arse, părul pârlit, fața acoperită de funingine. Taona stătea lângă el, la fel de arsă, la fel de obosită, dar nevătămată.
Tefnut se apropie, privind în jos.
— Câți? întrebă Kumarbi, vocea lui răgușită de fum.
— Douăzeci și opt, răspunse Tefnut. Au murit douăzeci și opt de războinici.
Kumarbi închise ochii, durerea mai mare decât orice rană fizică.
— Îngrozitor, zise el încet, lăsându-se să alunece pe perete până jos, șezând pe pământ. N-a meritat risipa.
— Da, confirmă Taona, așezându-se lângă el. A fost o greșeală pe care nu o vom mai repeta.
Kumarbi deschise ochii și privi ouăle — cele opt rămase, așezate cu grijă în curte, strălucind slab în lumina apusului.
Opt ouă. Douăzeci și opt de morți.
Raportul era îngrozitor.
Dar ce era făcut, era făcut. Nu mai putea da timpul înapoi.
— Duceți-le în Sala seif, ordonă el obosit. Păziți-le bine. Nu vreau să le pierdem și pe acestea.
________________________________________
UMBRA DIN MLAȘTINI
În dimineața următoare, fumul luptelor abia se mai ridica peste zidurile Ugaritului. Soarele răsărea lent, vopsind cerul în nuanțe de portocaliu și roz, străpungând norii de cenușă ce pluteau încă deasupra cetății rănite.
Obosiți până la epuizare, dar vigilenți din obișnuință, Masebah și Tefnut străbăteau curțile cetății, ducând cu grijă cele opt ouă rămase. Pașii lor sunau greu pe piatra încă caldă de la focurile de ieri. Cojile ouălelor — de aur pur, reci și grele — sclipeau slab în lumina palidă a zorilor, reflectând razele soarelui în mii de puncte minuscule de lumină.
Masebah purta patru ouă în brațele lui uriașe, ținându-le strâns la piept ca pe niște copii prețioși. Tefnut purta celelalte patru într-un sac de pânză groasă, mergând cu grijă pentru a nu le lovi unul de altul.
Ajunseră la intrarea în Sala Deif — camera sigilată din inima cetății, săpată direct în piatra muntelui pe care era construită fortăreața. O cameră mică, fără ferestre, cu pereți groși de un metru și o singură intrare — o ușă masivă de piatră, atât de grea încât trebuiau doi oameni puternici să o miște.
Le așezară pe ouă înăuntru, pe rafturi de lemn acoperite cu pături moi din lână de capră. Fiecare ou fu așezat cu grijă maximă, învelit individual pentru a nu se atinge de celelalte.
Când terminară, Masebah trase de ușa de piatră. Aceasta se închise cu un scrâșnet grav, obosit, asemenea unui urlet de animal vechi. Tefnut scoase din buzunar o bucată de ceară roșie și un inel — sigiliul regal al lui Kumarbi, purtat de toți ofițerii superiori în absența țarului.
Aprinse ceara la o torță, o picură peste fanta dintre ușă și perete, și apoi apăsă inelul în ceara caldă. Imprimarea se formă perfect — discul solar al Moksa-ei, cu douăsprezece raze.
— Gata, zise Masebah, șterându-și fruntea de sudoare. Acum sunt în siguranță.
— Sper, răspunse Tefnut, privind ușa sigilată cu o neliniște ce nu-l părăsea niciodată. Dar ar trebui să punem paznici. Doi, cel puțin.
Masebah clătină din cap.
— Țarul a spus că nu vrea nimeni să știe unde sunt. Cu cât mai puțini știu, cu atât mai bine. Oricum, cine ar putea intra aici? Ușa e sigilată. Doar noi doi și țarul avem cheile.
— Dacă zici tu…
Se întoarseră să plece, dar n-apucară să facă doi pași.
Din umbra coridoarelor — dinspre un unghi mort pe care nu-l puteau vedea de unde stăteau — doi străini își făcură apariția.
Siluete alunecoase, acoperite cu piele de crocodil verde-neagră — lucioasă, solzoasă, parfumat mirositoare a mlaștină și mucegai. Peste piele purtau glugi din blană neagră ce le acoperea complet capetele. Măști din lemn sculptat — fără ochi, fără gură, doar suprafețe netede, goale, înfricoșătoare — le ascundeau chipurile.
Se mișcau fără un sunet.
Picioarele lor — înfășurate în cârpe negre — atingeau piatra fără zgomot, ca și cum ar fi plutit deasupra ei. Mâinile — acoperite cu mănuși din piele fină — erau relaxate, dar gata să lovească în orice clipită.
