Capela alb cenuşie, ne aştepta tăcută, fără să ne dea nici măcar un avertisment. Eram doi oameni pierduţi, dar plini de speranţă, acolo voiam să vedem practic, ce s-a întâmplat cu trecutul, dar mai ales cu viitorul nostru ce se întâmplă. Remediul la tot ce s-a întâmplat cu noi, în ceea ce priveşte în ansamblu, ce doream să facem cu viitorul, care din păcate nu ne aducea nimic considerabil, de aceea ne doream să găsim răspunsul acolo. Eram practic conectaţi prin acel loc, la ceea ce se numeşte pagină a vieţii noastre, depindea foarte mult totul de ce găseam acolo, cu ceea ce ne contopisem de fapt până atunci, fără a fi prezenţi de altfel. Drumul până la uşa aceea, de fapt aleea din piatră, parcă ne făcea să punem paşii cu grijă, precum am găsi o capcană, probabil ca în filmele de aventuri, dar chiar asta simţeam, iar uşa aceea, părea atât de sărăcăcioasă, parcă văd o doamnă pe unul din holurile spitalelor, care aşteptând acolo un rezultat s-a uitat în jur minunându-se, transmiţând în acelaşi timp acel sentiment care spunea - oare nu suntem oameni - dar uşa aceea chiar era foarte veche, parcă un pic lăsată, iar atunci când am deschis-o am avut senzaţia că trebuie să o sprijin, pentru a nu se dezmembra.
- Bună ziua! V-aştept de o jumătate de oră domnule! Aici nu avem program special, nu prea vrea multă lume să-i vadă pe cei care au ales să fie arşi sau abandonaţi şi apoi, nu ar sta nimeni…
- Bună ziua!
- Doamne ajută! Bună ziua! Ne scuzaţi! Zise concubina mea.
- Daţi-mi actul!
- Ce act?
- Precum că este decedat, domnule!
- Păi, nu-l avem!
- De ce?
- Pentru că… de-asta îl căutăm, mai întâi!
- Mergeţi la Morgă, după aceea la Spitalul care l-a transferat acolo… cred, ca să vă dea ceva la mână.
- Dacă vă spunem numele, nu ne puteţi ajuta? Zise concubina mea.
- Doar cu actul, doamnă!
- Da cu acesta! Am zis eu, întinzându-i o bancnotă.
- E bun, dar asta înseamnă să căutaţi singuri în registru, asta numai dacă ştiţi perioada apropriată a morţii.
- Sunt atât de mulţi!
- Registru! La treabă! Altceva?
- Nimic, poate o cafea fierbinte, mi se pare destul de rece; pentru Septembrie.
- Nervii nu-ţi sunt buni aici, iar ceai nu am. Mă duc să sap la flori, dacă nu sunteţi gata până termin florile, vă dau afară!
- Mulţumim! Zise concubina mea, deschizându-şi gura până la urechi, într-un zâmbet principial.
- La treabă! Că doar a fost unchiul tău, nu!
- Da, fetiţ-o, dar…
- Nici un dar! Eu nici măcar nu am un act, alături de tine.
- Scuze! Am zis eu, ridicând o mână cu două degete, precum un elev conştiincios în clasă. Mi se pare că au cam trecut… destul de mulţi ani, de când tot îţi curg mucii după mine, deci…
- Adică, am şi eu dreptul la…
- Cam aşa ceva!
- Dă-te la o parte!
Normal, ar fi trebuit să găsim foarte repede numele unchiului meu, dar cum noi nu aflasem decât de pe la vecini că el ar fi murit, nu ştiam exact data, aşa că ne-am perpelit degeaba, nu am găsit nimic care să ateste că cenuşa unchiului ar fi acolo.
- Aţi găsit?
- Nu. Ne mai puteţi lăsa… câteva minute?
- Aveţi noroc, cei de la crematoriu, tocmai m-au anunţat că vor fi noi intrări, aşa că aştept aici, până vin cu urnele şi am tăiat-o!
- Ce bine, poate este printre cei veniţi!
- Sau poate sunt cei care au făcut cerere în acest sens, atunci mâine sau când or vrea rudele, se vor planifica pentru ridicare, aşa cum trebuia…
- Noi nici nu am… de fapt suntem în concediu, dorind să ne vizităm unchiul, vecinii ne-au spus că a murit. Am zis eu.
- Şi alţii mai de soi, nu are omul acesta ca rude? Doar pe voi, presupun că munciţi undeva afară!
- Nu, doar pe noi… în Anglia…
- Aha! Nici un nepot, nimic?
- Nici. A zis concubina mea. Da, cum am putea afla…
- Vecinii, dacă le dădeaţi lor bancnota, sau unuia mai tânăr care îi mai cumpăra de mâncare în ultimul timp, poate aflaţi mai multe decât aici.
- Ne-am gândit să scurtăm drumul până la certificatul de deces.
- Da. Căutaţi, căutaţi! Ghiftuiţilor! Ban la ban…
- Nu vă opreşte nimeni să… Anglia e mare, doamnă!
- Cred că o adapi rar, de-i aşa scorţoasă!
- Ha, ha, ha! Nu! Doar că abia acum a aflat că poate să…
- Nu sunteţi logodiţi! E ţeapă, fata mea! Moştenirea este individuală, chiar şi cu petecul acela de hârtie.
- Este adevărat, Eduard?
- Nu…
- Păi ce! Până acum nu m-am folosit de tot ce are Eduard, măcar de ar lua el vila aceea imensă!
- Bine mă, cum vreţi voi!
- Mai durează…
- De ce nu te duci la crematoriu, dacă tot ai graba asta în tine!
- Vanda, te rog!
- Ieşiţi din mirosul ăsta de carne arsă, poate vă plac florile.
- Ieşim doamnă, mulţumim!
Florile din micul cerc ce contura intrarea în capelă erau foarte pestriţe pentru sfârşitul verii, trandafirii zâmbeau la noi în razele soarelui, iar micşunelele parcă voiau să le facă concurenţă.
- Eduard, nu putem merge la Spital, mai bine?
- Draga mea, sunt vreo câteva spitale în oraşul acesta, asta numai de am putea găsi informaţiile necesare, şti cât de comozi sunt slujbaşii pe aici, dacă am avea acces prin calculator, aşa cum ştim noi unde se face, alta ar fi situaţia.
- Cât crezi că vom pierde din concediu?
- Cu totul, dacă este adevărat, poate mai mult de două săptămâni.
- Aşa de mult! Cam cât valorează imobilul acela?
- Nu ştiu, dar am putea începe o nouă viaţă aici, vila este fantastică.
- Nu cred că ai spus asta! Pe toţi… mi-e şi frică să le spun numele. Tu-ţi dai seama că mizeria asta o să ne afecteze, mai ales oamenii ăştia atât de, de… uită-te la femeia asta, care mai este şi plătită pe deasupra, să ne scoată din minţi!
- Vom vedea, draga mea.
Bineînţeles că nu a fost unchiul printre urnele noi aduse, aşa că am luat calea oraşului, odihnindu-ne puţin la cazare, după care am scos-o pe Vanda, în oraş, urmând ca a doua zi, să mai încercăm noi piste.