*38. Un nou „cămin” pentru păianjen.

Până să vină Maria, Lucian, pe post de ospătar, îl servi pe Nick cu răcoritoare şi cu un mic-dejun pregătit de data aceasta de cei doi roboţi, apoi continuară să discute.
Cum Lucian îi promisese domnului Kuny că nu-l va mai bate la cap pe fiul său în legătură cu originea terestră a membrilor familiei Kuny, Nick scăpă de întrebări incomode din partea insistentului comandant, altfel, un interlocutor foarte plăcut, pentru oricine. Şi îi păru bine că Lucian nu profitase de ocazia de a fi rămas singuri pe puntea principală, pentru a aduce în discuţie acel subiect.
Pe la ora 09.30, blondina îşi făcu în sfârşit apariţia pe puntea principală, ţinând în mână un borcan, în interiorul căruia se afla, evident, preţioasa-i femelă-păianjen, Ema. Lucian o întrebă:
- Te-ai hotărât, deci, în sfârşit, că te poţi despărţi de ea?
- Cu părere de rău, da, răspunse Maria.
- Şi atunci, putem pleca, blondino?
- Da. Eu sunt gata. La fel şi ea, spuse blonda, indicând-o cu verdele ochilor pe micuţa arahnidă.
- Bine, domnişoară păianjen, i se adresă Lucian, zâmbind. Se pare că-ţi vei începe călătoria spre noua casă. O să-ţi placă, te asigur!
Apoi părăsiră interiorul navei albastre, iar cu avionul cu care veniseră Nick şi Maria în acea dimineaţă, se îndreptară spre marele oraş artificial, unde ajunseră în jurul orei 10.00. Avionul se opri în apropierea laboratorului în care lucra Dick, care cu siguranţă îi aştepta nerăbdător. Din avion coborâră cei trei, împreună cu păianjenul şi se îndreptară spre intrarea în laborator. Nici nu se deschise bine uşa laboratorului, că le şi ieşi în întâmpinare Dick Torn, împreună cu alţi câţiva colegi de-ai săi. Pentru început, se salutară unii pe alţii.
- Vă aşteptam, spuse Dick.
- Ne închipuiam noi că aşa va fi, dar nu credeam că sunteţi chiar atât de nerăbdători, răspunse Lucian. Blondino...
- Ah, da... Acesta-i păianjenul; e o femelă, spuse ea, înmânându-i lui Dick borcanul în care se afla arahnida. Se numeşte Ema, aşa i-am pus eu numele. Şi v-aş ruga să i-l păstraţi pe acesta.
- Desigur, domnişoară. N-avem nici un interes să-i schimbăm numele pus de dumneavoastră.
Dick luă borcanul, cu mâinile tremurânde, având însă mare grijă să nu-l scape pe jos, să se spargă.
- Sper că o să vă placă de ea, spuse Maria.
- Da. Excelent! E grozavă... aprecie Dick, admirând fără prefăcătorie micuţa creatură cu picioare lungi, care de obicei, celor mai mulţi dintre pământeni nu le-ar stârni deloc admiraţia, ci, mai degrabă, repulsia. E minunată! Nici nu ştim cum v-am putea mulţumi pentru nepreţuitul vostru dar.
- Nepreţuit?! replică încurcat Lucian. Deocamdată e suficient să vă ştim mulţumiţi.
- Suntem mai mult decât mulţumiţi, îl asigură Dick. Acum veniţi cu noi! Dorim să vă arătăm locul în care o vom amplasa, loc pe care l-am pregătit şi amenajat special pentru ea.
- Ce spui, Luci? îl întrebă Maria. Am putea merge?
- Hmm... tresări el, nedumerit.
Gândul îi zburase din nou la Lia şi îşi imagina că ea îşi petrecea acea dimineaţă în compania lui Sid, de moment ce el era acum în laborator, ceea ce chiar era adevărat, adică, ea era cu Sid, de la ora 09.00, continua cu lecţiile de dans acordate acestuia. Blonda repetă întrebarea.
- Putem merge?
- Să mergem?! Nu ştiu... Unde?!
- Eşti neatent, îi reproşă Maria. Dick tocmai ne-a spus că ar putea să ne arate locul unde o vor amplasa pe Ema.
