După o noapte de neuitat în care își sărbătorise ziua de naștere, Marian voia să facă o incursiune împreună cu Ștefan, sperând că aerul curat îi va alunga oboseala acumulată.
Se înviorase cu un ceai rece, iar răgazul îl făcuse să se gândească la starea tehnică a mașinii: reviziile erau expirate, direcția față nesigură. „Nu o să am eu parte de ghinion,” se încurajase singur. Urma să se întâlnească cu Ștefan la ieșirea din oraș.
Amândoi erau de vârstă medie, înalți: unul șaten, celălalt brunet. Îi deosebea spiritul de organizare. Ștefan era analitic și meticulos, în timp ce Marian era grăbit și impulsiv. Între ei exista o diferență de vârstă, dar nu suficient de mare încât să le afecteze comunicarea. Marian se temea de neprevăzut, iar neprevăzutul pândea la fiecare pas: putea fi un animal ieșit din desiș, un șarpe strecurat printre picioare sau chiar o nălucă.
Despre livadă, Ștefan știa doar că se afla pe versantul unui deal, nu departe de oraș. La sosirea vehiculului, Ștefan aștepta gata să urce. Mașina, un Ford Ducato de 16 locuri, demară temerar. Soarele cucerea încet văzduhul, oglindindu-se în râul străbătut de un pod. Cei doi tăceau. Marian, cu mâinile pe volan, părea relaxat. Ștefan, ca un copilot, urmărea parcursul.
La un moment dat, identifică pe partea dreaptă a drumului un camion staționat. „Avem o mașină în față,” spuse calm și hotărât. Era convins că Marian o văzuse, dar brusc vehiculul ieși din banda de rulare, șterse marginea neasfaltată a drumului, tăind o brazdă din șanț, depăși camionul și se înscrise pe podul din lemn.
Îl traversă în viteză, oprindu-se în gardul unei case, cu o explozie de pneu.
Buimaci, cei doi coborâră din vehicul, privind înapoi la podul ce se prăbușise. „Ce s-a întâmplat?” îl întrebă Ștefan. „Am adormit,” răspunse sec Marian. „Cum să se întâmple așa ceva? Era drum drept!” se răsti Ștefan, neștiind de noaptea pierdută a prietenului său. „Nu am dormit... m-a răzbit oboseala,” veni răspunsul.
Ștefan îl privi cu uimire. „Și în astfel de condiții ai vrut să mergi la livadă? Ești nebun, omule! Vrei să ne omori?”
Marian se învârti în jurul mașinii să observe daunele. Pierderea cea mare era distrugerea podului din bârne. Într-o zi de duminică, nimeni nu se implica să-l repare. „E Sfânta zi,” gândi Ștefan. Mașina, în afară de câteva zgârieturi și o roată înțepenită între uluci, nu avea alte daune. Din radiator fierbea apa.
Din curtea gardului lovit ieșiră câțiva indivizi curioși să vadă tărășenia. Oamenii cercetară mașina, convinși că doar o minune a făcut ca aceasta să nu cadă în râu. Făcură cruce, pipăiră vehiculul, se învârtiră în jurul lui. Priveau cu regret podul prăbușit – singura ieșire din sat. „Bună ziua, oameni buni,” îi salută Marian. „Bună,” răspunseră ei, „dar după cum vedem, nu prea e bună.”
„Cu ce gânduri pe la noi?” întrebă unul. Marian, vinovat, încercă să zâmbească, dar nu-i ieși. „Am vrut să văd livada. Sunt din neamul lui Gheorghe.” „Gheorghe?” se mirară oamenii. „Cel care locuia mai sus de biserică? I se mai spunea ‘a lui Sfântul’.” Câțiva îndrăzniră să se apropie și îi strânseră mâna. „Tu trebuia să fii Marian,” spuse unul mai în vârstă. „Da, adevărat. Și dumneavoastră sunteți moș Achim?” Bătrânul, cu fața ridată și chip luminos, îl îmbrățișă.
