Locuia într-o garsonieră dintr-un cartier la marginea orașului. Un cartier sărăcăcios ca arhitectură, dar liniștit. Alesese locul mai mult pentru că în apropiere era un parc vechi în mijlocul căruia era un lac. Când a fost să vadă garsoniera (pe care o aflase dintr-un anunț în ziar) a trecut exact prin parcul respectiv. Era o zi de vară târzie. Dar lumina soarelui reflectată în oglinda lacului, conturul copacilor ce se unduiau pe luciul acela, păsările de apă... Toate l-au făcut să se oprească , să se așeze pe o bancă și să privească în tihnă, totul. La fermecat deîndată locul acela și, chiar dacă garsoniera în sine era cam mică pentru gusturile sale (mai mult, era și sărac mobilată), a ales să rămână acolo. Poate nu doar pentru parc, dar mai ales de aceea. A contat și faptul că prețul chiriei era unul acceptabil și că stăția de tren era foarte aproape. Între blocul unde locuia și stația de tren era doar parcul. Avea să traverseze de atunci, zilnic, parcul acela. Seara, când se întorcea de la muncă, mereu se oprea pe o bancă și, vreme de câteva minute bune, privea lacul, parcul, copacii, copiii, trecătorii. Spre deosebire de deșertul unde în fiecare zi forau și umpleau eprubete, parcul acela era raiul pe pământ. Mai apoi a fost și mai mulțumit pentru alegerea sa. A descoperit că în bloc locuiau mai ales oameni în vârstă. Liniștea oamenilor în vârstă, acea tihnă lipsită de forfota specifică tinerilor, amabilitatea lor, toate astea îl mulțumeau și i se potriveau perfect.
„Bună seara, nea’ Petre! Toate bune?”
„Salut măi,Radu. Bune și neputincioase.” Îi răspundea, zâmbind sincer.
Pe nea’ Petre îl întâlnise prima dată la câteva zile după ce s-a mutat. Într-o seară, când s-a întors de la muncă, l-a găsit în fața scării, pe banca de lemn. L-a salutat și acesta i-a răspuns.Şi nu doar că i-a răspuns, dar l-a și oprit. „Tu ești tânărul care s-a mutat de curând în bloc?”
„Da, eu sunt.” S-a oprit înțelegând că omul avea chef de vorba. Și el avea chef de vorba. Măcar așa, să mai cunoască un vecin.
„Eu sunt Petre, stau aici la parter, la 20. Pe aici toți îmi spun nea’ Petre, pentru că sunt printre cei mai bătrâni din blocul ăsta. Mai bătrâni decât mine sunt Costel de la scara B și Mincu care stă cu noi în scară, la 28. Nu ne-am cunoscut până acum pentru că am fost în excursie.” Spuse toate astea fără vreo grabă, privindu-l în ochi și cu un zâmbet sincer pe față.
Radu se simți dator să se prezinte.
„Eu sunt Radu. Așa îmi spun cunoscuții. Am venit aici săpătămână trecută. Sunt din Măgura, dar am terminat facultatea aici și m-am întors. Lucrez la GEOMA.” Cât se prezentase, nea’ Petre continuase să-l privească în ochi ca și când nu vorbele sale l-ar fi interesat, ci privirile.
De atunci, din seară aceea, rar se întâmpla ca aceștia să nu schimbe, zilnic, câteva vorbe. Poate doar atunci când se întorcea prea târziu de la muncă. Dar trebuia să fie cu adevărat târziu, căci altfel, dacă nu era pe bancă, când se apropia de scara blocului, nea’ Petre ieșea mereu din scară. Radu chiar bănuia că îl urmărește când vine. Nu îl deranja. Ba din contră. Discuțiile lor erau relaxante și plăcute.
„Ce mai e nou, ați mai dat vreo gaură azi?” întreba nea’ Petre cu referire la forările lor.
„Am dat, nea’ Petre. Am dat. Nu una, am dat 5 astăzi.” Îi răspundea, prefăcându-se obosit și epuizat. Îi plăcea să facă jocul ăsta pentru că imediat nea’ Petre devenea protector și îl susținea sincer.