- Ah, acolo... Sigur. De ce nu?! Blondo, nu mă mai întreba pe mine mereu, pentru orice banalitate, o aprobă Lucian şi porniră, conduşi de Dick şi colegii săi, dintre care Lucian nu-i recunoscu decât pe Sim Ox şi Tim Kent.
Habar n-avea cine ar putea fi ceilalţi, după cum nici Maria nu-i cunoştea. Evident, însă, nu era şi cazul lui Nick. El părea să-i cunoască pe toţi, fiindcă intră în vorbă cu ei, când cu unul, când cu altul. Merseră destul de mult până ajunseră la locul în care cei din laborator îl amenajaseră special pentru „musafirul lor de seamă”, Ema, vedeta acelei zile. Trecuseră chiar şi de locul în care se afla planta pe care cei şapte membrii ai echipajului terestru le-o oferiseră cu câtva timp în urmă. Evident, se opriseră s-o admire şi să constate cum îi merge, iar în acest sens, Maria se declară mulţumită, deci, nu regreta deloc faptul că se despărţise de una dintre dragele ei plante.
Acum se aflau în locul pe care-l va ocupa Ema, micuţa femelă-păianjen, care, de altfel, habar n-avea de agitaţia din jurul ei. Aici erau aşteptaţi de alţi câţiva lucrători ai laboratorului; angajaţi nu-i puteau denumi, pentru că nu erau salariaţi, ei doar lucrau acolo, în laborator.
- Ei, bine, aici este. Acesta este locul pe care-l va ocupa Ema, această minunată creatură micuţă, spuse Dick, eliberând arahnida din borcan.
Ema, cum se simţi liberă, „fugi” printre frunzele plantelor artificiale existente acolo, ascunzându-se într-un loc pe care ea-l consideră a fi ferit de orice curioşi. Cum se simţi în siguranţă, Ema se şi apucă să-şi ţese o pânză subţire, dar rezistentă, pe care să stea confortabil, în aşteptarea unei eventuale prăzi. Dick o întrebă pe blondină:
- Ce părere aveţi, domnişoară? E suficient de potrivit pentru Ema acest loc?
- Da, bineînţeles. De fapt, ea nu are preferinţe. Se simte bine oriunde, atâta timp cât e liberă şi nu o ameninţă nimic.
- Păi, aici chiar că nu o ameninţă nimic, spuse Dick.
- Eu ştiu, însă Ema nu ştie acest lucru. În orice caz, îl va afla în curând, cu siguranţă, spuse blonda zâmbind. Aş putea să întreb ce anume îi veţi da de mâncare?
- Asta ar fi putut constitui o problemă, însă de acest lucru se va ocupa specialistul nostru în domeniu, aici de faţă, preciză Dick, indicând pe unul dintre colegii săi, total necunoscut pentru Lucian sau Maria.
- Domnişoară... spuse respectivul, sărutând cu stângăcie mânuţa delicatei blonde. Domnule comandant... i se adresă apoi lui Lucian, căruia îi strânse respectuos mâna, deşi acesta schiţase un gest de nemulţumire la auzul cuvintelor „domnule comandant”. Nick... îi zâmbi apoi tânărului Kuny, pe care-l salută prieteneşte, iar Nick îi răspunse în acelaşi mod. Mă numesc Sem Slim şi mă voi ocupa de păianjenul pe care ni l-aţi oferit, pe toată durata perioadei în care va sta aici.
- Cum adică pe toată durata perioadei în care va sta aici? păru nedumerit Lucian, precizând: Noi v-am dăruit-o definitiv.
- Dacă-i aşa, domnule comandant, atunci înseamnă că eu mă voi ocupa mereu de ea.
- Pricep, Sim, începu Lucian.
- Sem, domnule, îl corectă acesta.
- Aşa e... Sem. Scuze!
- Nici o problemă, domnule comandant!
- Ba da, ar fi o problemă. Te-aş ruga să nu-mi mai spui „domnule” şi nici „comandant”. Credeam că Dick şi ceilalţi care mă cunosc ţi-au adus deja la cunoştinţă preferinţele mele.
