- Vreau să mă adun zece minute și nu vreau să ieșim în decor. Sunt la capăt de drum... cu mintea și cu inima. Hai să bem o cafea și să vorbim, nu pățești nimic dacă mai mergi o dată cu ologul...
- Du-te singur, nu vin! Simt că mă vei jigni foarte urât, te-aștept în mașină.
- Bine, vorbim aici, poate-i chiar mai bine... cine nu mă vede nu știe că sunt un târâtor, și să-ți spun drept, experiența vieneză mi-a ajuns, sunt sătul de umilințe! Viața mea a devenit tot mai mult una fără sens, de vindecat mai mult decât am reușit în cinci ani nu voi reuși oricât aș munci, pentru mine totul s-a terminat, sunt la finish, chiar am ajuns la capăt.
- Asta nu înțeleg la tine, de fiecare dată când e bine, frumos, urmează o criză depresivă, o nebunie vulgară și dezgustătoare.
- De fapt, asta nu-i decât o discuție teoretică, nu mă voi sinucide, dar voi face niște schimbări esențiale în viața mea, știi de câte ori am făcut noi dragoste în zece ani? De trei ori și de fiecare dată parcă voiai să-ți plătești o datorie, să-ți învingi o teamă, o singură dată n-am știut și nu știu de ce-ai făcut-o.
- Tipic, întotdeauna vrei să faci schimbări, abia aștept să le-aud...
- Letiția, ascultă-mă bine, sper, cred că nu te îndoiești de mine și nu o vei face nici după ce-ți voi spune ce vreau să-ți spun, dar pe de altă parte, nici nu m-ar mira prea tare sa fie tocmai invers, în ce mă privește nu se va schimba nimic, sentimentele mele rămân aceleași, chiar dacă și ele sunt schiloade precum trupul, doar că așteptările mele s-au oprit în Viena, au murit în parcarea hotelului, mă-ntorc în țară eliberat de povara lor, nu mai aștept și nu mai doresc nimic de la tine, nu mai am nevoie de atingerile tale, de fapt nici de vreun alt ajutor, sunt capabil să mă descurc singur și așa voi face!
- Ce-i cu tine, Iona? De ce te chinui în halul ăsta? Nu-nțeleg nimic, liniștește-te, voi face exact cum spui tu, respiră adânc, tremuri tot, hai liniștește-te, niciodată n-ai mai făcut așa!
- Poți să rămâi cu mine în casă, poți să lucrezi trandafirii, poți să pleci la bloc, contul tău conține banii din vânzarea terenului...
- Ce bani? Ce-i tot dai înainte cu banii, nu-mi datorezi nimic, ai făcut deja prea multe pentru mine, nu mai vreau niciun ban de la tine, mă descurc din munca mea.
- Ba da, e ca și cum i-aș fi dat Mihaelei, am promis doar.
- Mai du-te dracului cu banii tăi, tu cumperi totul cu bani, așa crezi!
- Tocmai că banii nu mi-au adus decât singurătate și dezamăgire, multă vreme am tot sperat să fie altfel, te-nveți a trăi și-n minciună când ți se-ntâmplă zilnic sau foarte des, momentele de adevăr, care veneau alternativ cu cele false, reaprindeau credința că este, va fi în regulă, minciuna o crezi cel mai ușor, dacă-ți place ce afirmă, sugerează sau promite. În câteva rânduri am fost tare fericit, momente destul de scurte, dar extrem de intense, adevărul este că nici perioadele acestea de criză puternică, generatoare de replici și decizii majore, nu țin foarte mult, în cea mai mare parte a vieții ne scăldăm într-un amestec de minciună cu speranță, o speranță firavă care ia locul fericirii în drumul către depresie, nimeni nu poate zbura toată viața, și Dumnezeu s-a odihnit, o creatură oribilă ca mine nu are dreptul, și asta abia acum am înțeles-o cu adevărat, nu are dreptul să te țină de mână, cu atât mai puțin să te iubească. Oricât de înalt ar fi sufletul, dacă nu are și un trup pe măsură, nu valorează mare lucru, cel puțin aici, între oameni. Merg la toaletă, apoi plecăm, m-am săturat de toate!