„Ești tânăr, măi copile. Nu te eupiza pe acolo că ăștia caută să sfârșească totul într-o zi. Nu or mai avea nici ei răbdare. De atâția ani să nu găsească ceva. Cât de mic. Și mai se și lățeșete uscăciunea aia.” Făcând referire la deșertul unde lucra el. Știau toți că acolo nu crește nimic și mai ales că era o suprafață imensă care nu putea folosi cuiva. Şi care se mai și extindea. An după an, deșertul, uscăciunea, cum îi zicea nea’ Petre, se lățea.
Și discuțiile lor continuau. Nea’ Petre făcea cum făcea și întotdeauna strecura câte o amintire din vremurile sale. Nu vorbea niciodată de cineva din familie, de vreo rudă. Radu ar fi vrut să-l întrebe dar îi era teamă să nu fie indiscret și să deschidă vreo rana, ceva.
În tinerețe jucase rugby. Se vedea după gâtul gros și umerii lați că fusese un bărbat puternic.
„Păi dacă namila de ungur ne ducea câte doi, trei, agățați de el. Nu-l puteam opri decât înnodându-i picioarele. Prima dată când ne-am înfruntat cu echipa ungurului, în prima repriză ne-au condus cu 15 puncte. Făceau aia ce făceau și duceau mingea la ungur. Ăla nu fugea el prea repede, dar trecea prin noi, ne respingea placajele ca și când un bivol ar fi trecut printr-un lan de grâu. La pauză , storși de vlagă, în vestiar, stăteam toți cu capetele plecate. Cred că eram și de plâns. Nu eram nici noi de catifea. Erau printre noi ca stejarii - băieți puternici. Dar namila aia ne venise de hac la toți. Și cum stăteam noi așa, suflând a oboseală și suspinând de ciudă, zice secundul:
– Băi mânjilor, v-a lovit tancul? Și se apucă să râdă în hohote. Râsul său era așa de molipsitor că, rând pe rând, ne-a apucat și pe noi râsul. Și uite așa, dintr-o dată, râdeam ca proștii, în hohote, toți. Când ne-am liniștit, secundul a zis:- înnodați-i picioarele mă! Și așa am făcut. În repriza a doua, George (noi îi spuneam Gușă) s-a ținut scai de ungur. Când balonul ajungea la namilă, ăsta îl prindea de picioare, așa cu o mâna printre ele și una pe un picior. Îl trântea mereu. Din grămadă ne descurcăm noi. Aveam viteză, eram și mai tineri decât aia din cealaltă echipa. Pe măsură ce trecea timpul, ei cădeau, noi prindeam aripi. I-am învins cu 52 la 34. Dar n-a fost ușor. Apoi cu ei cu tot ne-am dus la Moară- un han lângă bază. Ungurul cred că a băut singur un butoi de bere. Ce vremuri!”
În timp ce-l asculta, Radu își imagina toate întâmplările. Felul în care își depăna amintirile nea’ Petre era atât de plăcut încât, uneori îi părea rău că povestea se termină.
Nea’ Petre se ridica, greoi, sprijinindu-se pe umărul său cu o mână „Hai să mergem la culcuș, că uite, e luna pe cer de ceva vreme.”


În una dintre diminețile sale obișnuite, la câteva luni de când începuse serviciul, în timp ce se se afla în trenul care îi ducea pe el și colegii săi, fără vreo grabă, „în pustie” cum mai nou îi spunea și el, lângă el se așeza un ins.
Radu, făcu doar un gest prin care mima mai mult un salut de binețe, în tot acest timp țînându-și ochii pe rândurile din lucararea pe care se străduia să o studieze de câteva zile bune.
„Cuarțul și limita dintre timpuri” spuse celălalt și continuă „Am citit și eu cândva cartea asta. Pe vremea aia era o teorie. Între timp a devenit doar o supoziție fără probe.”
