Era o mică ambarcațiune, o navă dedicată culegerii de corali, care naviga spre Capul York prin Marea Arafura. Uneori zăreau pe cerul albastru al nordului Munții din Noua Guinee, alteori, în sud, coastele pustii australiene, o centură de argint murdar ce încingea orizontul tremurător.
Erau șapte bărbați la bord. Căpitanul, un englez, alți doi englezi, un irlandez, doi portughezi și bucătarul chinez. Și fiind ei atât de puțini, rămaseră buni prieteni.
Nava trebuia să se îndrepte spre sud, la Brisbane. Acolo trebuia să descarce, ca apoi oameni să se împrăștie care încotro.
În traversarea lor au dat peste un mic arhipelag, câteva insule la dreapta și la stânga, resturile unui mare pod care cu o eternitate în urmă unea cele două continente Australia și Noua Guinee. Acum oceanul fremăta deasupra, iar firului-cu-plumb îi lua o veșnicie să atingă fundul apei.
Au mânat ambarcațiunea înspre un mic golf umbros al insulei și au dat drumul ancorei. Trei bărbați au mers pe uscat în căutarea insularilor.
Au străbătut pădurea riverană, apoi s-au suit anevoios pe un munte, au trecut printr-o vale strâmtă, și din nou peste un munte împădurit. După câteva ore s-au înapoiat la mal.
Nu era nicăieri pe insulă vreo vietate. Nu au auzit chemarea niciunei păsări, niciun animal nu le-a ieșit în cale. Pretutindeni domnea o liniște înspăimântătoare. Chiar și marea dinaintea lor era mută și cenușie.
— Fir-ar al dracului, tot trebuie să fie careva pe aici, a zis irlandezul.
Au chemat, au strigat, au tras din revolvere. Nimic nu se clintea, nimeni nu venea. S-au preumblat de-a lungul litoralului, prin apă, printre stânci și tufișuri, nimeni nu le-a ieșit în cale. Copacii înalți îi priveau de sus fără niciun susur ca niște enorme ființe fantomatice. O anume spaimă, întunecată și misterioasă, puse stăpânire pe ei. Simțeau nevoia să-și alunge teama vorbind între ei. Dar când își priveau unii altora chipurile palide, rămâneau muți.
Au ajuns într-un sfârșit pe o limbă de nisip care se întindea în mare ca un ultim reazem, ca un ultim refugiu. La capătul extremității, de unde drumul o cotea iarăși, au văzut ceva care i-a făcut deodată să încremenească.
În acel loc zăceau unele peste altele trei cadavre, doi bărbați, o femeie, încă în straiele lor primitive. Însă pe pieptul, brațele și fața lor se aflau pretutindeni pete roșii și albastre ca nenumărate înțepături de insecte. Pe pielea lor plesnită se ridicau din loc în loc câteva buboaie ca niște mari coline.
S-au îndepărtat de cadavre cât au putut de repede. Nu moartea era cea care-i fugărea. Însă pe fețele acelor cadavre părea să adaste o amenințare misterioasă, ceva malefic părea să pândească nevăzut în aerul nemișcat, ceva pentru care nu aveau niciun nume, și numaidecât i-au cuprins fiorii de gheață ai unei spaime necruțătoare.
Deodată au început să alerge, fără oprire, deși se înțepau în spini. Mai să se calce unii pe alții.
Ultimul, un englez, s-a agățat o clipă într-un tufiș; când a încercat să se desprindă, și-a întors capul fără să vrea. Și a crezut că vede ceva în spatele unui trunchi gros de copac, o figură mică și neagră ca o femeie în veșmânt de doliu.
Și-a strigat companionii arătând înspre copac. Dar nu mai era nimic acolo. Au râs de el, dar râsul lor răsuna spart.
Într-un sfârșit, au ajuns la corabie. Barca a alunecat pe apă și i-a adus la bord.
Parcă înțeleși în taină, nu au povestit nimic despre cele văzute. Ceva le pecetluise buzele.