Marian îl prezentă pe Ștefan, pe care îl recomandă ca pe un bun inginer horticol. Zona era prielnică pomiculturii. „Dar vă văd mai mulți strânși. Locuiți toți aici?” întrebă Ștefan. „Nu,” răspunseră. „Am venit pentru o nuntă. Maria își mărită fiica.” Marian spuse că era o nepoată îndepărtată. Ștefan nu cunoștea satul și nici rudele lui Marian, dar înțelese că vor fi invitați la nuntă.
Avea mereu cu el un aparat de fotografiat, util în munca de teren, dar și în astfel de împrejurări. Nu putea pleca, iar căderea podului îi oferise o preocupare. Scoase aparatul din geantă și, cu nerăbdare, se hotărî să realizeze câteva cadre. Nu-i plăcea să stea degeaba. Fotografierea era pentru el o îndeletnicire detașabilă.
Oamenii erau îmbrăcați festiv, minunați pentru câteva instantanee. Cuvintele lui Achim îi rămăseseră întipărite. Fusese o formulare ciudată: „Maria își mărită fiica.” De obicei se anunță numele miresei, dar modul de adresare inducea ideea că nunta era forțată. Ștefan suspecta un secret. Curiozitatea lui creștea. Un fotograf atent putea observa amănuntele.
Marian rămăsese la mașină cu grupul de nuntași, iar Ștefan se îndreptă spre curtea casei. O femeie mândră îi ieși în cale. Vârsta îi trăda atitudinea de luptătoare, ridurile exprimau cunoașterea vieții. Îi amintea de bunica sa. „Bună ziua,” o salută el. Ea îl abordă direct: „Vai de capul vostru! Stricat-ați podul și gardul! Noroc că biserica e în partea cealaltă a satului. Puteam merge la cununie.”
Estimarea era clară: ceva nu era în regulă cu această nuntă. „Să fie măritată forțat fata? Ce mamă ar face asta?” se întrebă Ștefan. „Ei, și dumneata... doar am atins gardul, iar roțile s-au înțepenit între stâlpi. Podul probabil era vechi și afectat de ploi,” mai zise el. Femeia îl măsură din cap până-n tălpi, zări aparatul de fotografiat și întrebă: „Ești fotograf?” „Din pasiune,” răspunse el. „Ai putea să ne faci și nouă fotografii astăzi?”
„Da, dacă vreți,” spuse Ștefan. „Haideți în curte. Eu sunt Lena,” adăugă ea. „Ștefan,” răspunse el. Relația dintre cei doi devenea cordială. Domnișoarele și cavalerii de onoare supravegheau bradul împodobit cu hârtie creponată, pe care îl vor purta prin sat. O tânără se detașa din grup.Tristețea i se întipărise în priviri. Un dulău cu blana pătată era păzitorul ei.
Lena zărind-o interveni brutal:
– Treci în casă și te îmbracă!
Tânăra, afectată în sentimentele ei, nu găsea înțelegerea necesară pentru a se bucura de acea zi. Tristețea ei părea că înconjoară pământul, doar câinele părea că o înțelege. O privea cu blândețe...Tinerii cu ținute lor elegante, trădau conformismul social.
– Te măriți cu cine spun eu să-ți fie de bărbat, nu să umbli cu hăndrălăii la mare.
La țipetele mamei a venit răspunsul fetei.
– Dar mamă, nu-l iubesc!
– Îl vei iubi, că așa trebuie! Nu mă contrazice!
Apoi, cu tărie, aruncă asupra fetei ceva ce suna ca o sentință:
– Eu te-am crescut, eu te mărit!
Bocetele fetei erau o confirmare a neputinței sale de a se opune. Însă nu era dispusă să risipească iubirea, simțind, totuși, nevoia de un sprijin. Iar singurul care i-l acorda era dulăul pripășit de o săptămână în curtea părintească.
În toiul dialogului aprins, sosi și Marian care asistă la cearta ce amenința atmosfera întregii zile. Deși erau doar martori, cei doi prieteni se simțeau stingheriți de penibil. Ca și intruși, le-ar fi stat mai bine să plece, dar incidentul provocat îl ținea pe loc. Nu cunoșteau raționamentul nunții și nici pe protagoniști.