Radu își ridică ochii din carte și se uită la celălalt. Acesta făcea referire la cartea pe care el o citea. Probabil că ochii săi exprimau o uimire atât de mare încât celălat spuse: „N-are nimic de a face cu ceea ce se poate vedea. Căutăm, dar locul în care ne aflăm nu corespunde timpului.”
„Adică!?” întrebă Radu, mirat. Acum probabil că părea și rătăcit cu totul , pentru că celălalt zâmbi și spuse: „Păi, hai să ne gândim. Materia este o continuă devenire a energiei, nu-i așa?”
„Să zicem…” bâgui Radu, suprins un pic de direcția în care se ducea conversația.
„Să zicem…Dar chiar așa este! Energia se manifestă de la începuturi, în felul ei. Una dintre manifestări este materia. Ce se întâmplă, cum se întâmplă, de când se întâmplă, este relativ în raport cu cunoștințele noastre limitate. Noi suntem o civilizație tânără, care nici nu a depășit stadiul naivității. Am reușit să aflăm că energia se poate transforma în materie și că materia se poate transforma în energie. Eu la așa ceva îi spun manifestare a energiei. Dar noi n-am reușit să controlăm aceste manifestări decât într-o foarte mică măsură. Mai mult, ne-am ars la degete, ca niște copii care se joacă cu focul. Ceea ce am aflat însă, ceea ce recunoaștem cu toții, înțelegem , dar fără a controla de asemenea, este că spațiul este absolut. Orice energie, oricum s-ar manifesta ea, orice materie, ocupă un spațiu unic.”
După această expunere largă, celălalt tăcu brusc ca și când ceea ce ar fi spus era de fapt o dictare și acum aștepta ca Radu să scrie tot ceea ce el dictase. Radu se foi un pic, dar după cum îi era felul, răbdător și curios deopotrivă, așa cum se întâmpla mereu, tăcu. Nu îi plăcea să se manifeste în situații de genul ăsta în modul clasic al dezbaterilor, el nu intervenea, nu punea vero presiune pe subiectul discuției. Prefera să asculte, să înmagazineze totul în sertarele minții și mai apoi, liniștit, să reflecteze la toate cele care i se păreau ca fiind importante.
Probabil că celălalt a înțeles tăcerea sa altfel căci, se ridică și se duse în zona unde se putea fuma. Radu îl privi câteva clipe prin geamul despărțitor și după ce acesta își aprinse țigara se ridică și îl urmă.
„Și care este legătura între faptul că spațiul este absolut și cele afirmate mai devreme? De ce nu ar corespunde timpului?” întrebă Radu.
Celălat râse zgomotos și cu poftă, ceea ce îl făcu și pe Radu să zâmbească. Râsul celuilalt era unul prietenos, nu batjocoritor, de aceea Radu nu se simți indignat în vreun fel.
„Știam eu că o să îți stârnesc curiozitatea” zise celălalt după ce se opri din râs. „O clipă am crezut că m-am înșelat, ceea ce mi se întâmplă mai rar. De obicei nu vorbesc cu străinii așa, din senin. Dar pe unii îi simt cum vibrează. Tu ești unul care vibrează.” Trase un fum și continuă, fără să mai aștepte ca Radu să spună ceva. „ Acest spațiu în care noi săpăm aiurea de câțiva ani, în speranța că vom afla răspunsurile, se află, ori înaintea noastră în timp, ori în urma noastră. Depinde în care stadiu al ciclulului devenirii se află energia. Spațiul ăsta se manifestă în descompunere. De fapt, el se transformă în energie și, deci, energia se manifestă, nu spațiul, dar…În fine, înțelegi ce vreau să zic…”
Radu dădu din cap mai mult că să îl încurajeze pe celălalt să continue, nu pentru că ar fi înțeles ceva.
„Materia devine energie și acolo unde echilibrul dintre cantitatea de materie și energia care ocupă un spațiu se rupe, acolo natura tace.”
„Adică, moare…”completă Radu.