- Te-aștept.
...- Doamne cât se chinuie!... poate aștepta să-l ajut... mă repezea, sigur, îmi zicea că sunt o mincinoasă... este inteligent... simte lucrurile, dă-i încolo de trandafiri, e plină piața, dar se pierde cu totul, simt asta... nu are pe nimeni... câtă disperare, și nu știu cum să-l ajut, ce-a fost până acum nu mai acceptă și altceva nu-mi vine în minte, mi-oi aduna lucrurile și mă mut la bloc, la el nu mai pot rămâne... oricum se descurcă bine... uite-l că vine... ce face?... Bea? A dat peste cap un pahar, cum mai plecăm?... Mai bea unul, a-nnebunit! Oare există locuri de cazare aici? Nu-i spune nimic, lasă-l să facă cum vrea, doar nu vrea să murim... dar dacă tocmai pentru curaj... o iei razna și tu...
- Până acasă nu mai oprim! Poate în țară, dacă ne rupe foamea, hai să-i dăm bice!
S-a săltat în forța brațelor până s-a așezat parțial pe scaun, s-a prins cu mâna dreaptă de volan, cu stânga împingându-se de mânerul montat special pe stâlpul dintre portiere, rotindu-se încet cu fața către geam, și-a trecut fiecare cârjă pe bancheta din spate, și-a tras centura de siguranță și am pornit. Totul părea în regulă, pe autostradă mergea constant cu 120 de km pe oră, câteva ore n-am schimbat absolut nicio vorbă, cred că în mintea lui a scris o carte, la fel ca mine, după ieșirea din vamă abia, mergând către Arad, a rostit primele cuvinte:
- Dacă ți-e foame, știu un local bun dincolo de Timișoara, mai facem până acasă trei ore jumate, să-mi spui doar...
...- ce ușor se așază înstrăinarea între oameni! ce simplu devenim străini după ce cu doar câteva ore înainte ne iubeam cu pasiune! Ce naiba să-i spun, are dreptate, prezența lui alături, în public mă stingherește, e prea deștept să-l mint, mai ales acum că a rostit observațiile lui, nici nu mai sunt în stare să-l mint și ce rost ar avea?... E un om atât de generos încât nu ar merita supărat cu nimic, ce-i interesant e că nu-mi reproșează mie nimic, atribuindu-și lui toată vina, nici eu n-am fost frecventabilă o vreme, când nu aveam sâni, dar nimeni nu-mi vedea beteșugul, știam noi și atât... Asta e! Asta-i soluția, trebuie să oprim să-i spun ce gând mi-a venit, dacă acceptă, putem merge mai departe aproape la fel ca până acum, sau măcar cam pe-acolo. Pfuiii! ce idee grozavă, nu cred să nu-i placă.
- Oprește te rog acolo, să mâncăm! Timp avem destul.
- Bine, am înțeles, mai avem o oră bună de drum.
...- un amestec de iubire, prețuire, afecțiune împletite cu indiferență trucată, trăim într-o armonie instabilă care se poate prăbuși cu ușurință, e clar că ne iubim, e inutil să ne urâm, dacă reușesc să-l conving de justețea gândurilor mele, totul se va schimba, se va reașeza pe alte baze de conviețuire, bucuriile mele vor rămâne aproape intacte, ale lui, sper să nu fie afectate, se vor schimba multe, dar esența va rămâne.