La căderea serii, aplecat peste balustradă, francezul a văzut de jur împrejur armiile șobolanilor părăsind buluc cala navei prin toate găurile și spărturile. Corpurile lor dolofane și maronii înotau în apa golfului, licărind peste tot în apă.
Fără îndoială, șobolanii dădeau bir cu fugiții.
El s-a dus la irlandez și i-a povestit ce văzuse. Însă acesta ședea pe un odgon, privea înainte și nici nu voia să audă. Chiar și englezul l-a privit mânios când s-a apropiat de el dinaintea cabinei. Și l-a lăsat singur.
S-a făcut noapte, iar echipajul a coborât să se întindă în hamace. Toți cei cinci bărbați stăteau împreună. Doar căpitanul dormea singur într-o cușetă la pupa sub covertă. Iar hamacul chinezului atârna în bucătăria corăbiei.
Când francezul a coborât de pe punte, a văzut că irlandezul și englezul se luaseră la bătaie. Se rostogoleau printre lăzi cu fețele învinețite de mânie. Și ceilalți îi priveau dimprejur. L-a întrebat pe unul dintre portughezi care era motivul acestei răfuieli și a primit răspunsul că amândoi s-au încăierat din pricina unui fir de lână pentru peticirea ciorapilor pe care englezul îl luase de la irlandez.
Într-un final, cei doi au cedat, s-a târât fiecare într-un cotlon al cabinei și au rămas pe loc, surzi la glumele celorlalți.
În cele din urmă, s-au întins cu toții în hamace, doar irlandezul și l-a făcut sul și a urcat cu el pe punte.
Prin intrarea cabinei i se putea zări hamacul între bompres și o parâmă, aidoma unei umbre întunecate ce se leagănă ușor după mișcările navei.
Iar atmosfera plumburie a unei nopți tropicale, îmbibată de negurile grele și aburii sufocanți s-a prăvălit peste navă și a învăluit-o lugubru și dezolant.
Toți dormeau în miezul unei tăceri îngrozitoare, iar murmurul suflării lor se auzea înăbușit ca din depărtări, ca ieșit de sub capacul greu al unui sicriu negru, colosal.
Francezul se împotrivea somnului, dar treptat și-a dat seama că-și irosea forțele într-o luptă zadarnică, iar dinaintea ochilor săi vlăguiți se perindau primele visări, șovăielnicii vestitori ai somnului. Un căluț, acum erau câțiva bărbați cu pălării foarte înalte și demodate, acum un olandez gras cu o lungă mustață albă în furculiță, acum câțiva copii, iar din spatele lor venea ceva care arăta ca un dric enorm pe străduțe pustii cufundate într-o penumbră tenebroasă.
A adormit. Iar în ultima clipă avu impresia că din colțul din spate cineva îl privește neclintit. A vrut să-și mai desprindă ochii o dată, dar o mână de plumb i-a închis.
Valurile de hulă se rostogoleau sub vasul negru, zidul pădurii de la mal își azvârlea umbrele departe în noaptea abia luminată, iar corabia se cufunda adânc în bezna miezului de noapte.
Luna și-a ivit craniul galben între doi palmieri înalți. A strălucit o scurtă vreme, apoi a dispărut într-o negură grea, rătăcitoare. Doar uneori apărea între fâșiile pribege ale ceții, tulbure și piticită, ca ochiul înfiorător al orbilor.
Un țipăt prelung a spintecat deodată noaptea ca tăișul ascuțit al unui topor.
Provenea de la pupa, din cabina căpitanului, atât de tare, încât părea că se strigă din imediata apropiere a adormiților. Au tresărit în hamacele lor și chipurile lor palide se uitau unele la altele din penumbra albicioasă.
Câteva secunde a fost liniște, apoi deodată a răsunat din nou, foarte tare, de trei ori. Iar răcnetul trezea un ecou înfricoșător în depărtările nopții, undeva printre stânci, încă o dată, foarte departe, ca un râs în agonie.
