*47. „Moş Nicolae”.

Prima săptămână a lunii decembrie nu anunţa nimic spectaculos pentru membrii echipajului navei „Pacifis”. Zilele treceau, una câte una, aproape în mod asemănător. Luni, marţi, miercuri, aproape nimic nu le deosebea una de cealaltă.
Însă joi, 06 decembrie 2091, lui Lucian îi veni o idee, pentru a ieşi din tiparul monoton în care iarăşi se înscriseseră, de la un timp. Se trezise mai devreme ca de obicei şi făcu mici pregătiri, pentru a înveseli puţin atmosfera. Apoi încercă să ia legătura cu colegii săi, prin intermediul minitransmiţătoarelor uniformelor, însă constată nemulţumit că nu-i răspundea nici unul, deşi era în mijlocul săptămânii, nu în weekend, să nu poarte uniformele. În final, îi răspunse Nis, pe la ora 07.00. Fără alte exlicaţii suplimentare, Lucian îi spuse să-i anunţe cumva pe toţi ceilalţi ca la ora 08.00, cel târziu, să fie cu toţii în navă, pe puntea principală.
Nedumeriţi de cererea comandantului lor, reuşiră totuşi să ajungă toţi în navă, înainte de ora 08.00, foarte curioşi, dar şi puţin morocănoşi, datorită orei, deloc potrivită. Ştiau ei că era joi, dar nu era una dintre zilele în care urmau să se întâlnească în navă, doar se întâlniseră săptămâna trecută. Iar următoarea şedinţă trebuia să aibă loc joia viitoare, nu mai devreme. Aşa că nici unul nu-şi luase raportul cu el şi se întrebau dacă nu cumva greşiseră venind nepregătiţi. Veniseră, normal, în uniforme, fiindcă nu era încă weekend. Ly şi Nick erau şi ei prezenţi, deşi pe ei nu-i obliga nimeni. Stela nu rezistă fără să-l întrebe:
- Ai de gând să ne spui şi nouă de ce ne-ai chemat atât de devreme, frumosule?
- Devreme? replică el, nemulţumit de această remarcă a doctoriţei. Vi se pare cumva că e mult prea devreme?!
- Păi, da. E de abia ora 08.00, preciză Stela.
- 08.00?! Şi ce dacă?! Ce este, iarăşi aţi devenit nişte puturoşi? Eu m-am trezit cu puţin înainte de 06.00 şi nu mi s-a părut deloc că ar fi prea devreme.
- Tu, da, sigur, vrednicule... îl clasifică Stela. Dar să lăsăm asta! Ne spui sau nu ce ai cu noi?
- Eu n-am nimic cu voi. Dar chiar nu vă daţi seama de ce v-am chemat?
- Nu, răspunse tot Stela. Cum am putea să ne dăm seama?
- Păi, ce zi o fi azi? Ştiţi? Vreunul...? întrebă Lucian, zâmbind.
- Joi... răspunseră ceilalţi, total nedumeriţi.
- Şi ce dacă e joi, şefu’?! Noi trebuie să ne întâlnim joia viitoare aici, în navă, pentru o nouă şedinţă. Şi la 12.00, nu la 08.00.
- Mai gândiţi-vă puţin, le sugeră Lucian, făcând o pauză, lăsându-i astfel în suspans. Joi, joi, dar care joi?! Bine, fie! Hai să vă dau un mic indiciu: De dimineaţă, când m-am trezit, când să mă încalţ, am găsit acest mic obiect în pantofii mei, spuse el, scoţând un stilou nou-nouţ, frumos ambalat. Aşa că vă sugerez să mergeţi în rezervele voastre, poate găsiţi şi voi câte ceva pe acolo...
- Ah, vrei să spui că a venit Moş Nicolae?! Ca să vezi, noi uitasem, se dumiri Stela, zâmbind. Credeam că cine ştie de ce ne-ai chemat aici, sau pentru ce...
