Laura ar fi avut acum puțin peste șaptezeci de ani. Probabil îi și mai are dar nu pe Pământ. Laura nu a murit, nu, ea doar a plecat puțin acolo unde a fost fericită. Avea aproape cincizeci de ani când a făcut asta; când s-a întors în copilărie de-a dreptul. Nimeni nu știe cum se călătorește în timp deși puzderie de filme și cărți și-au dat cu părerea. Laura ar explica, desigur, cum se face asta dar nu s-a întors încă. E clar că e fericită în copilărie, acolo unde s-a dus, că altfel venea înapoi. Înainte să plece, Laura era o femeie aranjată: profesor universitar, casă și mașină, concedii frumoase, sănătate, soț și copii. Familie bună dar invalidă în ale râsului: soțul era deprimat din naștere, băiatul cel mare nu râdea decât gâdilat iar cel mic nici atât. Laura nu zâmbea atât cât își propusese la ieșirea din copilărie. Râsul, voia bună, zâmbetul și drăciile care o însoțiseră de copil acolo la ea, în Fârțănești, Galați, își dorea să o însoțească și mai departe în viață. Prinsă cu școala, cu iubirea, cu pereții, cu mobila și cu fiarele care sunt propulsate prin ardere internă s-a trezit ocolită de năstrușnicii și de gălăgia unică a veseliei. Ea, care fusese un copil sărac dar fericit datorită râsului și giumbușlucurilor, farselor și bufoneriilor de tot felul pe ulițele pline de copii, s-a pomenit, parcă peste noapte, un om prea serios și cu scânteile hazului stinse, cu focul sănătos al râsului de neaprins. Nu mai gusta glume și nici nu mai știa, nu auzea oameni râzând în jur, nu-i mai stătea mintea la gaguri și poante. Ori asta nu putea admite. Și a plecat. Nu a lăsat niciun bilet nimănui, nu a spus cuiva unde și de ce pleacă. Dar a plecat. Mult timp familia a dat-o fugită în lume iar Poliția, dispărută. Dar zilele trecute Laura a dat de veste că există, că trăiește deși nu așa, ca restul lumii: sătenii mai vârstnici din Fârțănești jură că aud seara pe ulițe (multe dintre ele acum asfaltate) un râs pe care nu l-au putut uita niciodată, râsul cel mai frumos, cel mai colorat și sonor din câte le-a fost dat să audă, ba chiar s-au pomenit că cineva le dă castane și ghionturi mici prin curte și râde zgomotos, le pune pioneze pe scaune și piedici prin grădini ori îi stropește cu apă din vreo găleată uitată pe buză de fântână. Cineva care râde frumos și mult, cu poftă, râs de copil fericit...