Masebah și Tefnut nu-i văzură până nu fu prea târziu.
Într-o clipă — atât de rapid încât ochiul uman abia putea urmări mișcarea — armele celor doi paznici fură smulse din mâini.
Toporișca lui Masebah zbură prin aer ca o pasăre imensă, lovind peretele cu un sunet metalic puternic ce răsună prin tot coridorul. Arcul lui Tefnut fu prins la mijloc și rupt în două ca o ramurea uscată, bucățile căzând la pământ cu un pocnet sec.
Apoi, înainte ca vreunul să poată reacționa sau măcar să înțeleagă ce se întâmplă, fură trântiți la pământ.
Masebah — uriaș, puternic ca un taur, un om care ridicase pietre de o tonă — încercă să se ridice, mușchii lui încordându-se, mâinile împingând pământul. Dar un picior — rapid ca fulgerul, dur ca fierul — îl lovi în piept.
Lovitura fu atât de puternică încât Masebah fu aruncat înapoi, trupul lui uriaș zburând doi metri prin aer și lovindu-se de perete cu un impact ce zdruncina piatra. Capul lui se lovi de munte cu un sunet surd, înfiorător.
Vederea i se întunecă instant. Lumea deveni ceață neagră. Căzu la pământ, inconștient.
Tefnut — mai rapid, mai agil — sări în picioare, mâna ducându-se instant la cizmă. Scoase un cuțit mic, ascuțit, perfect echilibrat. Îl aruncă.
Cuțitul zbură prin aer, rotindu-se perfect, îndreptându-se direct către gâtul primului atacator.
Dar o mână — rapidă ca șarpele — îl prinse în zbor.
Tefnut îngheță, șocat.
Imposibil.
Înainte să poată procesa ce văzuse, cea de-a doua siluetă se mișcă. O lovitură — precisă, chirurgicală — direct în maxilarul lui. Simți cum osul scrâșni sub impact. Durerea explodă în capul lui ca un fulger alb.
Lumina dispăru.
Căzu la pământ, lângă Masebah, inconștient.
________________________________________
Hoții — căci asta erau, fără îndoială — nu pierdu timp.
Nu vorbiră. Nu ezitară. Nu celebrară.
Doar lucrară.
Primul scoase un băros mic din curea — un instrument subțire, ascuțit, perfect pentru acest tip de lucru. Îl poziționă sub sigiliul de ceară și lovi o dată, scurt, controlat.
Ceara se sparse în bucăți mici, roșii, căzând pe piatră ca niște picături de sânge înghețat.
Al doilea împinse ușa de piatră.
Ar fi trebuit să fie grea — imposibil de mișcat pentru un singur om. Dar hoțul o împinse cu ușurință, ca și cum ar fi fost din pânză. Mușchii lui — deși nu arătau uriaș sub pielea de crocodil — aveau o putere ascunsă, antrenată.
Ușa se deschise cu un scrâșnet grav, obosit.
Intrară în Sala Deif.
Cele opt ouă străluceau slab în întunericul camerei, așezate pe rafturi, învelite în pături. Chiar și în beznă, aurul lor emana o lumină subtilă, caldă.
Hoții se apropiară, mișcări fluide, sincronizate perfect — ca doi dansatori care repetau aceeași coregrafie de mii de ori.
Primul luă un ou — cel mai mare, cel mai greu. Îl ridică cu ambele mâini, simțindu-i greutatea, simțindu-i căldura. Înăuntru, ceva se mișcă. Un puls. O inimă minusculă bătând.
Viață.
Al doilea luă un alt ou, la fel de mare, la fel de cald.
Le înveliră repede în haine groase din piele impermeabilă — acoperindu-le complet, protejându-le de orice lovitură. Apoi le legară strâns pe spate, cu curele late ce se încrucișau peste piept.
Și apoi, într-un vârtej de mișcare — rapid, silenți, invizibili — dispărură pe coridoare.
Când lumina torțelor de pe coridoare se stinse — suflată de vântul creat de fuga lor — doar ecoul pașilor și al respirațiilor grele mai vibra în tăcere.
În spatele lor, Masebah și Tefnut rămăseseră pe piatră.
Masebah — inconștient, sângerând ușor la ceafă unde se lovise de perete.
Tefnut — legat cu propriile lui curele la un stâlp de piatră, gura acoperită cu o cârpă, ochii deschiși dar văzând ceață.
Captivi în propria lor fortăreață.
Învinși fără să fi avut timp să lupte.
