Codrin copil de etnie roma era iubit de păsări.. Înalt, cu brațe vânjoase atrăgea privirile de la distanță. Mușchii îi ieșeau în relief sub hainele ponosite, iar zâmbetul îi trăda o siguranță de sine rară. Privirea lui părea să pătrundă în sufletul celor care îl întâlneau, greu scăpai de sub magnetismul ei. Dar în piept, în loc de inimă, Codrin purta un foc nestins, o neliniște care nu-i dădea pace.
Iubea libertatea cu o pasiune aproape dureroasă, o apăra cu pumnii lui masivi ori de câte ori simțea că cineva o amenință. Era un răzvrătit, un pusti care nu-și găsea locul în lume. Mama lui, o femeie de o frumusețe rară, își creștea singură cei șase copii, părăsită de bărbatul care nu fusese dus la biserică și care plecase fără să privească înapoi.
Școala era pentru Codrin un loc străin. O ocolea cu îndârjire, trecea pe acolo doar când colegii îl chemau să-i apere de cei din clasele mari sau când era vreo serbare și spera să prindă o farfurie cu mâncare pentru el și frații lui. Deși rar prezent, era cunoscut pentru tupeul cu care înfrunta profesorii. Descoperise femeia, iar cu toți din clasa sa considera că timpul petrecut în bancă era pierdut.
Într-o zi, profesorul de matematică, care nu-l suporta nici din pricina culorii pielii, nici pentru că era mereu provocator, îl scoase la tablă. Voia să-i încheie media, dar și să-l umilească. Codrin era complet nepregătit. Profesorul văzu în asta ocazia perfectă să-l admonesteze, să-l pună la punct.
— Țigane, bagă-ți mințile-n cap! Nu mai pierde vremea, că de prost ce ești îți mănâncă lupii mămăliga!
Atât i-a trebuit lui Codrin. Cuvintele, pline de dispreț și venin, i-au aprins sângele. Pumnul său, în care coborâse toată furia adunată în ani de umilință, a plecat ca o săgeată spre figura profesorului. Nimeni nu rezista loviturii lui Codrin. Era puternic, și știa asta. În pieptul lui se amestecau mândria de a fi tare cu nestăpânirea care-l făcea să explodeze.
Profesorul a căzut fără un cuvânt. Codrin n-a mai avut de ales. A fugit.
Zile întregi a rătăcit prin păduri, departe de drumuri și priviri. Se hrănea cu fructe, se ascundea în desișuri, dormea sub cerul liber. Nici măcar mama lui nu știa unde e. Îl căutau jandarmii, îl voiau prins, pedepsit. Codrin nu era genul care să caute singurătatea. Avea nevoie să fie văzut, recunoscut. Să-și măsoare puterea cu ceilalți. Așa că, atunci când Circul Buratino a sosit în oraș, a simțit că venise momentul să coboare din munți. Nu oricum, ci trecând pe la moara lui Calamb.
Moara se afla la marginea orașului, lângă casa morarului, care locuia împreună cu fiica sa. Codrin era hotărât să-i dea o mână de ajutor în schimbul unui prânz pe care îl considera îndestulător. A doua zi avea să meargă la circ, atras de lumea aceea stridentă, unde spera să întâlnească oameni puternici și fiare înspăimântătoare. Vroia să se măsoare cu luptătorii din arenă. Pentru el, circul avea dimensiuni fabuloase.
Pe umerii lui lați, sacii cu făină păreau ușori. Îi aduna în șopron cu o dexteritate care îl uimea pe Calamb.
— Bravo, băiete! De un asemenea ajutor aveam nevoie! exclamă morarul, încântat.
Dar Codrin nu era atent la laude. Se concentra doar pe sacii pe care îi căra.Avea alt gând. Nu-i trecea prin minte să se stabilească acolo, deși fata morarului îi plăcea. Gândul lui era să plece în lume și să se facă vestit.