Oamenii au bâjbâit după lumină, nu era nicăieri de găsit. Așa că s-au târât înapoi în hamacele lor și au rămas țepeni, fără grai, parcă paralizați.
Și după câteva minute au auzit un pas târșâit purtat peste punte. Acum era deasupra capurilor lor, acum o umbră trecu dinaintea ușii de la cabină. Acum se îndrepta spre proră. Și în timp ce se priveau cu ochii căscați unii pe alții, dinspre hamacul irlandezului situat la prova a venit încă o dată sonorul și prelungul țipăt al morții. Apoi un horcăit, scurt, foarte scurt, ecoul tremurător, urmat de o liniște mormântală.
Și dintr-o dată Luna s-a împins în ușă, deasupra scării, ca fața unsuroasă a unui malaiezian, mare și albă, și s-a oglindit în paloarea lor înfricoșată.
Buzele le erau larg căscate, iar fălcile le clănțăneau de teamă.
Unul dintre englezi a făcut o dată încercarea de a zice ceva, dar limba i s-a rulat în spatele gurii, s-a contractat; și brusc i-a alunecat afară peste buza superioară ca o zdreanță roșie. Era paralizată, nu mai putea s-o tragă înapoi.
Frunțile lor erau palide ca creta. Groaza nemăsurată aduna peste ele sudoarea rece în broboane.
Și astfel s-a scurs noaptea într-un semiîntuneric fantastic, pe care luna plină la scăpătat o împrăștia pe podeaua cabinei. Însă pe mâinile marinarilor apăreau când și când figuri ciudate, asemenea hieroglifelor străvechi, triunghiuri, pentagrame, desene de schelete sau cranii cu aripi de liliac răsărite din urechi.
Luna întârzia să apună. Și tocmai în clipa în care capul ei imens dispăru în spatele scării, au auzit dinspre bucătăria vasului, de la prova, un geamăt sec, urmat cu toată limpezimea de un cârâit ușor, după felul bătrânilor de a râde.
Și primele raze cenușii ale zorilor zburau peste cer cu aripi fioroase.
Se uitau fiecare la chipurile lor cernite, s-au dat jos din hamace și tremurând din tot trupul au urcat pe covertă.
Paralizatul cu limba atârnată a ieșit ultimul. Dorea să zică ceva, dar nu reușea să scoată decât o bolboroseală atroce. Indica spre limbă și arăta prin gesturi să îi fie vârâtă înapoi. Și unul dintre portughezi i-a prins limba cu degetele învinețite de teamă și a împins-o înapoi în gâtlej.
S-au îmbulzit unii într-alții în fața trapei pândind speriați coverta care se lumina încet-încet. Dar acolo nu era nimeni. Doar irlandezul la prora legănându-se încolo și încoace în hamacul lui ca un urieșesc caltaboș negru.
Și toți împreună, ca atrași de un magnet, s-au îndreptat încet de tot către bărbatul adormit, tremurând din toate încheieturile. Niciunul nu l-a strigat. Știa fiecare că nu va primi răspuns. Dorea fiecare să amâne pe cât se poate îngrozitoarea descoperire. Acum ajunseseră acolo, și lungindu-și gâturile s-au uitat la bocceaua neagră din hamac. Mantaua din lână îl acoperea până la frunte. Părul îi flutura peste tâmple. Dar nu mai era negru, în noaptea aceea se făcuse alb ca neaua. Cineva i-a tras pledul de pe cap și atunci au văzut chipul livid al unui cadavru ce fixa cerul cu ochii căscați și sticloși. Fruntea și tâmplele erau pline de pete roșii, iar un buboi albastru se ițea la rădăcina nasului ca un corn.
— E ciuma. Care dintre ei vorbise? Se uitau dușmănoși unii la alții și s-au retras degrabă de sub domnia otrăvitoare a morții.