- Da, domnule, mi s-a spus, dar, nu ştiu... Mi se pare o onoare să vă cunosc personal şi nu cred că mi-aş putea permite să vă vorbesc astfel.
- De ce nu?! Şi eu sunt onorat să te cunosc şi te rog să-mi spui pe nume. După cum vezi, eu îmi permit să-ţi spun ţie pe nume şi să-ţi vorbescu cu „tu”. Sau preferi să-ţi spun „Domnule Slim”?
- Ah, nu... Cum să-mi spuneţi astfel? Dumneavoastră, mie?!
- Atunci, Sem, eu personal te rog, încă odată, să înţelegi că sunt doar „Luci” şi nu „dumneavoastră”; îmi poţi spune „tu”! De acord?
- Cum doriţi, domnule... Adică, dumneavoastră... Tu, Lu - Lucian, se corectă Sem, foarte emoţionat.
- Scuză-l, Lucian, interveni Dick. E prima oară când te întâneşte. Vei vedea că data viitoare va fi mai îndrăzneţ.
- Sper, zâmbi Lucian îngăduitor.
- Deci, domnişoară... începu Sem, adresându-i-se blondei. Referitor la hrana pe care o va primi... Ştim că aceste creaturi se hrănesc în special cu insecte, care se găsesc din abundenţă pe planeta voastră şi pe care păianjenii le prind în pânza pe care şi-o construiesc. Evident, aici nu-i vom putea oferi aşa ceva. Însă am găsit o soluţie. Îi vom oferi un preparat, evident, artificial, care îi va satisface în întregime nevoile acestei creaturi. Şi suntem siguri că va accepta această hrană. Dacă aveţi ceva împotrivă...
- Nu, nu... N-am nimic împotrivă, spuse Maria. Aş vrea doar să văd, dacă se poate, dacă într-adevăr acceptă acel preparat.
- Desigur. Putem încerca chiar acum, spuse Sem, luând o cutiuţă din apropiere, pe care o desfăcu şi scoase câteva bucăţele din produsul artificial preparat pentru micuţa arahnidă.
După ce închise cutiuţa şi o aşeză la locul ei, dădu drumul celor câteva bucăţele deasupra pânzei păianjenului. Acestea căzură şi se lipiră de pânză, fără a o deteriora. Sesizând de îndată că se lipise ceva de pânza ei, Ema se repezi spre locul cu pricina şi începu nestingherită să-şi „servească” masa oferită.
- Se pare că-i place, remarcă Maria, zâmbind. Atunci, cred că poate rămâne aici. Atâta timp cât are ce mânca, nu-i nici o problemă. Oricum, e o supravieţuitoare.
- Dacă vreodată se va ivi vreo problemă în ceea ce o priveşte, vă vom anunţa şi vă vom chema, domnişoară, o asigură Sem. Deşi nu cred că noi nu ne-am putea descurca.
- Oricum, e mai bine să mă anunţaţi, iar eu voi veni. Pentru Ema, oricând, cu plăcere.
- Desigur, domnişoară, întări Sem.
- Iar acest lucru e valabil şi în cazul plantei pe care ne-aţi oferit-o, îl completă Dick. Dacă vreodată se va ivi vreo problemă, vă vom anunţa, domnişoară. Însă până acum nu a fost cazul şi sperăm că nici nu va fi de acum încolo.
- Aşa sper şi eu, spuse Maria. Ar mai fi ceva. Ema, micuţa creatură pe care tocmai v-am dăruit-o, are ataşat un microcip, pe care noi i l-am pus pentru a-i urmări mişcările, cât timp a stat în nava noastră.
- Da, ştim, spuse Sem. Şi nu credem că acel microcip o încurcă pe ea cu ceva, deci, nu sunt motive să-l îndepărtăm. Poate rămâne aşa, deşi nu cred că o veţi mai putea urmări din nava voastră.
- Nu, nu cred că microcipul poate acoperi o distanţă atât de mare, încât computerele de la bordul navei noastre să-i poată recepţiona semnalul. În plus, prezenţa cupolei constituie o piedică greu de trecut în calea semnalului, deci, nu cred că am putea-o urmări. Însă, desigur, numai Mihai ar putea confirma acest lucru, el e specialistul nostru în domeniu, dar n-are rost să-l deranjăm acum. Îl vom întreba cu prima ocazie, spuse Lucian.