Marian era o rudă îndepărtată a miresei și nu o cunoscuse anterior. Fata crescuse fără părinți naturali. Lena o adoptase de mică, atunci când părinții săi, deținuți politici, muriseră în închisoare. Se simțea responsabilă pentru ea, dar mai ales soțul pe care-l impunea, avea un statut bun și o carieră în față, astfel încât ar fi putut ar fi putut să profite cu toții, mai ales că Lena se săturase de viața petrecută la țară.
Viitorul soț umbla țanțoș ca un cocoș în cea mai bună zi a vieții sale. Nu era urât, însă aspru în uitătură și privea mai ales acareturile.
Fata se grăbi să intre în casă. În dreptul ferestrei se pieptăna prelung. Părul ei strălucea în lumină. Curtea întreagă răsună, însă, de cântecul lăutarilor. Dar în pieptul fetei se zbătea durerea, o suferință căreia cu greu îi făcea față. Era pusă între a alege o viață fără iubire și între a trăi împreună cu cel pe care-l iubea și care părea că este departe acum. Taina era doar în sufletul ei și doar ea o cunoștea.
Iubirea reală este puternică și cel ce iubește își asumă libertatea. Iubitul fetei era real, în carne și oase. Exista aievea, ea fiind convinsă că este alesul perfect. Dar unde era?
Singurul ei prieten de acum, era câinele, ce părea că înțelege tot ce-i vorbea, și-n felul său unic o încuraja să aibă răbdare, să fie puternică.
O existență pe pragul casei și o alta liberă, atât timp cât pentru cea din urmă, cea a libertății sale, va plăti cu prețul căsniciei, cu un soț față de care nu va simți decât milă și uneori repulsie.
Înconjurată de asemenea intenții până și a respira era ca un legământ pe care-l făcea cu viitorul său. Drumul spre biserică era relativ lung. Ruta obișnuită pentru a ajunge la biserică străbătea intersecții. La fântână mireasa și ginerele plus nașii au coborât să toarne apă pentru bradul împodobit. Ginerele, un individ timid și reținut în gesturi, nu prididea să întrețină atmosfera cu flacăra cuvintelor.
Trecătorii erau îndemnați cu plosca cu rachiu sau vin, după preferințe, doar să vină la nuntă.
Ștefan observa întreaga desfășurare, atent la obiceiuri. Marian claxona la întâlnirea din intersecții și asculta. Din senin, un tunet urmat de un fulger a despicat cerul. Lumina albă a acoperit mașina. Toți au tresărit, mireasa a privit în dreapta drumului unde gândurile sale s-au materializat pentru câteva secunde pe suprafața arborilor, sub forma unui flăcău chipeș. Să fi fost doar imaginația sa sau era întruchiparea dorinței de a-și recupera iubitul? Nu-și putea răspunde.
Căsătoria forțată o simțea ca pe o mutilare, ca pe o constrângere ce-i sfâșia sufletul. Indignarea căpătase proporții, îi atacase sufletul. Însă răbdarea sa era mărturie că accepta supunere pentru a-și recupera libertatea în umbra căsniciei. Chiar cu prețul fățărniciei, se va folosi de paravanul mariajului, în spatele căruia va alege măsura dublei existențe.
Convoiul mergea dus de o atitudine demnă de împăcare, de toleranță, cu seninătatea gândului că săvârșesc ceea ce trebuie. Numai în inima fetei era o contradicție între dorință și supunere. Participa activ la împlinirea obiceiurilor, însă nevoită să poarte masca neputinței. Tot ce o înconjura pălea în privirea sa.
Casele pe lângă care treceau însoțiți de autovehiculul condus de Marian, aveau pe garduri afișate țoale festive, iar lumea le ieșea în cale. Știau că legământul miresei pentru adevăratul iubit era viu legat cu iubire adevărată și totuși participau solemni.
Viitorul mire era fizic alături de mireasa sa, ca într-o fotografie, martor ostentativ. Rolul îi revenea ca rezultat al unei tranzacții bună pentru el dar împovărătoare pentru fată, ce-l aducea în fața obștii cu un nou statut, nu și cu dăruire sufletească.