Și-au dat seama toți deodată că erau pierduți. Erau în mâinile necruțătoare ale unui teribil dușman invizibil care pesemne nu îi lăsase decât pentru o scurtă vreme. Chiar în acea clipă se putea pogorî de pe pânze sau se putea furișa de după un catarg; chiar în acea secundă putea să vină din cabină sau să-și înalțe chipul înfricoșător deasupra bordului și să-i vâneze nebunește în jurul punții.
Și în fiecare dintre ei a încolțit o mânie neagră contra celor care le împărtășeau soarta, fără ca vreunul să aibă un motiv pe care să-l poată explica.
S-au despărțit. Unul s-a postat lângă barca navei, iar chipul lui palid se oglindea în apa de jos. Ceilalți s-au așezat la nimereală pe o bancă, niciunul nu vorbea cu celălalt, însă au rămas cu toții atât de aproape, încât să poată fugi iarăși împreună în caz că pericolul devine tangibil. Dar nu s-a întâmplat nimic. Însă toți știau că e aproape și stă la pândă.
Le aținea calea pe undeva. Poate chiar în mijlocul lor pe covertă ca un invizibil dragon alb care își năpustește ghearele tremurătoare după inima lor și-și răspândește otrava bolii peste punte cu suflarea-i fierbinte.
Nu erau oare deja bolnavi, nu simțeau un fel de letargie surdă și primul asalt al unei febre mortale? Omului de la copastie îi păru că sub el nava începe să se balanseze și să se clatine, când iute, când alene. S-a uitat după ceilalți și n-a zărit altceva decât chipuri învinețite, cufundate în umbră, iar pe obrajii căzuți purtau pete disparate de un îngrozitor albastru palid.
„Poate sunt deja morți și eu sunt singurul care mai trăiește,” s-a gândit el. Numai gândul ăsta și deja fiorii reci de frică îi trecură prin trup. Era ca și cum ar fi apărut din senin o mână rece și l-ar fi apucat.
Ziua întârzia să răsară.
Peste câmpiile cenușii ale mării, peste insule, în tot locul băltea o ceață sură, umedă, fierbinte și sufocantă. Un punctuleț roșu adăsta la marginea oceanului ca un ochi inflamat. Se ivea soarele.
Iar chinul așteptării necunoscutului îi alunga pe oameni de la locurile lor.
Ce se va întâmpla? Cândva tot vor trebui să coboare, vor trebui să mănânce.
Dar i-a lovit gândul: poate vor fi nevoiți să calce pe cadavre...
Acolo, dinspre trepte, au auzit un hămăit ușor. Mai întâi se iți botul câinelui navei. Apoi corpul, acum capul, dar ce-i atârna din gură? Patru gâtlejuri au scos la unison același țipăt răgușit de groază.
De botul lui atârna leșul bătrânului căpitan; mai întâi părul, chipul, trupul lui buhăit, îmbrăcat într-o cămașă de noapte murdară, pe care câinele îl trăgea anevoios spre punte. Și acum se afla afară în fața scării de la cabină, însă pe chipul său ardeau aceleași înfiorătoare pustule roșii.
Câinele i-a dat drumul și s-a tupilat.
Deodată l-au auzit mârâind zgomotos dintr-un colț îndepărtat, în câteva salturi a venit de la pupa la prora, dar când a ajuns la catarg, s-a oprit brusc, s-a învârtit, și-a ridicat picioarele în aer parcă să se apere de ceva. Însă părea că un urmăritor nevăzut îl ținea necruțător în ghearele sale.
Ochii câinelui ieșeau din orbite de parcă ședeau pe arcuri, limba îi alunecase din gură. A horcăit de câteva ori de parcă îl gâtuia cineva. Un ultim spasm i-a scuturat tot corpul, apoi și-a întins picioarele. Era mort.
Și imediat după aceea, francezul a auzit lângă el cu toată claritatea pasul târșâit, în vreme ce groaza îi lovea craniul ca un ciocan de bronz.
A vrut să-și închidă ochii, dar n-a reușit. Nu mai era stăpân pe voința sa.
