Florile asasinate și înmormântate în florării sunt reîncarnări ale poeților triști și neînțeleși. Un șofer de autobuz elvețian a descoperit asta într-o seară, la ieșirea din tură, la cap de linie. O garoafă dintr-un tomberon l-a strigat pe nume și, pentru că șoferul rămăsese stană de piatră, i-a recitat ceva cunoscut, "e o rușine că trăim în fiecare zi/ în loc de noapte, hai moarte, te aștept să vii". Șoferul a lăcrimat, îl știuse pe poet. A luat garoafa murdară de maioneză și și-a continuat drumul spre casă. Pe următoarele străzi l-au strigat, tot din tomberoane, crini, trandafiri, orhidee și lăcrămioare legate cu sârmă, aveau voce pițigăiată iar șoferul le-a eliberat. Toate florile știau versuri proprii minunate, nepublicate vreodată, așa cum le stă bine poemelor scrise din disperare. Șoferul strânsese un ditamai buchetul, aproape ofilit. Nu avea niciun plan în afara eliberării poeților din fiecare floare. Între bulevarde știa un cimitir. A sărit gardul cu greu la cele o sută patru kilograme al sale și a găsit pământ afânat. A făcut o gropiță cu palmele și le-a dat odihnă veșnică florilor, pe rând și solemn. De atunci strânge zilnic flori din tomberoane, face pipi pe la colțurile florăriilor în semn de protest și culege versurile cu care îl strigă poeții. Nu știe de ce. Știe doar că face ceva bun.