S-ar fi simțit bine să fie iubit. Își dorea iubirea. Nu era un om rău, însă teama din sufletul său venea din pruncie, când firea sa retrasă îl izolase de comunitate. Până la căsătorie fusese un crai dorit ca ginere, de mamele din sat. Însă ezitările sale anterioare l-au ținut departe de viața de familie.
Îl atrăgea, nu putea să recunoască, situația materială a soției. Muncise o viață să evolueze, să se căpătuiască, iar munca îi fusese grea. Comuna din care proveneau amândoi, avea sate de munte unde proprietatea se păstrase intactă.
Familiile celor doi aveau stări sociale diferite. Tânărul venea dintr-o margine de sat, unde supraviețuirea era o ocupație vitală. Părinții fetei erau mai organizați, chibzuiți, harnici și îndemânatici.
Iubitul ales de Rodica era un sărman îngrijitor la vaci, dar sincer și visător.
– Cum fiică-sa să aibă de soț un oarecare coate-goale, fără casă? își spunea coana Lena, mama fetei. Așa ceva nu se poate, susținea ea.
Dar văcarul nu era un oarecare. Salvase de la înec viața Rodicăi. În vara trecută, aceasta lucrase ca ospătăriță, pe litoral. Valurile, căldura, infinitul o tentaseră să se lase la îndemâna mării. Numai că marea avea legile ei nescrise, pe care Rodica nu le cunoștea. Farmecul și blândețea fetei îl cuceriseră pe salvator.
Cum Lena a aflat tărășenia, a hotărât să încredințeze prin căsătorie fiica unui viitor ginere care să fie răspunzător de viața Rodicăi..
Păreau că îngerii dansează. Un soare imortalizat de un creator blând devenea etern. Alaiul de nuntași s-a răcorit în antreul bisericii, unde s-au făcut fotografii. Ștefan și Marin, printre petrecăreți, urmăreau mireasa. Ginerele primea încurajări de la ceilalți bărbați. Era mândru de isprava sa și convins că-și va stăpâni soția chiar cu o iubire de conveniență.
Mireasa, cu o atitudine abătută, își ascundea gândurile în tăcere. Emoția sa răzbătea cu greu din respirația sa. Nu-și trăda sufletul, să-și împlânte cuțitul disperării, al despărțirii de adevăratul iubit care se strecurase în sufletul său imaculat.
Nașii, ca două ghirlande de flori, îi însoțeau cu lumânări să-i călăuzească în viața creștină.
Biserica cu acoperiș de tablă, așteptase mirii cu ușile deschise. Preotul, un om tânăr, îi aștepta la rându-i. Slujba religioasă, sub asaltul timpului , în toiul caniculei, era plictisitoare.
Văzând-o cu privirea rătăcită, soacra mare, o femeie zgribulită, îi aruncă vorbe severe:
– Lasă, fată visarea, craiul tău nu te va răpi!
Subconștientul ei clădea imagini pure, ce ar fi putut să ducă la evadare. Dulăul se agita din ce în ce mai mult. Mireasa doar îl privea, simțea că momentul așteptat se apropie.
Nu avea cum să fie altfel. Dorințele sale erau sincere. Mintea putea influența realitatea.
- Isaia, dănțuiește! cântă popa Radu pe naș.
În acest timp mătușa Aglaia arunca cu bomboane în biserică, cu toții dând ocol masei de cununie. Bomboanele mici se rostogoleau și intrau prin toate colțurile lăcașului bisericesc, încât dascălul îi zise:
– Femeie, nu mai arunca, sperii sfinții!
Iubirea adevărată este puternică și cel ce o are trebuie sa și-o asume. Iubitul fetei era dârz și ager, era frumos și stăpân pe el. Era contrar celui dat de Lena și pe care fata era obligată să-l accepte.
Ștefan asista la eveniment curios, dar și nerăbdător. Știa că mirii sunt așteptați la întoarcere cu mesele întinse, în casa socrilor mici pentru rânduielile de prânz, iar seara vor merge la socrii mari unde se va strânge și darul.
La microbuz rămăsese Marian să păzească integritatea vehiculului de zburdalnicii copii. Aceștia dădeau târcoale, pregătiți să agațe de mașină cutii de tablă.