Pașii continuau pe covertă drept spre portughez care s-a dat înapoi înspre bordul corăbiei încleștându-și mâinile nebunește de latura navei.
Bărbatul vedea evident ceva. Dorea să fugă, părea că vrea să-și desprindă cu forța picioarele de la podea, dar nu avea nicio putere. Ființa nevăzută părea să-l încolțească. Atunci cu o sforțare extremă și-a descleștat dinții și a bolborosit cu un glas metalic care părea să vină din mari depărtări cuvintele: „mamă, mamă.”
Ochii i s-au stins, chipul i s-a făcut cenușiu. Convulsia din membre l-a părăsit. S-a prăbușit cu capul înainte și s-a lovit tare cu fruntea de coverta corăbiei.
Ființa nevăzută și-a reluat drumul, a auzit din nou pașii târșâiți. Păreau să se năpustească înspre cei doi englezi. Iar înfiorătoare scenă s-a repetat din nou. Cu amândoi s-a produs aceeași chemare, strigătul „mamă, mamă,” pe care frica de moarte îl storcea din gâtlejurile lor în vreme ce-și dădeau suflarea.
„Și acum va veni la mine,” se gândea francezul. Dar n-a venit nimic, totul rămânea liniștit. Și era singur cu moartea.
Dimineața trecuse. El nu se clintea din loc. Avea un singur gând, când o să vină. Iar buzele lui repetau mecanic aceeași vorbuliță: „Când o să vină, când o să vină?”
Încet-încet ceața s-a risipit. Iar Soarele care se afla aproape de miazăzi a preschimbat marea într-o întindere colosal de strălucitoare, într-un disc colosal de argintiu care își împrăștia la rândul lui lumina către spațiu ca un al doilea soare.
Se făcuse din nou liniște. Pretutindeni în aer clocotea căldura Tropicelor. Văzduhul părea să fiarbă. Iar sudoarea îi șiroia pe chipul cenușiu în brazde groase. Cu soarele în creștet, capul lui părea ca un urieșesc turn roșu, plin de foc. Din lăuntrul său vedea aievea cum capul îi creștea spre cer. Tot mai sus, iar în interiorul său se făcea tot mai fierbinte. Însă dinăuntrul acelui turn, pe o scară răsucită a cărei ultimă spirală se pierdea în focul alb al soarelui, se târa încet de tot un melc alb, alunecos. Antenele lui bâjbâiau în susul turnului, în timp ce coada-i umedă încă îi șerpuia în gât.
Avea impresia sumbră că este într-adevăr prea fierbinte, că niciun om nu poate îndura așa căldură.
Și atunci – bum! – cineva îl lovi în cap cu un par de foc și căzu de-a latul. E moartea, se gândi el. Și a zăcut o vreme întins pe scândurile încinse ale corăbiei.
Deodată și-a venit în simțiri. I s-a părut că în spatele lui se pierde un hohot de râs subțire și stins. Și-a înălțat privirea și a văzut că nava se mișca, nava se avânta cu toate pânzele întinse ce se umflau albe, însă nu era nici cel mai mic vânticel, nici cea mai ușoară adiere. Marea se întindea strălucitoare ca o oglindă albă, ca un foc al iadului. Iar sus pe cer, la zenit, soarele se topea ca un maldăr uriaș de fier incandescent. Se scurgea din văzduh, focul ei se încleia pretutindeni, iar aerul părea să ardă. La mari depărtări, asemeni câtorva puncte albastre, se zăreau insulele unde ancoraseră.
Dintr-odată groaza s-a reîntors, uriașă ca un miriapod ce-i mișună prin vene și-i îngheață sângele cu furnicăturile piciorușelor sale reci.
Dinaintea lui zăceau cadavrele. Dar fețele lor erau întoarse în sus. Cine le-a întors? Pielea lor era verde-albăstrie și îl priveau cu ochii lor albi. Descompunerea incipientă le despărțise buzele și le schimonosise obrajii într-un zâmbet dement. Numai leșul irlandezului dormea liniștit în hamacul său. A încercat să se ridice încetișor sprijinindu-se de latura navei, cu mintea golită de gânduri.