A doua zi, Codrin s-a dus la circ. Cortul imens sub care se desfășura spectacolul l-a impresionat. Dar nu avea bani, iar paznicii nu-l lăsau să intre. În învălmășeala creată, s-a luptat ca un adevărat gladiator. Croșeele și pumnii lui au atras atenția unui antrenor care l-a abordat imediat.
— Hei, tu! Ai sânge de luptător. Vrei să intri în arenă?
Codrin l-a privit cu ochi aprinși. Era începutul unei noi aventuri.
Antrenorul, un bărbat scund și musculos, cu o privire pătrunzătoare și o cicatrice adâncă pe obrazul stâng, îl privi pe Codrin cu interes. Nu era prima dată când vedea un tânăr cu forță brută, dar ceva în felul în care Codrin se mișca, în felul în care își păstra echilibrul în mijlocul haosului, îl făcea să creadă că are în față un diamant neșlefuit.
— Hei, băiete! Ai sânge de luptător. Cum te cheamă? întrebă el, apropiindu-se.
— Codrin, răspunse tânărul, ștergându-și fruntea cu dosul palmei.
— Codrin... Vrei să intri în circ? Nu ca spectator, ci ca parte din spectacol?
Ochii lui Codrin sclipiră. Era exact ce își dorise. Nu doar să vadă, ci să fie văzut. Nu doar să admire, ci să fie admirat.
— Da, vreau. Vreau să mă lupt. Vreau să arăt ce pot.
Antrenorul îl măsură din priviri, apoi îi făcu semn să-l urmeze. L-au condus printr-o intrare laterală, pe lângă corturile colorate și mirosul de rumeguș, până la o zonă unde se antrenau luptătorii. Erau acolo bărbați masivi, femei cu mușchi sculptați, și chiar un bătrân cu o privire de oțel care ridica greutăți ca și cum ar fi fost pene.
— Aici începe totul, spuse antrenorul. Dacă vrei să fii parte din lumea noastră, trebuie să dovedești că ai nu doar forță, ci și disciplină.
Codrin nu se temea. Începuse să se antreneze cu o determinare feroce. Zilele treceau, iar el devenea din ce în ce mai cunoscut printre cei din circ. Avea o tehnică neșlefuită, dar o voință care îi uimea pe toți. Într-o seară, după un antrenament intens, antrenorul i-a spus:
— Mâine vei urca în arenă. Nu va fi o luptă ușoară. Vei înfrunta pe Boris, omul-urs. Dacă reușești să-l ții piept, ești unul de-al nostru.
Codrin nu dormi în acea noapte. Își amintea de moara lui Calamb, de fata cu ochi verzi care-l privea în tăcere, de sacii de făină care-i păreau ușori. Dar mai presus de toate, își amintea de visul său: să fie cunoscut, să fie văzut.
A doua zi, cortul era plin. Spectatorii aclamau, muzica răsuna, iar Codrin păși în arenă cu inima bătând ca un toboșar nebun. Boris îl aștepta, masiv, cu o blană de urs pe umeri și o privire fioroasă.
Lupta a fost crâncenă. Codrin a fost trântit, lovit, dar nu s-a dat bătut. Cu fiecare cădere, se ridica mai hotărât. La final, cu un croșeu precis, l-a pus pe Boris în genunchi. Publicul a izbucnit în aplauze.
Codrin devenise parte din legendă. Nu mai era doar un tânăr cu visuri, ci un nume rostit cu admirație. Dar în adâncul sufletului său, știa că drumul abia începea.
După succesul de la Marele Turnir, Codrin a fost abordat de un impresar cunoscut care i-a propus să intre în lumea sportului de performanță. Era o ofertă tentantă: antrenamente profesioniste, meciuri televizate și, mai ales, bani buni. Codrin a acceptat fără ezitare. În scurt timp, a devenit boxer cu acte în regulă, iar cariera lui a luat avânt. Cu fiecare victorie, numele său apărea în ziare, iar publicul îl aclama ca pe un erou.