Soarele poposise pe cupola bisericii.
Cuvintele populare:
Fântână cu apă lină,
Primește veste divină
Că azi se-nsoară feciorul
Cu fata ca trandafirul
sau urmărea jocul domnișorului ce purta bradul:
- Brad frumos și împodobit
Azi mirele s-a-nsorit
Du-l cu cinste prin tot satul
Să-i fie norocul/datul.
Veselia însoțitorilor era pilduitoare pentru toți care se prindeau în horele stârnite ad-hoc. Vâlva pornită de nuntă din sat era molipsitoare. Cel mai harnic zidar din comună își căsătorea fata cu un flăcău cuminte și ascultător din satul vecin, căruia i se dusese vorba că-i funcționar la stat..
Seara vântul se întețise. Stelele străluceau. Ștefan înregistra în camera foto desfășurarea. Marian se ghiftuise bine când generatorul de lumină a încetat să lucreze.Lămpile electrice s-au stins definitiv. Dinamul care furnizase curentul electric cedase.
Mesenii nu mai aveau fețe umane, ci măști caraghioase, erau martorii sacrilegiului în lumina palidă a felinarelor alimentate cu gaz,ce se străduiau să alunge întunericul dar mai mult afumau.
Scufundați în tăcerea nopții, oaspeții din curtea cu nuni au oftat. Tremurul spaimei i-a cuprins. Dansul încetă. Tatăl obosit căzu în colb. Doar lătratul câinelui se mai auzea, într-un mod arțăgos, ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Din cerul spintecat de fulger, coborî un inorog alb ca mătasea iernii.
Se așezase o liniște divină. Cu toții priveau înmărmuriți. Animalul fabulos se așezase cuminte lângă mireasă și aștepta. Imaginea, parcă desprinsă dintr-un tablou, era de sorginte divină. Era salvarea pe care o aștepta mireasa. Depindea de ea să încalece inorogul.
Ea știa că dacă îl va prinde de căpăstrul de argint, va pleca pentru totdeauna din lumea păcătoasă.
Fata îngenunche. Cu rochia albă în țărână, strânse câinele la piept, pentru a-l liniști și în întunericul suveran deschise poarta spre libertate.
– Fată, strigă Lena, să nu faci nebunii!
. Mesenii, unii încinși de băutură, asistau neputincioși, hliziți ca la un spectacol sumbru. Zgomotul paharelor lovite sporea conținutul haotic al atmosferei. Taraful continua să cânte la limita normalului, ce lua conturul unei narațiuni dezarticulate.
Câinele lătra cu furie, țintindu-l cu ochii pe tatăl absorbit de băutură. Însă muzica scăzuse în amploare ca și cum tristețea nunții cobora în pământ.
O lume hilară se strânsese în jurul meselor. Privind-o în rochia de mireasă, ginerele o admira înghițind cu nesaț și bând vinul negru ce i se punea în față. Vinul i se prelingea pe bărbie, iar privirea lacomă îi alerga pe trupul femeii. Petrecerea era gata pentru el ar fi urmat noapte nunții.
Dar deodată mireasa făcu o mișcare neașteptată cu toate ca tremura înfricoșată. În resemnarea sa, încă spera că va reuși să scape. Vântul nopții era blând, pentru ca șansele evadării să fie reale. Inorogul o aștepta.
Însoțită de câinele ce o asista cu prietenie, mireasa se desprinse din mijlocul curții și sprințară a luat de gât animalul cu unicul corn Tatăl său nu văzuse nimic, adâncit în băutură, cânta.. Vocea sa era falsă, dar trăda emoția adevărată..
Mesele întinse și acoperite cu bucate dominau poftele nuntașilor. Se auzea cum curgea vinul în pahare.
Ginerele ațipise, murmurând fals. În schimb, Lena vigilentă începu să strige
-Mireasa fuge
Rodica acceptase compromisul, se despărțea de casa copilăriei care acum o stingherea.
Era ziua eliberării sale.
Ștefan cu aparatul de foto se străduia să fotografieze fuga dar fără succes!