Dar frica de nespus îl făcea slab și fără puteri. S-a prăbușit în genunchi. Acum știa că urmează să vină. În spatele catargului se afla ceva. O umbră neagră. Venea târșâindu-și pașii pe covertă. Acum s-a oprit în spatele acoperișului de la cabină, acum a ieșit la vedere. O bătrână într-o rochie neagră, străveche, cu șuvițe lungi, albe ce îi cădeau de ambele părți ale chipului livid și bătrân pe care stăteau înfipți doi ochi de o culoare imprecisă ca doi nasturi ce îl priveau fix. Iar fața îi era spuzită în tot locul de pustule albastre și roșii, iar fruntea împodobită ca de o diademă de două buboaie, acoperite parțial de scufița albă de bunică. Fusta ei neagră de crinolină foșnea în timp ce se îndrepta spre el. Cu un ultim și disperat efort s-a îndreptat din mâini și picioare. Inima i-a stat în loc. S-a prăbușit din nou.
Acum ea era atât de aproape, încât îi vedea răsuflarea ieșindu-i din gură ca o flamură.
S-a mai îndreptat o dată. Brațul stâng îi era deja amorțit. Ceva îl silea să stea locului, ceva uriaș îl țintuia. Dar încă nu renunțase la luptă. Cu o lovitură din mâna dreaptă a doborât acel ceva și a reușit să se elibereze.
Cu pași clătinați, fără să gândească, s-a grăbit de-a lungul bordului, pe lângă mortul din hamac, spre prora unde marea scară din frânghie se înălța de la capătul bompresului la trinchet.
S-a cățărat pe ea și s-a uitat împrejur.
Ciuma însă era pe urmele lui. Era deja pe treptele cele mai de jos. El trebuia să urce mai sus și tot mai sus. Însă ciuma nu renunța, era mai rapidă decât el, avea să-l ajungă. El s-a agățat cu mâinile și picioarele de frânghii, la nimereală, și-a prins un picior în ochiurile plasei, l-a eliberat printr-o smucitură, a ajuns în vârf. Ciuma se afla la doar câțiva metri depărtare. S-a cățărat până la cea mai înaltă vergă. La capăt era o funie. A ajuns la capătul vergii. Dar unde era funia? Era doar un loc gol.
Departe în jos se afla marea și puntea. Și drept sub el se aflau cei doi morți.
Dorea să se întoarcă, dar ciuma era deja de cealaltă parte a vergii.
Și acum venea pe bara de lemn ținându-se în echilibru ca un marinar experimentat.
Nu mai erau decât șase pași, acum doar cinci. Număra încetișor în timp ce groaza de moarte îi scutura fălcile într-un spasm violent ca într-un căscat. Trei pași, doi pași.
Dădea înapoi, apuca aerul cu mâinile, dorea să se prindă de ceva, s-a răsturnat și s-a prăbușit cu o bufnitură de punte, izbindu-se întâi cu capul de o placă de fier. Și a rămas locului cu capul zdrobit.
O furtună neagră se purta iute la răsărit peste oceanul liniștit. Soarele se ascunsese în norii denși, ca un muribund ce-și acoperă fața cu o pânză. Câteva junci chinezești mari ce se iviră din semi întunecime își întinseseră toate velele fugind vâjâind dinaintea furtunii cu cădelnițe aprinse și cântece din fluier.
Însă pe lângă ei trecu corabia colosală ca umbra zburătoare a unui demon. Pe punte stătea o siluetă neagră. Părea să crească la lumina focului, iar capul ei se înălța încet peste catarge, în timp ce-și flutura brațele împrejur asemeni unui cocor înfruntând vântul. În nori s-a căscat o despărțitură albicioasă. Iar corabia navigă drept înlăuntrul acelei teribile luminozități.