________________________________________
INSULA PIERDUTÄ‚
Departe de Ugarit — la sute de kilometri sud-est, dincolo de munți, dincolo de păduri, dincolo de câmpii — luna plutea deasupra Mlaștinilor Retas.
O lună plină, uriașă, palidă ca un cadavru, atârnând pe cerul violet ca un ochi uriaș care privea lumea cu indiferență rece.
Sub ea, apa mlaștinii — verde-neagră, densă, mirositoare a putreziciune și viață în același timp — stătea nemișcată, reflectând luna ca o oglindă spartă.
Printre stânci negre, acoperite de mușchi fosforescent ce strălucea slab în întuneric, se afla o insulă mică. Nu mai mult de o sută de metri în diametru. Pământ uscat — rar în Retas — acoperit de iarbă scurtă, uscată, moartă.
În centrul insulei, o stâncă neagră se ridica din pământ ca un dinte uriaș. La baza ei, ascunsă de vegetație, se deschidea gura întunecată a unei peșteri.
Cei doi hoți intrară în peșteră fără ezitare.
Înăuntru era uscat și cald — mult mai cald decât afară. Pereții de piatră erau acoperiți de mușchi fosforescent care emana o lumină verzuie, palidă, suficientă să vadă.
Înaintară prin coridoare înguste, coborând tot mai adânc în pântecele insulei. Aerul devenea mai greu, mai cald. Mirosea a sulf și a ceva vechi, aproape familiar.
Ajunseră într-o cameră rotundă, săpată în stâncă.
În centrul camerei, pe un pat de nisip fin și cald, erau pregătite două adâncituri — două cuiburi, fiecare suficient de mare pentru un ou.
Hoții își scoaseră măștile.
Hermes — înalt, suplu, cu părul negru prins la spate și ochii negri, oblici, care nu trădau nicio emoție.
Și celălalt — mai mic, mai grațios, cu părul negru lung și ochii de un albastru-închis, aproape violet în lumina verzuie a mușchiului.
Așezară ouăle în cuiburi, cu grijă infinită. Nisipul cald le înconjură, protejându-le, hrănindu-le.
— Aici vor fi în siguranță, zise Hermes, vocea lui joasă, calmă.
— Da, răspunse celălalt. Nimeni nu știe de locul ăsta. Nimeni nu va veni să le caute.
Hermes se ridică și privi ouăle — strălucind slab în întuneric, pulsând cu viața ascunsă înăuntru.
— Unul pentru tine, zise el. Unul pentru mine.
— Când se vor naște?
— Câteva luni. Poate un an. Dragonii nu se grăbesc.
Celălalt hoț îngenunche lângă unul dintre ouă și puse mâna pe coaja de aur. Era caldă. Vie.
— Te voi aștepta, șopti. Și când vei ieși… vom zbura împreună.
Hermes nu zise nimic. Doar privi — ochii lui negri, calculatori, fixați pe ou. Nu era tandrețe în privirea lui. Era altceva. Posesivitate. Răbdare. Ambiție.
Se întoarseră și ieșiră din peșteră, lăsând în urmă cele două ouă de aur.
Afară, luna strălucea deasupra mlaștinilor, rece și indiferentă.
Undeva, departe în munții Moksa, doi dragoni aurii se agitau în somn, simțind — chiar și prin distanța uriașă — că ceva din ei fusese furat. Ceva ce nu vor uita niciodată.
Și într-o peșteră ascunsă, pe o insulă pierdută în mlaștini, două inimi minuscule băteau în ritmul vieții care abia începea.
________________________________________
ÃŽNTOARCERE LA RAMÄ‚
Tăcui.
Kusag mă privea prin grilaj, ochii lui bleumarin plini de întrebări.
— Și ce s-a întâmplat după? întrebă el. Cu ouăle?
— S-au născut, răspunsei simplu. Doi dragoni aurii. Crescuți în secret, departe de ochii lumii.
— Cine erau hoții?
Zâmbii — un zâmbet care nu ajunse până la ochi.
— Asta, zisei eu, ridicându-mă, este o altă poveste. O poveste care începe cu greșeala mea. Cu motivul pentru care am fost trimis în Usas.
Kusag se ridică și el, apropiindu-se de grilaj.
— Spune-mi.
— Mâine, zisei. Mâine îți voi spune ce am făcut în Bethel. Și cum am distrus totul făcând-o.
Apoi mă întorsei și plecai, pașii mei răsunând pe piatra rece a coridorului.
În urma mea, Kusag rămase singur în celulă, cu întrebări și cu întuneric și cu ochii aceia bleumarin care erau, într-un fel, și ai mei.
________________________________________
SFÂRȘITUL PREAMBULULUI 2