Copilul privea cu ochi mari, limpezi, ca două ferestre spre o realitate paralelă. În jurul lui, orașul se mișca grăbit, dar el rămânea nemișcat, cu fruntea aplecată asupra unei cărți. Lumea din pagini îl absorbea cu totul.
Pe trotuar, o tânără coborâse din autobuz cu o grabă furioasă. Se împiedicase de prag, de pași, de oameni. Căzuse aproape, dar se redresase cu o energie înverșunată. Privirea ei era o săgeată, aruncată spre ușa autobuzului care tocmai se închidea. Prea târziu. Vehiculul plecase.
Înăuntru, copilul citea despre o navă rătăcită pe mări tulburi, unde o supraveghetoare stârnea vrajbă și teamă. Nimeni nu o iubea. Nimeni nu o înțelegea. Dar ea era acolo, prezentă, amenințătoare.
Tinerii din autobuz priveau prin geam mișcările femeii de afară. Gesturile ei erau dezordonate, aproape obscene. Spaima ei devenise contagioasă. Autobuzul se îndepărta, dar neliniștea rămânea.
Apoi, din trapa deschisă, se iviră aripi. Mari, negre, fâlfâitoare. Aripi de liliac. Între ele, silueta unei femei. Era ea. Tânăra de pe trotuar. Dar transformată. Înspăimântătoare. Fantastică.
Copilul tresări. Tocmai ajunsese la pasajul în care femeia din poveste descoperea trădarea. Coincidență? Sau cartea prindea viață?
Elevii se retrăgeau într-un colț, speriați. Autobuzul părăsea asfaltul și se avânta într-un crâng. Crengile loveau geamurile. Aripile femeii obturau lumina. Șoferul, palid, ținea cu greu direcția.
Tinerii alergau pe culoar, trecând pe lângă copilul cu cartea. Îl ignorau. Dar el citea. Mai adânc. Mai intens. Imaginile din pagini deveneau realitate. Femeia-liliac părea desprinsă din rândurile cărții.
Autobuzul luneca pe iarbă. Noaptea cobora. Ființe ciudate ieșeau din paginile deschise. Se amestecau cu aerul, cu frunzele, cu spaima.
Pentru copil, timpul se oprise. Devora cuvintele. Fiecare pagină era o poartă. Când ajunse la ultima, se întâmplă ceva straniu: cartea nu se închise. Se deschise din nou, dar cu el înăuntru. Fusese absorbit.
Autobuzul reveni pe traseu. Liniștea se reinstală. Elevii se așezară la loc. Șoferul respiră adânc. Dar cartea rămânea pe banchetă, deschisă. Cine o citea, putea simți prezența copilului. Putea retrăi povestea. Putea păși în ea.