- Păi, nu sunt un tip chiar atât de rău, încât să vă pun la treabă într-o asemenea zi...
- Putem observa şi noi asta, remarcă Alex. Dar spune-mi, cum ar putea Moş Nicolae să ne lase ceva în rezervele noastre, când noi locuim în oraşul artificial?
- Asta nu constituie o problemă pentru Moş, replică Lucian. Doar v-au rămas încălţăminte şi prin rezerve, nu?!
- Da, bineînţeles, surâse Alex.
- În plus, „Pacifis” reprezintă Terra; oraşul artificial de pe Proxima e străin pentru Moş Nicolae, adăugă comandantul.
Veseli, colegii săi porniră spre rezervele lor. Bineînţeles, toţi îşi dăduseră deja seama că Lucian jucase rolul lui „Moş Nicolae”, punându-le mici atenţii prin pantofi. Dar erau foarte curioşi să vadă ce anume. În plus, gestul conta, deci, orice mărunţiş ar fi fost, constituia o surpriză plăcută pentru ei. Prin această acţiune, Lucian reuşise să alunge monotonia care-i cuprinsese treptat-treptat în aceste zile. Ly şi Nick rămăseseră pe puntea principală. Lucian li se adresă celor doi fraţi Kuny:
- Voi doi de ce staţi aici şi nu mergeţi cu ceilalţi?
- Poftim? se miră Ly, neînţelegând la ce se referea el.
- Păi, noi nu suntem membrii ai echipajului vostru, replică Nick încurcat.
- Cum, adică?! Ba sigur sunteţi, din momentul în care v-aţi unit destinele cu unii dintre colegii mei. Aşa că mergeţi şi voi, poate găsiţi ceva pe acolo, pentru voi.
- Da, dar noi n-am mai sărbătorit niciodată aşa ceva. Adică, Moş Nicolae, mici atenţii în ghete... Astea sunt obiceiuri de la voi, de pe Terra. Pe Proxima nu se obişnuieşte aşa ceva, rosti Nick.
- Nick, de acum încolo sunteţi de-ai noştri, deci, va trebui să vă familiarizaţi cu obiceiurile noastre. Chiar şi cu sărbătorile noastre tradiţionale, iar Moş Nicolae e una dintre acestea.
- Bine, spuse Nick, zâmbind, pornind emoţionat spre rezerva blondei, pentru că încă nu avea una a lui, care să-i aparţină, cu iniţialele lui pe uşă.
- Mihai, aşteaptă-mă, strigă Ly, nu foarte tare, îndreptându-se spre el.
Şi Nick o ajunse din urmă pe blondă, iar în timp ce se îndrepta emoţionat spre rezerva ei, îşi aminti vag că, demult, când era mic, aştepta cu nerăbdare ca Moş Nicolae să le aducă daruri în ghetuţe, lui şi celor două surioare ale sale. Îşi aminti că seara, îşi curăţau singuri, cel puţin el şi Lia, Ly fiind prea mică atunci, cum puteau ei mai bine, ghetuţele, apoi le aşezau cu grijă, în ordine, la uşă. Se trezi brusc din aceste amintiri care-i reveneau în memorie, când ajunse în faţa uşii rezervei blondinei.
Spre deosebire de fratele ei, Ly nu-şi amintea nimic de genul acesta, fiindcă ea fusese prea micuţă atunci, pentru a-şi aminti ceva. După o scurtă perioadă, reveniră toţi pe puntea principală, pe rând, foarte voioşi, arătându-şi unul altuia cadourile primite.
Nis primise, după cum era de aşteptat, o mulţime de dulciuri, dar exact asta şi-ar fi dorit şi el, deşi avea şi el o grămadă de alte dulciuri, însă era foarte mulţumit. Alex căpătase o ramă nouă de ochelari, metalică, fără lentile, foarte frumoasă. Mihai se alesese cu câteva CD-uri şi DVD-uri nou-nouţe, nefolosite. Blonda primise câteva clame, pe care să şi le prindă în pletele-i bălaie. Stela primi un set de seringi de unică folosinţă; Lia o broşă delicată, foarte frumoasă; Ly o poşetă modernă, frumos lucrată; iar Nick un mic portmoneu, cu câteva bancnote şi monede în interiorul său. Pe lângă acestea, fiecare primise câte o ciocolată mare şi o cutie de băutură răcoritoare.
