- 1 - Adie un adio prin aerul ocupat de vocile înserării. Zumzete de la ultimul spectacol vecin cu-ntristarea. Râsetele unor tinere speranțe ajunse la vârsta anonimatului, când imperturbabil cad stele pe un maidan de unde a fost alungat orice semn de iubire.Tot dădea târcoale unor inimi pierdute în valuri de iubire. I-au zis Târcolete, și de-atunci putea să înconjoare oricare scenă improvizată, să bată câte un cui în scândurile care trepanau de prea multă lipsă de dragoste.Târcolete rămânea în preajma scenei, îi calcula forța de impact a balansului pentru publicul orb. Din când în când, mai planta câte-o floare, să nu rămână scena aceea cu desăvârșire goală, până vor ieși din culise vocile înserării, cu o lună timidă ascunsă-ntr-un colț.Rămân cu sine, las pe Târcolete să-nconjoare lumea, în aplauze fără ecou. Rămân cu sine în nebunia acestui timp rătăcit într-un spectacol cu actori fără voce.Prin aer nu mai adie nimic și n-ai cum să „adio” nimicului. - 2 - Târcolete intrase cu totul în inima absurdului - că și absurdul are-o inimă, da, așa, din bucăți ce se așază, din când în când, într-un puzzle. Din bucățile acelea Târcolete își construia, uneori, câte o imagine de sine inimoasă, cu vrăbii la geam, cu cârtițe îngropate de un cântec solemn care le bâzâia pe la ureche și le-nsoțea în călătoria lor fără pereche, călătorie la care le îndemna lumina ce le orbise și pe care o căutau în adânc, s-o scoată la suprafață.Despre Târcolete gurile rele spun că avea obiceiul de a se lua la trântă cu fantomele prezentului. De-aceea, nu se încumeta niciodată la o asemenea acțiune, cu suspansul de rigoare, fără apa vie la purtător. Întârzierile narative le punea pe seama surplusului de apă, care-l făceau greu de ucis.Din când în când, Târcolete mai avea nevoie să iasă din inima acelui absurd și se-ntorcea la realitate, Adică la un absurd și mai mare. Cu aceasta (cu realitatea) nu se lupta niciodată, nu doar pentru c-ar fi fost absurd, ci pentru că, de aici, apa vie se retrăsese în basme, cu toți zmeii și balaurii.Când nici absurdul nu l-a mai primit, Târcolete a trecut pe rezerva pe care, precaut, și-o distilase din timp dintr-o rămășiță de Olimp, înainte de falimentul zeilor. Zilnic, lua doar câte-o picătură din acel elixir. Cum n-avea de gând să mă lase să continui narațiunea, de teamă să nu-i aflu secretele, mi-a zis: „Pune punct! Mai vedem noi când o luăm de la capăt.” - 3 - Scoate-ți naibii masca aia de „romantic întârziat”, zise Târcolete. Nu-ți stă deloc bine. Tu și-așa întârzii la toate festinurile, de găsești toate locurile ocupate. Și te-așezi în tine, până-ți vine mai-mai să te recunoști. Toate mutrele acre rămân pe dinafară.Imaginează-ți, mai degrabă, o neliniște ca o ciocolată amăruie. Se termină repede, dar tot rămâne gustul. Gust care nu e schimbător cum e terenul ăsta mișcător pe care îți plantezi sentimentele. (Între noi fie vorba, tot e bine să te miște ceva.)Imaginează-ți că ești pomul din care au fost culese toate roadele. Și că nu-ți va rămâne decât să rodești în interior, până va veni vremea s-o iei de la capăt.Și mai am vreo două rugăminți, dar le-am lăsat să atârne afară, pe-o bară, să exerseze forța convingerii. Vor veni mai târziu, spre-a te face să ieși din pustiul tău de „romantic întârziat”, nu-ți fie de deochi! - 4 - Târcolete aleargă să prindă iepurele succesului. Se-mpiedică de un eșec. Fără nicio magie, iepurele dispare. (Și nu venea nicio explozie de culoare!)Intră într-o altă dimensiune: un fel de container cu pălărie, c-un soare negru, ascuns într-un colț. În vârful pălăriei se deschide o trapă. Ies, pe rând, iepuri. Albi, negri, albi, negri, alb-negri... până s-au epuizat nonculorile.Succesul este urmărit de eșec, tot la fel de bine cum eșecul urmărește succesul. „Care-i alb și care-i negru?” - întrebă o splendoare de culoare, gătită îndeajuns pentru ultimul drum în alb și în negru. - 5 - Mai întâi, își făcea puțin curaj, cum își fac fumătorii când țigara nu merge pe uscat. Că teama îți face sete, și de la sete pornesc toate războaiele interioare.(Aici era singura explicație, după aceea, textul a luat-o într-o altă direcție, cu pauze de fumat între alineate, cu fum care lăsa în ceața cuvintele. Mai trebuia o sugestie, însă aceea se dădea rănită. Intrase în peștera unei pauze. Și i se închisese drumul.)Până la următoarea pauză de-o țigară, și-a zis că e cazul să scrie totul cât mai concis. Un fel de rezumat a ceea ce nu se poate rezuma. Zis și făcut.Când i s-a terminat pauza, lumea deja intrase-n vacanță. Imposibil de plecat, dar și imposibil de rămas. Ca personaj, nu putea ieși din convenție. Să iasă din text era o nebunie, chiar sinucidere curată. De aceea, și-a inventat o vacanță interioară, unde se rezolvau toate dilemele. E drept, avea lipită pe față masca impusă de autor. Acceptabil, totuși, fiindcă un om cu suflet curat îi putea citi în ochi dorul de a ieși în lume. De a se confesa. De a fi cel de dincolo de mască. Un om. Și atât.