Multe mai erau în casa bunicilor. Parcă mai văd și acum acea icoană cu botezul Domnului. Câteva linii albastre închipuiau un râu în care un om, având în jurul coapselor o fâșie roșie, pășea prin apă. Deasupra lui veghea un ochi care reprezenta pe Dumezeu-Tatăl. Un porumbel alb, Duhul-Sfânt, se ridica din mâinile tatălui. În fața acelei icoane bunica m-a învățat să-mi fac cruce zicând doar pentru mine, și pentru Tatăl-Ceresc „în numele Tatălui, al Fiului și al sfântului Duh amin”
Sub acea icoană era o poză a bunicului mult mai tânăr ca atunci când l-am cunoscut.
Grijită bine, în castăn, o carte cu multe poze. Nu știam ce scrie în acea carte. „De-ar trece odată timpul, să merg la școală, să învăț literele pentru a putea ceti în carte”.
Timpul a trecut, Am învățat literele Am lut în mână cartea și am buchisit în ea fără a înțelege mare lucru.
- Bunicule, cine sunt oamenii din carte ?
- Sunt pozele tuturor primarilor din țară. Iacătă-mă și pe mine
- Tu ești primar bunicule ?
- Nu mai sunt, dar pe atunci eram.
- Uite-l aici și pe Măria Sa regele.
Cum să fie omul ăsta, un bătrân cu bărbuță, regele? În cartea noastră de citire regele îi tânăr, fără barbă, cu o față ca de copil. Regele, știam eu, putea face minuni. Era în cartea noastră de citire un cântecel ce-l cântam pe vreme ploioasă: Treci ploaie călătoare,/ să se-arate soarele/ că de nu te-om bate /cu un mai, cu un pai/ cu sabia lui Mihai.
Și de cele mai multe ori ploaia se oprea

- Ce faci cu ștampila bunico? De unde o ai?
- N-am nicio ștampilă.
- Ba ai, e acolo, în săculețul ăla de pânză.
- O, bată-te, binele să te bată. Nu-i ștampilă. E chistornic, da ,dacă mă gândesc bine, îi tot un fel de ștampilă. O pun pe aluat înainte de a-l băga în cuptor. Aluatul ăsta când e copt devine prescură. E acea pâine pe care părintele Cornel, la Sfânta Liturghie, o transformă în trupul Mântuitorului, iar vinul în sângele Lui.
- Nu înțeleg. Cum poate el face așa ceva ?
- Nici nu-i de înțeles, e doar de ținut minte!
- Ia uită-te, bunico, parcă scrie ceva pe chistornic
- Dacă scrie, cetește.
- E greu de citit. Sunt niște numere făcute cu înflorituri. E un 1-unu...un... șepte...un șase... și ..un doi... asta înseamnă o mie... șapte sute.... și... șaizeci și doi. Doamne, mult îi de atunci. Mai bine de trei sute de ani. Cine l-o fi cioplit așe de mândru ?
- Ei cine ? Vreun băietan așa cum ești tu ori verii tăi Niculaie și Gilu.
Și ei fac lucruri mândre. Gilu face din lut, înmuiat cu apă, capete de om care seamănă cu ale vecinilor noștri, iar Niculaie din două rotile de plug a făcut așa, ca o mașină cu chedecă și o roată de-i zâce volan. Repede s-o dus cu ea la vale de o spăriat toate gâștele, ce nu s-au putut opri din fugă și au început să zboare de au ajuns în înaltul cerului. Ce necaz a mai avut Ilie , tatăl lor, cu stăpânii gâștelor.
Las că nici cu moșu nu mi rușine. El îi singurul român din sat care vorbește și înțelege pe săsește. Românii nu știu săsește, dar sașii o rup pe românește, unii mai bine alții mai rău, după cum îi duce mintea. El i-a făcut pe unii români să înțeleagă niște strigăte pe săsește. Și iată cum. Ca să păzească toamna via și-a cumpărat o pușcă de vânătoare, dar în loc de glonț, care ucide, a pus în capătul capselor sare. Au venit niște copii și au intrat în vie cu toate că știau că nu-i slobod. Moșu i-a lăsat să intre, și după ce și-au umplut pălăriile, a tras înspre ei. Pe doi i-a nimerit, sarea pătrunzând prin pănura nădragilor zgâriindu-le pulpele.. Au început să sară într-un picior strigând din toate puterile Main fus... Main fus... adică Chiciorul meu... chiciorul meu. În toamna aceia, dar și în următoarele, niciun picior de copil, sas, român ori țigan, n-a mai intrat în vie

Frica păzește via, zicea moșul