Dar faima aducea și tentații. Codrin, orbit de succes și dorința de a câștiga mai mult, a intrat în lumea pariurilor. La început, părea un joc: câteva sume plasate strategic, câteva câștiguri rapide. Apoi au apărut oamenii din umbră — gangsteri care controlau meciurile, care dictau cine câștigă și cine pierde. Codrin a fost abordat să „joace după reguli”, să piardă intenționat un meci important. A refuzat.
Refuzul l-a costat scump. După o confruntare nocturnă, a fost prins și bătut crunt de oamenii mafiei. A fost găsit a doua zi într-un gang, cu fața tumefiată și mâinile tremurânde. Cariera lui părea încheiată, iar visul de glorie se destrăma.
Dar Codrin nu se gândea la el. Avea nevoie de bani pentru mama sa, grav bolnavă. Cu ultimele economii, a reușit să o interneze pentru tratament, iar apoi i-a găsit un loc de muncă modest, dar stabil, ca spălătoreasă într-un hotel din oraș. Nu era mult, dar era un început.
În ciuda rănilor, Codrin nu renunța. Se antrena în tăcere, în săli obscure, departe de lumina reflectoarelor. Nu mai lupta pentru faimă, ci pentru demnitate. Pentru mama lui. Pentru șansa de a se ridica din nou, de data aceasta cu capul sus și fără compromisuri. După ce fusese bătut crunt de gangsteri, cariera sportivă a lui Codrin s-a prăbușit. Cota lui în lumea boxului scăzuse dramatic. Promotorii îl evitau, iar publicul îl uitase. Nu mai era „luptătorul din munți”, ci doar o umbră a celui care fusese. Dar Codrin nu se dădu bătut. Se antrena singur, în săli obscure, cu pumnii înroșiți și sufletul greu. Nu mai lupta pentru glorie, ci pentru mama sa, bolnavă și tot mai slăbită.
Ea era singurul motiv pentru care continua. Îi ducea medicamente, îi găsise un loc de muncă modest ca spălătoreasă, dar boala o măcina pe dinăuntru. Într-o seară, când durerile deveniseră insuportabile, mama lui Codrin a băut o doză mare de băuturi tari, sperând să amorțească suferința. Trupul ei nu a rezistat. Codrin a găsit-o dimineața, întinsă pe pat, cu ochii închiși și mâinile împreunate ca într-o rugăciune.
Agonia ei fusese tăcută, dar sfâșietoare. Codrin a căzut în genunchi lângă ea, cuprins de o durere pe care nu o mai putea înfrunta cu pumnii. Regretele îl copleșeau. Își amintea cum îi promisese că va reuși, că o va salva, că va fi cineva. Dar acum, toate promisiunile se spulberaseră.
În acea zi, Codrin a hotărât să iasă din box. Nu mai avea pentru ce să lupte. Nu mai voia să lovească. Voia doar să înțeleagă. Să se vindece. Să se ierte.
După ce și-a încheiat cariera sportivă în mod brutal, Codrin a fost nevoit să-și regândească drumul. Cu reputația pătată și corpul slăbit de rănile trecutului, a acceptat o slujbă stabilă: a intrat în poliție. Uniforma îi oferea din nou un cadru, o disciplină, o aparență de putere. Dar în sufletul lui mocnea o frustrare adâncă — nu mai era în lumina reflectoarelor, nu mai era aplaudat, nu mai era erou.
În primele luni, Codrin a fost un polițist obedient, respectând regulile și executând ordinele. Dar pe măsură ce zilele treceau, iar amintirile din ring îl bântuiau, a început să-și canalizeze nemulțumirea în moduri greșite. Avea o slăbiciune pentru bărbații masivi, musculoși, care îi aminteau de adversarii din trecut. Îi oprea pe stradă pentru controale de rutină, îi amenda pentru motive minore, iar uneori îi aresta pe baza propriei judecăți, fără dovezi clare.
În secția de poliție, colegii îl considerau eficient, dar rece. Nimeni nu știa că, în timpul interogatoriilor, Codrin își imagina că se antrenează din nou. Că fiecare lovitură aplicată era parte dintr-un meci imaginar, că fiecare adversar era o umbră a gloriei pierdute.