- Mulţumim pentru cadouri, frumosule! A fost foarte drăguţ din partea ta.
- Nu-mi mulţumi mie, doctore. Nu eu sunt moşul.
- Sigur, tu eşti unul tinerel... Şi ai grijă să nu-mi folosesc chiar pe tine toate darurile primite, spuse ea, indicându-i setul de seringi de unică folosinţă, încă neutilizate.
- Ah, nu... Asta n-ar fi deloc plăcut! zâmbi Lucian.
- Deci, aceştia sunt faimoşii voştri bani, spuse Nick, examinând atent bancnotele şi monedele primite, pe care le scosese din portmoneu.
- Exact, aceia sunt, spuse Lucian. Faimoşii noştri bani... Vei avea timp să te familiarizezi cu ei până ne vom întoarce pe Terra. Aşa ar trebui să arate şi când vom ajunge acolo, dacă nu cumva s-or fi schimbat între timp. Iar banii se păstrează într-un portmoneu de genul celui pe care l-ai primit, care se păstrează la rândul lui, cu mare atenţie, într-un buzunar.
- Serios? întrebă Nick, foarte curios. În care buzunar?
- Nu există o anumită regulă. În care vrei tu. De obicei, în care consideri că ar fi în siguranţă, explică Lucian.
- În siguranţă? De ce n-ar fi în siguranţă în oricare dintre buzunare? păru Nick nedumerit.
- De ce n-ar fi?! Cumva... rosti Lucian, şoptit. Datorită faimoşilor hoţi de buzunare?! Vezi tu, Nick, pe Terra există unele persoane care s-au specializat în a fura de la alţii, nu doar din buzunare.
- Să fure? se miră Nick. De ce ar face aşa ceva? De ce ar fura?
- Păi... Asta-i o poveste mai lungă şi greu de explicat, replică Lucian îngândurat. Mai bine o lăsăm pe altădată.
- De acord, rosti Nick aprobator, cercetând în continuare „faimoşii” lor bani.
În curând i se alătură şi Ly, la fel de curioasă ca şi el, să vadă „faimoşii” bani. Între timp, fetele îi explicaseră la ce i-ar putea folosi poşeta şi ce putea păstra în ea; printre altele, chiar şi „faimoşii” bani. Comandantul li se adresă:
- Deci, dacă v-au plăcut cadourile primite, ce-aţi zice acum să sărbătorim, chiar dacă nu e weekend?
- Grozav! Fantastic! Marfă, apreciară ei, pe rând.
- Dar, ce anume sărbătorim, frumosule?
- Sau, pe cine? adăugă Alex.
- Aşa e, şefu’, li se alătură Nis. N-avem pe cine.
- Cum, adică, nu avem pe cine?! Ba avem chiar şi un sărbătorit, afirmă Lucian.
- Avem? se miră Nis.
- Păi... Pe cine?! întrebă Maria, care-şi prinsese deja clamele primite în păr.
- Cum, pe cine?! Tocmai tu întrebi, blondo? se miră Lucian. Stă chiar alături de tine: Nick!
- Staţi puţin, interveni Nick, scăpând vreo câteva monede pe jos. Cum adică, Nick?! Adică, eu? se încurcă el, ridicând monedele de pe jos.
- Păi, aşa bine, Nick, explică Lucian. Te numeşti Nick, deci, azi, de Moş Nicolae, te sărbătorim pe tine!