„Nu! Moartea nu există. Există doar sunet și tăcere. Dar asta este altă poveste. Altă teorie. Tu ia aminte la ce îți spun. Dacă cauți mostre din sol prelevate în urmă cu câțiva ani și le compari cu unele prelevate acum din aceleași locuri, vei observa că într-o mostră este mai puțină materie decât în cealalată, ceea ce nu mai este s-a transformat în energie. Dar ca să poți înțelege energia trebuie să știi să o simți. Spre deosebire de materia pe care, în mod obișnuit, știm să o vedem, să o pipăim, să o gustăm, să o mirosim, să o auzim… Adică simțurile obișnuite, naturale. Ca să simți energia ai nevoie să știi cum. Acest simț se află în unii „la vedere”, ca să mă exprim așa. Adică ei nu au nevoie să învețe cum să simtă energia. Au capacități native în acest sens. Ceilalți… Dacă continuăm cu experimentul propus și facem niște înregistrări audio azi, apoi repetăm procesul peste câțiva ani, vom deosebi, că atât undele sonore joase, cât și cele înalte, pe măsură ce trece timpul, dispar. Se așterne tăcerea. Cu cât este mai liniște, cu atât energie mai multă.”
„Păi și de ce în aceste locuri? Și de ce se extinde?” întrebă Radu.
„Asta n-am aflat. Încă! Dacă ar fi să facem o comparație cu universuri mai mari, să zicem galaxiile, am observa că același lucru se întâmplă și pe acolo :- locuri unde materia se transformă în energie, locuri în care energia se transformă în materie. Tot ceea ce diferă la aceste manifestări este viteza. Noi avem norocul că, parte din ceea ce se întâmplă aici, se întâmplă destul de lent încât să avem timp să ne mai punem câteva întrebări.”
„Cum adică parte?” întrebă Radu.
„Văd că eșți atent la nuanțe” zise celălalt. „Oricum ai fi aflat la următoarea manifestare de gen. Sunt cazuri când, în anumite locuri (spații și zone limitate din interiorul acestui pustiu ) manifestările să fie foarte, foarte rapide. Acolo și atunci, când se întâmplă asta, se așterne tăcerea instantaneu.”
Radu tăcea în timp ce celălalt își stingea fără grabă țigarea.
„Poate ne vom mai întâlni și vom mai discuta” spuse celălalt. „Eu cobor la buncăre.”
Buncărele erau de fapt niște camere din beton, la peste 200 m adâncime, izolate de suprafață. Se cobora la ele cu lifturi. Radu auzise că ar fi fost vreo 12 astfel de încăperi. Acolo erau depozitate o parte din mostrele prelevate care nu se transferau în oraș. Anumite mostre, nu știa încă ce anume le diferenția de altele, nu puteau fi transportate în oraș din motive de securitate.
Radu reflectă instantaneu la ceea ce știa despre buncăre și îi rapsunse celuilalt : „ Lucrezi într-unul din ele?”
„Nu” răspunse imediat celălalt. „Eu lucrez la suprafață. Avem o stație de lucru la suprafață. Monitorizăm undele sonore. Eu și încă doi colegi. De aceea îți vorbeam despre tăcere și sunete.” spunând asta zâmbi și îi făcu un gest cu mâna ca și când și-ar fi înnodat o șuviță de păr în jurul urechii. În timpul ăsta trenul se opri, ușa se deschise și celălat coborâ. Toate se petrecură atât de repede că Radu nu avu timp nici măcar să-i răspundă cu un zâmbet. De fapt, fața lui arata atâta uimire încât, cel mai probabil, celălalt d’aia plecase așa, cu zâmbetul pe față.
În timp ce trenul se urnea din loc,Radu se duse și se așeză pe scaun. Își puse cartea în geantă și genta o așeză pe picioare. Rămase cu ochii ațintiți pe fereastră dincolo de care pustiul larg, fără margini, părea să acompanieze zgomotul făcut de tren cu o tăcere discretă.
„Pustia asta chiar că tace” își zise Radu.