După încă o oră de tăcere, a intrat în curtea unei pensiuni, de fapt o grădină mare fără garduri, plină cu flori, care străjuia un lac și în care erau amenajate vreo zece locuri de parcare aproape de terasa din fața clădirii impunătoare. A scanat parcarea oprind mașina, apoi, negăsind niciun loc liber, a făcut o buclă largă ieșind din curte și parcând în zona exterioară, mult mai mare, care străjuia întreaga proprietate. Tot ce se întâmpla era sub semnul ultimelor discuții, am avut convingerea că a parcat cu fața, ceea ce nu făcea niciodată, doar pentru a nu i se vedea chinul la coborârea din mașină, de către cei care erau pe terasă. Nici eu nu mai aveam un comportament natural, nu mai știam cum ar fi fost firescul în situația noastră, am coborât sub privirile unora dintre clienții terasei, așteptându-l să apară de după mașină, mi-am reglat mersul după al lui, simțeam toate privirile așintite asupra noastră, nu-l priveam deloc, a ales o masă retrasă, cea mai ascunsă cu putință, am cerut ajutorul unui ospătar pentru așezarea în scaun, eu ținându-l de o parte, el de cealaltă, răsuflând de-a dreptul ușurați la terminarea mișcărilor parcă mai jenante decât în zilele anterioare, probabil din cauza conștientizării lor acute. Mai aveam de trecut hopul ridicării din scaun, dar până atunci trebuia să luăm masa, dar mai ales, să vorbim... sau să vorbesc, așteptându-i reacția, după comanda făcută ospătarului.
- Iona, dragul meu Iona, vreau să-ți propun și eu niște schimbări în viața noastră, schimbări care diferă esențial de cele gândite de tine, prin aceea că aș vrea să rămânem împreună, la fel ca până acum. Să mă-nțelegi bine, n-o fac pentru siguranță, pentru bani, nici măcar pentru trandafirii tăi, o fac, așa cum se spune în cuplurile care-și amână despărțirea, pentru copilul nostru ...- Dumnezeule cum l-am surprins, de fapt și eu sunt surprinsă de ce-am putut să spun - da, pentru copilul nostru imaginar care acum are zece ani, e mare, îi place să stea cu amândoi, orice altă variantă producându-i suferință. Și mai e ceva... simt că ne-am pierde, amândoi ne-am pierde unul dintre sensurile existenței noastre, oricât am nega acest lucru. Vreau să te ajut, am nevoie să te ajut, așa cum am nevoie și eu de ajutorul tău, asta îmi este foarte clar!
- Nu văd care e schimbarea, vindecarea asta a ta nu-i decât sufletească, nevolnicia mea rămâne la fel.
- Da, știu, dar o putem ascunde, masca, proteja de ochii lumii, asta e esența, vreau să-ți propun să nu mai mergem cu mașina pentru a nu fi nevoit să folosești cârjele, să folosești căruciorul, știi și tu, cu siguranță că este altceva...
- Numai că până-n Viena e cam departe și trebuie să mai tragem după noi și-un dulap de haine, eventual le cumpărăm pe drum, le purtăm, apoi le aruncăm, este o variantă.
- Drumurile de felul ăsta le-aș face cu altcineva, eu vorbeam de oraș, de activitățile curente.
- Și ce schimbă asta? Neputința mea rămâne, conștiința mea n-o poate elimina, n-o mai poate uita, orice-aș face, Letiția, este cam ca ascunderea gunoiului sub preș, rămâne tot în casa mea, ba se mai și adună.
- Bun, am înțeles, nu crezi în ce ți-am spus, dar totuși mai vreau să-ți spun un lucru, ar fi la fel cu perioada în care, în locul sânilor aveam două tăieturi, acoperite cu haine, străinii nu știau nimic, hainele opreau mila și sila lor deopotrivă, chiar dacă eu eram tot timpul înspăimântată că ar putea, oricând, să cadă cuțitul ghilotinei. Crezi că eu n-am o etichetă clară lipită pe frunte, în colectivul de la școală? Poate te mai gândești...
Am început să mâncăm în liniște, părea destul de absent, iar mie mi-au năvălit în minte un milion de întrebări și calcule, forțam amintirile să iasă la lumină, și, într-o vreme, l-am întrebat direct, privindu-i mâinile:
- Iona, te rog mult de tot să-mi lămurești o nedumerire care nu-mi dă pace, de câteva ore. Tu ai început să-ți folosești mașina acum doi ani, după ce m-am îmbolnăvit eu. S-a oprit privindu-mă cu atenție.