- Nu se poate, se împotrivi Nick. Nu-i ziua mea! Adică, eu nu mi-am serbat niciodată ziua numelui, adăugă el o justificare, în timp ce pusese banii în portmoneu, pe care-l aşeză grijuliu într-un buzunar, deși aici, pe Proxima, nu existau hoți, care să încerce să-i fure...
- Nu face nimic, replică Lucian. Ţi-o vei serba de acum încolo!
- Da, dar numele meu nici măcar nu este Ni... Nick... Nic... Nicolae, se bâlbâi el, fiind gata-gata să spună că numele lui nu este deloc Nick, ci Viorel. Numele meu este doar... Nick! Atât.
- Şi ce dacă?! Nick, Nicu, Nicolae, e pe aproape, tot acolo se ajunge! Deci, tu eşti sărbătoritul nostru, concluzionă Lucian.
- Atunci, presupun că va trebui să mă obişnuiesc cu ideea, spuse el, văzând că n-are încotro.
- Aşa este, îl aprobă blondina. La mulţi ani, iubitule, îi spuse ea zâmbitoare şi-l sărută cu dezinvoltură pe obraji.
- Sunt foarte surprinsă să aflu că azi ar fi ziua ta, frate drag! Dar... La mulţi ani, îi spuse Ly, sărutându-l şi ea.
- Aşa-i, desigur! La mulţi ani, săriră şi ceilalţi, felicitându-l fiecare, pe rând.
- Hei, hei... Nu putem sărbători în uniforme, le spuse Lucian. Să mergem în rezervele noastre, să ne schimbăm! Aşa că, scuză-ne câteva clipe, sărbătoritule! Tu şi sora ta veţi rămâne puţin timp singuri pe puntea principală, pentru că voi nu trebuie să vă schimbaţi de haine!
- Desigur, înţeleg, îl aprobă Nick.
Ceilalţi se retraseră, fiecare spre rezerva sa, Nick şi Ly rămânând pe puntea principală. Între timp, Nick scoase din nou banii, să-i privească, atât el, cât şi sora lui. Dar ceilalţi nu întârziară mult în rezervele lor. Se întoarseră în scurt timp, echipaţi ca pentru o nouă petrecere, pe care n-ar fi refuzat-o. De cum ajunse pe puntea principală, Lucian o fixă cu privirea pe Lia. Observă că, deşi nu purta o rochie sau o fustă, îşi prinsese broşa primită, de reverul bluziţei pe care o îmbrăcase, o bluză lejeră, drăguţă. Şi pentru că dorea să-l alunge pe „rivalul” său, Sid, din mintea ei, nu întârzie s-o invite la dans. Cum altfel?! Astfel, iată-se antrenaţi din nou în mijlocul unei petreceri neaşteptate, pe care o întinseră în stilul lor caracteristic.
Sărbătoritul zilei, Nick, îl anunţă pe Sid, în jurul orei 10.00, că Lia şi Lucian nu-l vor întâlni în acea zi, deci, să nu-i aştepte degeaba, rămânând să se întâlnească ziua următoare, în locul obişnuit. După cum le era obiceiul, depăşiră uşor miezul nopţii şi cu această petrecere-surpriză. De abia atunci se retraseră toţi spre oraşul artificial, lăsându-l singur în navă pe Lucian. Înainte de a pleca, se schimbaseră din nou în uniforme, iar fiecare îşi luase cadoul primit. Cu excepţia lui Nis, care nu mai avea ce lua, fiindcă deja consumase toate cadourile primite şi încă multe alte dulciuri, cu excepţia acelora; doar cele primite de la Moş Nicolae nu i-ar fi fost de ajuns.
Astfel se sfârşise această zi, joi, 06 decembrie 2091, zi în care Nick aflase cu surprindere că îşi poate serba numele.
Vineri, 07 decembrie 2091, nu mai era o zi la fel de interesantă, ca cea precedentă. Încă de dimineaţă, de la ora 10.00, Nick o lăsă pe iubita lui cea blondă singură, să-şi vadă de ale ei, iar el porni spre biroul domnului To Kuny.
