Ea l-a remarcat în parc, în pragul apusului, când nu mai spera deloc la marea iubire. Făcea patruzeci și cinci de ani și un secol de dezamăgiri. El s-a așezat pe o bancă, sub un lampion, a deschis o carte și s-a lăsat purtat de visarea lecturii. Bărbat dichisit, frumos, înalt, cult, e limpede treaba, l-a analizat ea și s-a dus glonț să-l întrebe dacă e căsătorit. El a privit-o, era frumoasă, a zâmbit, s-a ridicat și i-a spus că nu era. A zâmbit și ea atunci, ba chiar a oftat și un fior interesant a trecut-o prin locuri demult uitate. S-au plimbat pe alei, s-au sărutat cu temei și și-au propus nopți albe pentru zile negre. Apoi s-a făcut întuneric de-a binelea și el s-a scuzat, a făcut o plecăciune de rămas bun și a dispărut ca un fum prin zidul cimitirului de dincolo de parc, în marea de cruci și regrete eterne. Îndrăgostită pierdut, ei i s-a părut cel mai romantic rămas bun dar imediat și-a amintit că e seara Zilei Tuturor Morților și și-a blestemat pentru a mia oară soarta: dacă nici cu o nălucă nu a avut noroc, atunci nimic nu mai era de făcut. Al patruzecilea mormânt de pe a șasea alee din stânga, cum intri dinspre parc, e acum al ei. Despre domnul cu cartea, distins și înalt, nu se mai știe nimic dar lampionul sub care a citit e adevărat și ruginiu ca o iubire târzie.