- Cum doriţi. Noi nu vă putem impune nimic, spuse Sem.
- Aşa e, nu puteţi, îl aprobă scurt comandantul.
- Deci, dacă acest păianjen e natural şi e de la voi, de pe Terra, înseamnă că el are în structura sa celulară acea moleculă, ADN, presupuse Sem.
- Bineînţeles că are, spuse blonda. Însă n-am încercat până acum să-i aflăm codul genetic.
- Cred că noi am putea obţine cu uşurinţă acest cod, fără ca acest lucru să-i dăuneze Emei în vreun fel.
- Da. Presupun că se poate, spuse Maria îngândurată.
- Sigur, putem obţine informaţia genetică purtată de ADN-ul ei, însă mă tem că nu ne-ar folosi la nimic, pentru că noi nu ştim să descifrăm codul genetic. Nu ştim să-l interpretăm.
- Totuşi, dacă se poate, ar fi bine să vedem această informaţie genetică, propuse Lucian. Alex, geneticianul nostru, se poate descurca foarte bine cu descifrarea codului.
- Bine. Asta-i simplu, acceptă Dick. Sem, te rog!
Sem luă un micuţ aparat electronic şi-l plimbă de câteva ori deasupra Emei, aproape de aceasta. Chiar dacă nu puteau şti sigur la ce-ar folosi acel aparat, Lucian şi Maria îşi dădură seama că astfel vor obţine codul genetic al Emei, cu ajutorul acelui aparat, doar era lesne de înţeles. Şi într-adevăr, pentru acest lucru fusese utilizat micuţul aparat, care „citise” codul genetic al ADN-ului Emei, cod ce apăru în curând, afişat pe un monitor din apropiere.
- Iată-l! Acesta este, le indică Dick. Dar, după cum v-am spus, noi nu-l putem descifra. Poate-l înţelegeţi voi.
- Eu, nu, negă Lucian, privind informaţia genetică. Nici gând!
- Nici eu, adăugă Maria, privind întrebător spre Nick.
- Nu te uita aşa la mine, iubito! Eu, cu atât mai puţin, spuse Nick, încurcat.
- Am putea înregistra această informaţie pe un stick, dintre cele pe care le folosiţi voi la computerele voastre, presupuse Dick.
- Din nefericire, nu avem nici un stick la noi, spuse Lucian.
- Atunci, ce rămâne de făcut? întrebă Dick.
- L-am putea chema pe Alex. Doar el ar putea descifra codul. Ar putea aduce şi un stick sau un CD, presupuse Lucian.
- Cum doriţi, răspunse Dick. Pe de altă parte, nu e nici o grabă. Putem obţine această informaţie genetică oricând altcândva, la fel de uşor, spre exemplu când veţi veni împreună cu colegul vostru, Alex şi cu un stick sau un CD.
- Nu, se împotrivi Lucian. De ce să amânăm? Cred că-i mai bine să-l chem chiar acum pe Alex. Şi exact asta am să fac, adăugă el, reglând minitransmiţătorul pe frecvenţa geneticianului.
Luă legătura cu el şi-i spuse că-l aşteaptă în laboratorul de plante din oraş şi să ia un CD sau un stick cu el. Alex îl asigură că va veni.
- Dar cum va şti unde să ne găsească? Laboratorul e mare... zise blonda.
- Nu vă faceţi griji, domnişoară. Am să anunţ un alt coleg să-l aştepte la intrare şi apoi să vină împreună cu el aici, răspunse Dick, punându-şi planul în aplicare.
Anunţă, deci, pe un alt coleg să-l aştepte pe Alex, iar când acesta va sosi, să vină împreună în locul în care se aflau toţi, anume acolo unde o „găzduiseră” pe Ema, micuţa lor arahnidă, vedeta zilei.
- Dar cum o să-l recunoască pe Alex colegul dumneavoastră, pe care tocmai l-aţi trimis să-l aştepte? Doar nu s-au mai întâlnit niciodată până acum, păru blonda nedumerită.