- Bună, tată, îl salutase el pe domnul Kuny.
- Fiule... Ca să vezi, ce surpriză, exclamă dânsul. Cu ce ocazie pe la mine? Iar s-a întâmplat ceva? Ce mai e, de data asta?
- Nu, tată. Nu s-a întâmplat nimic, surâse Nick. De ce?! Trebuia să se întâmple?
- Nu, dragul meu. Mă miram doar să mă vizitezi aşa, fără nici un motiv, adică, fără să ai probleme.
- Ah, tată... Scuză-mă că n-am venit mai des, dar...
- Nu-i nevoie să-mi explici nimic. Înţeleg! Şi unde-i încântătoarea ta soţie blondă?
- Ea?! Nu ştiu. Treaba ei.
- Iar v-aţi supărat?
- Nu, tată! Deloc, surâse Nick. Dar asta nu înseamnă că trebuie să stea toată ziua numai pe lângă mine, sau eu pe lângă ea.
- Ai dreptate. Sigur e totul în ordine?
- Da, tată! Totu-i perfect! Serios! Ştii ce-am făcut ieri?
- Nu, n-am avut timp să verific.
- Lucian i-a chemat pe toţi în navă, de dimineaţă, destul de devreme, iar toţi erau supăraţi din acest motiv. Credau că cine ştie pentru ce îi cheamă. Când colo... Ştii de ce îi chemase?
- N-am idee.
- Am fost şi eu, deşi nu eram obligat, însă am preferat să merg, cu Maria; mă simt bine cu ei, în mijlocul lor. Şi astfel am aflat de un fel de obicei de-al lor, o sărbătoare de iarnă.
- Aha... îşi aminti To cu nostalgie, zâmbind. Moş Nicolae.
- Exact, îl aprobă Nick. Obişnuiesc să-şi ofere mici cadouri, să şi le pună în încălţăminte. Şi ştii... Dintr-o dată mi-am amintit că demult, când eram mic, de abia aşteptam şi eu să vină Moş Nicolae, să-mi aducă daruri în ghetuţe, de obicei dulciuri.
- Ţi-ai amintit?! Sper că nu le-ai spus şi lor acest lucru, tresări To Kuny.
- Nu-ţi face griji! Nu le-am spus nimic.
- Atunci, e bine... Deci, pentru asta îi chemase comandantul în navă?
- Da, i-a surprins pe toţi, în mod plăcut; ceilalţi deja uitaseră... Însă, cel mai mult m-a surprins tot pe mine.
- De ce, fiule?
- Pentru că a lăsat şi pentru mine un cadou, desigur, în rezerva Mariei. Şi unul pentru sora mea, Ly, în rezerva cumnatului meu, Mihai. Desigur, mi-am dat seama că Lucian a pus acele mici cadouri; toţi ştiau acest lucru, însă asta nu i-a împiedicat să fie încântaţi. Şi ştii ce mi-a dat mie?
- Nu, dragul meu, deveni curios domnul Kuny. Ce anume?
- Uite, spuse Nick, arătându-i obiectul primit, pe care-l scoase din buzunar. Un portmoneu! Vezi?! Iar în el sunt nişte bani.
- Serios?! Dă-mi-i, să-i văd, îi ceru domnul Kuny, nerăbdător.
Nick îi înmână tatălui său portmoneul, iar dânsul scoase banii din interior.
- Ia te uită, se miră domnul To Kuny, ţinând emoţionat bancnotele în mână, cât şi monedele. Ca să vezi... Sunt tot aşa cum erau înainte de a părăsi noi Terra, nu s-au schimbat între timp.
- Vrei să spui că aşa erau şi atunci?
- Da, dragul meu! Exact la fel!
- Luci spunea că probabil tot aşa vor arăta şi când vom ajunge înapoi pe Terra, dacă nu se vor schimba până atunci.
- Posibil, spuse domnul Kuny. Şi sora ta ce-a primit?
- Ly a primit o poşetă, sau geantă, sau cum îi zice...
