În fiecare noapte, el simțea cum ceva nevăzut îi marchează trupul. Nu era durere, ci o presiune tăcută, ca niște semne lăsate de o cerneală vie. Pielea îi devenea o hartă a unor constelații pe care nu le înțelegea, dar care păreau să-i urmărească respirația.
Totul pornise de la Miro, motanul cu ochi galbeni, în care se ascundea o taină veche. După vizita la veterinar, în perna din cușca lui apăruseră creaturi argintii, prea rapide și prea ordonate ca să fie simple insecte. Soția îi spusese că sunt căpușe, însă el simțea că acestea nu aparțineau lumii obișnuite.
Noapte după noapte, când stingea lumina, simțea o mișcare fină în cearșafuri, ca o chemare. Nu era doar frică. Era o revendicare. Ca și cum ceva îl alesese, iar el nu mai putea da înapoi.
Pe măsură ce zilele treceau, senzația că sângele lui se schimbă devenea tot mai puternică. Nu era boală. Era transformare. O vibrație străină, dar totuși familiară, ca un ecou al unei identități pe care nu o cunoscuse niciodată.
Într-o dimineață, trezindu-se cu jumătate din corp amorțit, a înțeles că procesul ajunsese la un prag. Pielea îi părea subțire, translucidă, ca o cortină între el și altceva. Sub suprafață se simțeau mișcări discrete, ritmuri care nu îi aparțineau, dar nici nu îl respingeau. Erau parte din el.
Nu era o invazie. Era o simbioză.
În spatele lui, Miro îl privea cu o liniște stranie, ca un paznic care asistă la împlinirea unui destin. În ochii motanului nu era teamă, ci recunoaștere. Ca și cum știa că omul din fața lui nu mai era doar un om.
Atunci a înțeles adevărul pe care îl căutase în disperare:
certitudinea nu se găsește în siguranță, ci în acceptarea transformării.
Căutarea lui de a controla viața îl condusese la descoperirea că viața însăși este o formă de agonie — nu dureroasă, ci profundă, pentru că te obligă să renunți la ceea ce ai fost.
Creaturile nu îl devorau. Îl rescriau. Îl pregăteau.
Pentru ce anume, nu știa. Dar simțea că nu mai aparținea luminii obișnuite. Că umbrele îl priveau acum ca pe unul de-al lor, nu ca pe o pradă.
În noaptea care urma, nu se mai temea de întuneric.
Întunericul îl recunoștea.