- Nu vă faceţi griji, domnişoară, o să-l recunoască, o asigură Dick.
Şi într-adevăr, respectivul îl recunoscu pe Alex, fiindcă după câtva timp apărură amândoi. Se salutară cu noii sosiţi, iar cel care-l însoţise pe Alex îi sărută mâna Mariei cu aceeaşi, stângăcie în gesturi care părea să-i caracterizeze pe aproape toţi locuitorii Proximei, apoi îi întinse mâna lui Lucian, recomandându-se:
- Eu sunt Sim, domnule comandant!
- Poftim?! Cum adică, Sim?! Nu se poate! Nu poţi fi Sim. Sim este...
- Nu sunt acel Sim pe care-l cunoaşteţi dumneavoastră, domnule. Acela este Sim Ox, îl întrerupse noul sosit pe Lucian.
- Pricep, replică încurcat Lucian. Şi atunci, tu eşti...
- Sim Slem, domnule, răspunse acesta.
- Sim... repetă Lucian, din ce în ce mai încurcat. Slem?!
- Da, domnule, întări acesta.
- Grozav, aprecie Lucian. Acum sunteţi Sim Ox, Sim Slem şi... Sem Slim, dacă nu mă înşel.
- Aşa este. Nu vă înşelaţi deloc, domnule, spuse Sim Slem.
- Fir-aş al... surâse Lucian. Îmi cer scuze, dar v-aş ruga pe toţi să mă scuzaţi dacă uneori am să vă încurc, din cauza acestor asemănări uluitoare ale numelor pe care le aveţi.
- Sigur, domnule. Vă înţelegem.
- Mda... Şi iarăşi veşnica problemă. Ştii, acum sunt foarte sigur că nu eşti acel Sim pe care-l cunoasc eu, pentru că acela nu mi se mai adresează de mult timp cu „domnule”. Te-aş ruga şi pe tine acelaşi lucru şi cred că ar fi mai bine dacă le-aţi spune tuturor celorlalţi să nu mi se adreseze cu „domnule” în momentul în care mă vor cunoaşte, le ceru Lucian.
- Dar, domnule, ar fi o lipsă de respect din partea lor faţă de dumneavoastră, presupuse Sim Slem.
- Nu, deloc. Nu o voi considera ca pe o lipsă de respect dacă mi se vor adresa astfel. Dimpotrivă... Doar eu însumi le-am cerut acest lucru, explică Lucian.
- Bine... Lucian. Vom încerca să-ţi facem pe plac, spuse Sim Slem, conformându-se solicitării formulate de comandant. Însă să nu te superi dacă nu vor reuşi toţi acest lucru de la bun început. Pentru noi e mai puţin obişnuit ca un comandant al unei misiuni spaţiale, aflat în vizită pe planeta noastră, să fie atât de indulgent şi prietenos, ca... tine!
- Sigur. Înţeleg asta. Şi evident că nu mă voi supăra, zâmbi cu prietenie „indulgentul” comandant; Alex îi aminti de prezenţa lui:
- Luci, aş putea afla totuşi de m-ai chemat?
- Imediat, bătrâne. Ai adus CD-ul?
- Am unul la mine. Deci, care-i problema?
- O mai ştii pe Ema, păianjenul de la bordul „Pacifis”-ului?
- Desigur, păru nedumerit Alex. Ce-i cu el?
- Cu ea, vrei să spui, îl corectă Lucian. Nimic, nu-i nimic cu ea, decât că tocmai le-am dăruit-o celor de pe Proxima. Dacă ai să priveşti mai bine, o vei observa. E chiar acolo, printre plantele acelea artificiale, i-o indică Lucian.
- Aha, o văd, remarcă Alex.
- Păi, gazdele noastre au obţinut codul ei genetic, doar că nimeni nu se pricepe să interpreteze acest cod. De aceea te-am chemat pe tine, explică Lucian. Ce zici, ne dai o mână de ajutor?
- Asta era, se dumiri Alex. Bineînţeles.
- Ia aruncă o privire aici, îl invită Lucian, indicându-i monitorul pe care era afişat codul genetic al ADN-ului Emei. Ce ne poţi spune?