Totuși, Codrin nu era un om rău. În adâncul sufletului, lupta cu o durere pe care nu știa cum să o exprime.Adesea isi visa mama.. Era singura ființă care îl privise cu blândețe, care îl întrebase: „Ești bine, Codrin?” —el ii mulțumea și-n somn.
Într-o zi, după ce a arestat un tânăr nevinovat doar pentru că semăna cu un fost rival din ring, Codrin s-a privit în oglindă și nu s-a mai recunoscut.Avea sânge în priviri și ochii sai exprima ura..
Era prea târziu. Imaginea pe care Codrin o construise despre sine — un om al legii, un fost luptător, un justițiar — se deformase în timp, ca o mască ce se crăpase pe dinăuntru. Nu-i dădea pace. Orice pricină măruntă îl atâta. O privire sfidătoare, un gest neglijent, o replică spusă prea tare — toate deveniseră pretexte pentru a se lua de oameni. Nu mai era vorba de ordine, ci de o luptă personală cu umbrele trecutului.
Într-o seară rece de toamnă, pe o stradă slab luminată din cartierul vechi, Codrin îl zări. Era unul dintre bărbații pe care îi arestase de mai multe ori. Un om masiv, cu o privire pierdută, beat și cu pantofii descheiați, târându-se pe trotuar ca o fantomă a unei vieți ratate.
Codrin se opri. Îl privi lung. Simțea cum în el se adună o tensiune veche, o furie mocnită. Omul îl văzu și zâmbi strâmb, fără să-l recunoască imediat.
— Ce faci, Codrine? Ai venit să mă mai iei o dată? mormăi, clătinându-se.
Codrin nu răspunse. Se apropie încet, cu pași grei, ca și cum fiecare pas era o alegere. Îl putea aresta din nou. Îl putea lovi. Nimeni nu l-ar fi întrebat nimic. Era polițist. Avea autoritate. Dar în acel moment, ceva s-a frânt în el.
Privindu-l pe acel om, Codrin s-a văzut pe sine. O versiune a lui, căzută, rătăcită, înfrântă. Nu era doar un bețiv pe stradă. Era o oglindă.
— Nu, nu te iau nicăieri, spuse Codrin, cu o voce joasă.
— Încheie-te la bocanci! îi strigă Codrin, cu voce tăioasă. Ce umbli așa dezordonat? Te crezi grozav?
Omul, beat și cu privirea tulbure, se clătină ușor. Codrin îl privea cu dispreț. Nu-l suporta. Avea impresia că îl sfida, că îl provoca. Era unul dintre acei bărbați masivi pe care îi arestase adesea, pe care îi considera vinovați doar pentru că îi aminteau de propria cădere.
Omul se aplecă, ca și cum s-ar fi pregătit să-și încheie bocancii. Dar în buzunarul ascuns din interiorul tălpii, avea un cuțit. Cu o mișcare bruscă, îl scoase și, orbit de furie și alcool, îl înfipse în gâtul lui Codrin.
— Mama ta de javră! urlă, cu o voce răgușită.
Codrin nu avu timp să reacționeze. Căzu pe spate, cu ochii larg deschiși, într-un amestec de șoc și neputință. Viața i se scurgea în tăcere, pe asfaltul rece.
Omul se așeză pe bordură și continuă să bea. După câteva pahare, furia se transformă în tăcere. Își amintea cum Codrin îi luase permisul, cum pierduse serviciul de șofer, cum viața i se prăbușise. Îl urâse. Îl blamase. Dar acum, privind trupul inert, regretele îl cuprindeau ca niște valuri grele.
Remușcările îl sfâșiau. Era totuși om. Începuse să plângă, cu capul în mâini, tremurând. Într-un gest de luciditate, s-a ridicat și s-a dus singur la secția de poliție. A intrat cu pași grei, murmurând:
— L-am omorât pe Codrin...