- Foarte interesant, aprecie To.
- Într-adevăr, foarte! Eu am fost încântat. Ly nu ştiu, dar cred că şi ei i-a plăcut.
- Şi frumoasa ta soţioară; ea ce-a primit?
- Nişte clame de prins în păr. Acum le poartă mereu. Îi plac mult.
- Te deranjează că le poartă?
- Nu, deloc, dar vezi, eu nu i-am dat nimic... Iar ei obişnuiesc să-şi facă astfel de cadouri şi ţin la ele; au valore sentimentală.
- Lasă, o să ai destul timp să-i tot faci cadouri, de acum încolo. Acum n-ai ştiut despre obiceiurile lor. Te înţelege ea.
- Sper...
- Dar cealaltă soră a ta, Lia, ce a primit de la simpatizantul ei?
- Simpatizant?! Te referi la Lucian? Interesant mod de a spune! De unde ştii că-i place de ea?
- Cum, de unde?! E destul de evident! Tu n-ai observat?
- Ba da, am înţeles şi eu de curând chestia asta. O iubeşte.
- Deci, ea ce a primit?
- Ceva de prins în piept, pe haine. Parcă îi zicea... rămase Nick dus pe gânduri, să-şi amintească denumirea obiectului primit de Lia, iar tatăl lui îl ajută:
- Cumva broşă?
- Da, exact! Asta a primit ea, o broşă. Iar după ce fiecare şi-a luat cadoul din rezerva sa, Lucian le-a propus să mă serbeze pe mine. Adică, numele meu, Nick. Era gata-gata să le spun, fără să vreau, că de fapt, numele meu nu e Nick, ci Viorel, să mă dau de gol. De abia am reuşit să mă corectez la timp.
- Asta n-ar fi fost bine.
- La urma urmei, tot nu le-am spus nimic.
- Dar era gata s-o faci! Altădată fii mai atent ce vorbeşti de faţă cu ei, să nu-ţi scape involuntar ceva ce n-ar trebui!
- Şi dacă totuşi se va întâmpla, ce vei face?
- Nimic, fiule! Presupun că va trebui să le spun totul, nu?! Oricum, fii mai atent!
- O să încerc, tată... Şi totuşi, când ai de gând să ne spui totul? Cât mai prelungeşti momentul adevărului?
- Nu m-am gândit încă, dragul meu.
- Încearcă să te gândeşti, tată! Ai uşura lucrurile. Ar fi mai bine, pentru toţi.
- Nick, am mai vorbit despre asta. Nu insista! Deocamdată, nu intenţionez să mă destăinui, nu încă. Am discutat cu comandantul lor. I-am spus să nu facă presiuni asupra ta, în legătură cu acest subiect. A fost destul de înţelegător. Te-a mai cicălit cu ceva, de atunci, în acest sens?
- Nu, deloc. Dar parcă mi-e şi mai greu. Ştii, în situaţii ca acelea de ieri, s-ar putea să mă dau singur de gol, neintenţionat...
- Te înţeleg, dragul meu. Şi apreciez faptul că te străduieşti să nu te dai de gol.
- Da... Şi ce părere ai de ideea asta trăznită a lor, de a-mi serba mie numele?
- Nu e deloc trăznită! Nick e foarte aproape de Nicolae, deci, nu văd de ce nu te-ar serba.
- Pentru că, de fapt, numele meu real nici măcar nu e Nick, ci Viorel. Ăsta-i numele meu, deci, de asta mi se pare o idee trăznită.
- Însă ei nu ştiu acest lucru. În plus, aici, pe Proxima, numele tău real este Nick, nu Viorel, fiindcă aici nu suntem pe Terra.
- Tocmai, aici nu suntem pe Terra, iar la noi, pe Proxima, nu se sărbătoreşte aşa ceva, niciodată!
- Dragul meu, dacă ei au avut plăcerea de a te considera sărbătoritul lor, nu văd de ce te deranjează acest lucru.