- Aşa, dintr-o singură privire? murmură Alex ca pentru sine, privind cu atenţie informaţia genetică. Este codul genetic specific acestei specii de păianjeni de pe Terra.
- Şi asta-i tot ce ne poţi spune? păru nemulţumit Lucian.
- Nu, evident. Doar că nu pot descifra totul aşa, deodată. Asta-i tot ce vă pot spune acum, la prima vedere. Am nevoie de câtva timp, să studiez totul amănunţit, pentru a interpreta corect fiecare secvenţă din informaţia genetică.
- Bineînţeles, acceptă Lucian. Îl poţi studia oricât doreşti, nu te grăbeşte nimeni. De asta ţi-am zis să aduci discheta, CD-ul, sau stickul. Vei înregistra datele pe el, apoi le vei studia amănunţit, oricând doreşti.
- Bine. Doar că eu nu ştiu cum se înregistrează datele de pe aparatura asta, replică Alex, privind încurcat monitorul.
- Nu-ţi face griji, îl linişti Dick. Vom face noi înregistrarea. Tu trebuie doar să ne dai stickul sau CD-ul.
- Ah, bineînţeles, spuse Alex, dându-i CD-ul lui Dick, pentru că luase un CD la el.
Dick efectuă înregistrarea datelor pe CD, pe care i-l înmână înapoi lui Alex, după ce se înregistrase totul.
Apoi discutară, până în jurul orei 13.00, când Lucian îşi anunţă intenţia de a pleca, dat fiind că urma să se întâlnească la ora 14.00 cu Sid şi Lia. Fără să le fi impus celorlalţi ceva în acest sens, hotărâră şi aceştia să-i urmeze exemplul, deci, plecară toţi, adică nu doar Lucian, care luase iniţiativa, ci şi Alex, Nick şi Maria.
Dick, împreună cu alţi câţiva prezenţi acolo, îi conduseră pe cei patru până la ieşirea din laborator, unde se despărţiră, luându-şi rămas bun.
Afară, cei patru porniră în direcţii diferite, fiecare încotro avea treabă, anume Lucian spre locul de întâlnire cu Sid şi Lia, Maria şi Nick se urcaseră în avion, iar Alex pornise spre cabinetul medical al doctoriţei Stela, pentru a studia codul genetic de pe CD.
Înainte de a pleca fiecare pe drumul său, Lucian le aminti că ziua următoare, fiind joi, era una dintre acele zile în care aveau să se întâlnească în interiorul navei albastre pentru una dintre şedinţele lor bisăptămânale, pe care nu le mai ţinuseră de mult timp. Alex şi Maria îl asigurară că nu vor uita şi nici nu vor întârzia. În ceea ce-l privea pe Nick, deşi nu era obligat să vină, n-ar putea lipsi, deci, spuse că va fi prezent să el.
Când ajunse la locul de întâlnire, Sid şi Lia erau deja acolo, aşteptându-l. Ceea ce nu ştia el, deşi îi trecuse prin gând acest lucru, era faptul că în lipsa lui, cei doi îşi petrecuseră întreaga dimineaţă împreună, începând cu ora 09.00 şi până în acel moment, exersând în continuare lecţiile de dans.
Zărindu-i, Lucian li se alătură voios şi toţi trei porniră, să mai afle amănunte legate de trecutul misterios al imensei planete. Rămaseră împreună până seara, nu foarte târziu, spre deosebire de alte dăţi, Lucian retrăgându-se spre nava albastră la ora 19.30. Nu uitase să-i amintească colegei sale de şedinţa din ziua următoare.
Prin urmare, Lia rămase în continuare în compania plăcută a lui Sid Kelso, dar nu pentru a dezlega tainele trecutului Proximei, ci pentru a-l iniţia pe Sid în tainele dansului. Noua lecţie de dans se întinse până în jurul orei 23.30, când Sid hotărî că ar fi cazul să plece spre casă, stabilind ca ziua următoare să se întâlnească seara, după şedinţa din nava albastră, la ora 19.30, în părculeţ, în locul bine ştiut de ei, pentru că dimineaţa nu se puteau vedea, din cauza şedinţei din „Pacifis”. Astfel se încheiase ziua de miercuri, 14 noiembrie 2091...