Astăzi când o babă cheală se pieptănă cu freza tot aşa, ȋntr-o parte, iar lumea cam moare, ȋn primul rând pe aici, dar şi prin alte părţi, cam asta este. Iar subsemnatul – o tânără speranţă la peste 86 de ani – mă voi maturiza postmortem şi nici atunci mu veţi scăpa de mine. Aşa că voi lua o pauză, că timp este destul, să meditez la nemurirea sufletului. Dar „voi duce cu mine, la vedere, un jurnal intim cu multe pagini, toate imaculate.” Ȋn care scrie cele ce urmează.

Ftagmente de roman.
Sus este un platou imens. Pare nesfârşit. Pe care se joacă golf. Jos, pe o stradă largă, asfaltată, trece un convoi mortuar. Partenerul, umbra mea, mută crosa din stânga în dreapta, îşi scoate şapca, îşi acoperă inima cu ea, înclină capul.

Faci ce trebuie,îi spun.

*
Am de dat ultima lovitură de Maestru.

*

Înainte de ea, trec şi eu crosa, de data asta din dreapta în stânga, îmi scot şapca, acopăr inima cu ea, înclin capul….


*

Am dat ultima lovitură.
Instantaneu mingia a ajuns dincolo de linia orizontului unde „Sus-ul” acelui platou imens se uneşte cu „Jos-ul” străzii pe care trece acum convoiul mortuar.

*

Lovitura o fi atins ţinta?...

*

Visez. În dreptul uşii de la casa mea este întuneric beznă. Tot potrivind cheia în broască, o pierd. Undeva la câţiva zeci de metri este un stâlp cu un felinar puternic aprins. Caut cheia pe jos, lângă uşă. Tot cătând aplecat, de-a buşilea, mă apropii de stâlp. Cineva mă întreabă Ce faci acolo pe jos? Caut cheia uşii care mi-a scăpat din mână. Şi unde-i uşa ta? Îi arăt acolo, spre întuneric. De ce o cauţi atunci aici?Păi, acolo-i întuneric şi aici e lumină…

*

Mă trezesc în alt vis.
Am în față un zid. Prin care am intrat. Și în față este alt zid. Prin care am intrat. Și…După ultimul zid, prin care am intrat, în față mi-a apărut primul zid. Prin care n-am mai putut intra. O tipă (mișto) împleteşte o jachetă. Atât de rapid, încât ghemul de lână se micșorează cu o viteză fantastică….
- De ce împletești atât de repede?
- Vreau să-ți termin jacheta înainte să se termine lâna!
Îmi întinde cheia pierdută.
- Cine eşti tu?
- Ari..
Restul nu-l mai aud, Am rămas cu Ari în memoria mea care mă înşeală întotdeauna…

*

Peisajul se schimbă.
Mă aflu într-o aşezare ciudată. Şiruri de litere sunt străzile-propoziţii. Şiruri de şiruri sunt frazele-cartiere. Şiruri de şiruri de şiruri este întreaga aşezare în care mă aflu. Şirurile cu un singur sens sunt simboluri. Şirurile paralele cu sensuri diferite sunt ambiguităţi. Simbolurile care intră într-un sens giratoriu, dacă nu cauţi şi nu găseşti o ieşire, sunt ciclări infinite. Dar dacă poţi să alegi una dintre nenumăratele ieşiri, acest ciclu devine o metaforă înţeleasă numai de tine, dar şi de alţii care, fiecare, îşi va alege propria ieşire- metaforă. O intuiţie fulgerătoare m-a ameţit parcă trezindu-mă (în alt vis?) în care văd străzile, cartierele, întreaga aşezare în care mişună o mulţime ce pare în derivă, somnambulă. Fiecare individ are o limbă proprie dar toate limbile individuale ale celor care există pe acolo coincid perfect. Şi absurditatea asta mi se pare totuşi absolut de înţeles dacă privesc întregul aşezării dincolo de cuvintele-străzi-simboluri-ambiguităţi, de stăzile-fraze-cartiere-simbolico-ambigue, de întreaga aşezare simbolico-ambiguă-metaforică.