- Dar nu mă deranjează deloc! Adevărul e că mi-a făcut plăcere. Sincer, m-am bucurat! Mult de tot...
- Atunci, care e problema?
- Nici una, tată. Mi s-a părut doar puţin neobişnuit, atâta tot! Spune-mi, tată... Nu-i aşa că la puţin timp după Moş Nicolae, mai este o sărbătoare de iarnă, una mare, oarecum asemănătoare, la care se obişnuieşte să se ofere cadouri?
- Da. Crăciunul, spuse firesc To Kuny.
- Ştiam eu! Moş Crăciun... Cel îmbrăcat în roşu... Mi-amintesc şi de asta, se entuziasmă Nick.
- Da, dragul meu! Crăciunul e pe la sfârşitul lunii decembrie, pe data de 25. Iar de Crăciun se obişnuieşte să se împodobească un brad, sub care se aşează cadourile, frumos împachetate. La cei mici vine Moş Crăciun, să le împartă aceste cadouri.
- Da, îmi amintesc, deşi nu foarte bine... rosti Nick, surâzând îngândurat; uşor, se lăsă pradă amintirilor din copilărie, o copilărie demult uitată, undeva, departe, în timp... Ţin minte bradul de Crăciun, frumos împodobit de mama şi pe Moş Crăciun, care venea să ne aducă darurile, dacă am fost copii cuminţi. Moş Crăciun era îmbrăcat în roşu, cu barba lungă, albă şi trebuia să-i recit o poezie, înainte de a-mi primi cadoul. Ly era mică şi nu ştia poezii; în plus, îi era frică de Moş Crăciun, dar nu şi Liei. Ea era foarte nerăbdătoare să vină moşul, ca şi mine, de altfel. Cam atât îmi amintesc... Şi mai ştiu că era frumos, o atmosferă deosebită, cu dulciuri, apoi ceva cu nişte cântece speciale...
- Colinde de Crăciun, dragul meu.
- Ah, da, aşa e, colinde; veneau copii străini la uşă, să le cânte... surâse Nick, entuziasmat de toate aceste amintiri.
- Da, Nick, aşa e, îl aprobă şoptit To. Mă bucur că-ţi aminteşti.
- Deci, pe 25, luna asta... Mai e destul până atunci. Însă înainte de această sărbătoare, e ziua Mariei.
- Adevărat?! Nu ştiam.
- E pe data de 19 decembrie şi împlineşte 25 de ani. Iar eu nu ştiu. Ce cadou crezi că ar trebui să-i fac, de ziua ei? Ar trebui să fie ceva foarte, foarte special.
- Ştiu şi eu, dragul meu? Nici eu nu mă pricep. Ai face mai bine să-l întrebi pe Lucian, sau pe sora ta, Lia, cred că ei s-ar pricepe în a alege cadoul potrivit. De altfel, ei o cunosc pe blondina ta, ştiu ce şi-ar dori ea, sau ce-i place mai mult şi ce nu. Deci, ei sunt mult mai indicaţi în a-ţi da astfel de sfaturi.
- Ştii că ai dreptate?! Cred că-i voi întreba cât de curând, poate pe amândoi. Mulţumesc, tată!
- Pentru nimic, fiule!
Nick mai rămase câtva timp împreună cu tatăl său, domnul To Kuny, apoi se întoarse în camera sa. Spre surprinderea lui, blonda nu era acolo, plecase între timp. Reveni şi ea mai târziu, spre seară, însă, evident, nu o luă la întrebări. Totuşi, ea singură îi povesti, fără ocolişuri, pe unde fusese şi ce făcuse.
Lia şi Lucian se întâlniseră cu Sid, rămânând în compania lui doar câteva ore, nu mai mult. După plecarea comandantului, Sid o conduse pe Lia până în dreptul camerei ei, stabilind să se întâlnească ziua următoare, întrucât ea nu avea un alt program, de moment ce Luci îi lăsa timp liber...