*

Întreaga aşezare e acum un vapor. Ba nu – o insulă, o concentrare de energie în interiorul unui ocean, o insulă care nu pluteşte la suprafaţă ci se află în interiorul oceanului. Nefiind aparent fixată de nimic, ci într-o continuă mişcare în raport cu alte insule asemenea. Şi „văd” jur-împrejur cum apar şi dispar continuu flash-uri energetice care nu apar numai jur-împrejurul meu ci chiar şi în mine însumi schimbându-mă neîncetat deşi aparent rămân acelaşi. Şi mai văd cum în jurul meu alte entităţi asemenea până la identificare. se ivesc, se schimbă, şi apoi dispar. Şi ştiu acum că solidar cu ele mă nasc şi dispar, mă nasc şi dispar …în mii, miliarde de miliarde de flash-uri energetice care constituie chiar apa care mă înconjoară – acest Tot întreţesut, eu fiind doar o picătură din el.

*

Din nou sunt pe vapor. În faţa cabinei mele, pe culoar - un tablou mare cu nava secționată. Se văd toate etajele. Planșă anatomică. Planșă anatomică a unui monstru marin. Însemnat clar, cu un X negru, locul unde mă aflu. Restul desenului este format din linii roşii ce unesc diversele puncte negre în alt spaţiu multidimensional infinit. Un roşu vibrant cu puncte negre în geometria sa nefirească. O geometrie uneori, totuși, familiară; alteori rece, dușmănoasă. Oricând fascinantă, incitatoare. Palpitând de viața unei intuiții concrete. Pe măsuța din cabina mea - pe o foaie de hârtie - un desen. Încearcă să reproducă această geometrie devorator-incitatoare. Ideea acestei geometrii. Pentru că schița nu semănă cu tabloul de pe culoar. Nu seamănă și totuși, într-o esență ce-o bănui dincolo de orice asemănare și neasemănare, este IDENTICÃ (CIRCULARĂ?). Exerciții îndelungate (noaptea, înainte de culcare? dimineața? - nu mai știu). Schițele se adună. Nu arunc nici una. Le suprapun, mereu le suprapun pe noi coli de hârtie. Se completează reciproc căutând să cuprindă, să surprindă, să prindă CEVA care îmi scapă mereu. Nu le frunzăresc. Văd, văd, efectiv, "prin" ele. Prin cea de la suprafață, pe cea imediat următoare…prin aceasta pe cea dinaintea ei….și așa mai departe, ca o regresie la infinit… Mereu aproape şi totuşi atât de departe pentru a atinge un capăt imaginar, urmărind un fir călăuzitor în adâncime, nu în plan…spre limanul mult dorit pentru a scăpa din pântecele acestui monstru marin a cărui inimă imensă o simt cum bate puternic, întins pe patul meu ce se găsește imediat deasupra sălii motoarelor…
.Ari, Ari şoptesc, ba strig dar nu se aude…Ari, unde eşti?...Îmi răspunde: Este, este nu există, ci Este o cale nevăzută pe care o ştii deşi nu o vezi. Eşti pe Ea. Ia-o la stânga, ia-o la stânga, ia-o la stânga, mereu nu te uita înapoi. Când îţi vor fi tăiate degetele – se va întâmpla – va curge sânge. Când îţi vor fi amputate braţele, curgerea se va transforma în valuri. Abia când vei fi despicat din creştet până în tălpi se va putea observa că în interiorul tău nu mai este Nimeni. Iar tu, privind din afară, te vei amuza copios. Atunci vei ajunge într-adevăr aproape ACASĂ. În centrul Monstrului orice ieşire orice intrare vor fi închise odată ce ai intrat. Singura IEŞIRE adevărată va fi prin centru. Vei lua cheia pe care ţi-am dat-o şi vei deschide acea IEŞIRE MIRIFICĂ. Mă vei privi atunci cu ochiul întors. O ultimă rafală de mitralieră va modula liniştea imensă a ceasului cu o singură limbă care stătea. O vei auzi din nou cum clipeşte Numele Meu Este EURIDICE şi nu Ariadna. Cu toate că am fost, sunt pentru tine, şi Ariadna…

*

Mă trezesc din nou, Sus, pe platou. Jos, convoiul mortuar a trecut, dispărând. Aici nu mai este NIMENI decât o floare, parfumul ei stăruie ca într-un selfie cu noi doi în memoria colectivă cedând încă tentaţiei de a EXISTA.


Acum Nimic nu mai poate fi adăugat.