poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 608 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-15  |     | 



*72. Autografe... intime.

Luni, 25 iunie 2085; început de săptămână şi deja numai două zile pentru cei şapte tineri până la marele eveniment: lansarea navei „Pacifis”, cu tot cu echipaj, deci cu ei şapte la bord, în îndrăzneaţa misiune spre misterioasa planetă Proxima (ciudat nume pentru o planetă atât de îndepărtată, situată undeva, într-o altă galaxie).
Cei şapte tineri, conştienţi de importanţa acestei zile în care preşedintele sosea special pentru a-i întâlni pe ei, se treziră foarte devreme, pentru a se pregăti, să nu întârzie şi să arate, după cum le ceruse directorul, cât mai bine. Plecară de acasă în aşa fel încât să ajungă la Institut înainte de ora 08.00.
Şi încet, încet, începură să intre pe poarta Institutului. Se aşteptau ca nu doar profesorul Manea să fie prezent la bordul navei albastre, ci şi directorul, deci prezenţa dânsului nu mai putea fi surprinzătoare.
Terminaseră cu analizele medicale (spre norocul lor – scăpaseră de ele), însă nu şi cu listele, iar numeroase transporturi cu mărfurile şi produsele comandate soseau într-una, aşteptând descărcarea şi depozitarea în nava albastră, deci, pe lângă completarea listelor şi întocmirea altor comenzi necesare (cu produse alimentare), cât şi cu excepţia faptului că aşteptau nerăbdători sosirea preşedintelui, tinerii din echipaj erau nevoiţi să se ocupe în acea zi şi cu depozitarea produselor sosite, sau cel puţin cu coordonarea acestei activităţi, indicând locurile de depozitare.
Lia nu se mai întâlnea cu Dora de la 07.00 la 08.00, nici nu mai rămânea cu Magda de la 08.00 la 10.00, din acea zi de pacienţii săi ocupându-se doar prietena şi colega ei, Dora Bercea, care-i preluase oficial.
Părinţii celor şapte tineri, din ce în ce mai emoţionaţi, mai stresaţi de apropierea lansării, de momentul plecării copiilor lor, promiseseră că vor veni şi ei la Institut, nu mai târziu de ora 10.00, mai ales că doreau să fie prezenţi în momentul sosirii preşedintelui, în aşteptarea căruia, oamenii legii îşi înmulţiseră efectivele, pentru a asigura protecţie deplină distinsului oaspete.
Oraşul nu mai trebuia împodobit cu steaguri tricolore în cinstea preşedintelui; drapelurile deja fluturau pe fiecare stâlp de iluminat de câtva timp, datorită misiunii care se apropia din ce în ce mai mult, autorităţile locale considerând că acest eveniment merita să fie pus în evidenţă măcar astfel, prin împodobirea oraşului cu steaguri, dacă nu şi altfel; oricum, nu era un eveniment pe care să-l treacă cu vederea, neobservat şi nici nu-l neglijaseră – se arătaseră destul de interesaţi, implicându-se pe cât posibil şi cooperând cu conducerea Institutului, oferind tot ce le era necesar persoanelor cu care luaseră legătura, făcând demersuri prin care facilitau transporturile către Institut sau alte acorduri care să avantajeze pregătirea misiunii şi buna desfăşurare a acestor pregătiri.
Într-un cuvânt, autorităţile locale nu stătuseră de-o parte, se implicaseră efectiv în aceste acţiuni prin care facilitau conducerea Institutului în eforturile comune de a pregăti cele necesare apropiatei misiuni (prin autorităţile locale înţelegându-se angajaţii Primăriei – inclusiv primarul municipiului, ai Poliţiei, ai Jandarmeriei, ai Prefecturii, etc. – în general, toţi cei cărora directorul Simionescu le solicitase ajutor; directorul fiind mulţumit de sprijinul primit, cel puţin până în acel moment).
Şi nu existau motive ca autorităţile locale să nu se arate la fel de cooperante în continuare, mai ales acum, când se aştepta vizita preşedintelui, care, foarte probabil, nu va trece totuşi doar prin Institut, acesta fiind însă principalul obiectiv din vizita conducătorului ţării.
Foarte probabil, nu doar preşedintele va sosi în oraş în decursul acestor zile, ci şi multe alte persoane importante din conducere, chiar dacă acestea nu-şi anunţaseră sosirea – directorul era însă pregătit şi se aştepta la prezenţa mai multor demnitari, nu doar oameni politici, mai ales miercuri, în ziua lansării oficiale; până atunci mai erau doar două zile la mijloc, atât îi mai despărţea de aşteptatul eveniment.
Deocamdată, la acea oră, nu foarte matinală pentru o zi de vară, primul sosit dintre cei şapte tineri membri ai echipajului se dovedi a fi geneticianul Alex.
Iar dacă mulţimea de curioşi strânsă în afara Institutului nu putea crea probleme nici unuia dintre cei şapte, nu la fel se putea afirma şi despre cei din interiorul Institutului, sau mai bine zis cele, pentru că marea majoritate erau tinere domnişoare, angajate ale Institutului sau încă eleve.
Era de înţeles a cui sosire o aşteptau ele – evident, nu a preşedintelui, ci a Don Juanului Institutului, comandantul misiunii, ele fiind marile lui admiratoare. Şi pentru că aceasta era una dintre puţinele ocazii pe care le mai aveau de a-l vedea, ignoraseră complet „ameninţarea” directorului – dânsul n-avea decât să ia orice măsuri împotriva lor, oricât de drastice ar fi acestea – însă ele, admiratoarele înfocate ale lui Don Juan, nu renunţau la şansa de a-l mai întâlni, măcar o singură dată înainte ca el să plece în anunţata misiune spaţială, mult mediatizată în ultima perioadă.
Iar dacă nu Lucian sosise primul, ci unul dintre colegii lui, care era Alex, ce importanţă avea acest amănunt pentru tinerele domnişoare; puteau obţine vreo câteva autografe şi de la geneticianul echipajului, aşa că acesta se văzu reţinut înainte de intrarea în rachetodrom.
N-ar fi vrut să rămână, dar cum să le refuze pe frumoasele domnişoare, care-i întindeau markere, pixuri şi foi, solicitându-i insistent măcar un autograf. Zâmbi şi cedă rugăminţilor fetelor; începu deci să împartă câteva autografe, nu doar pe foi sau fotografii cu ei – membrii echipajului, ci chiar pe bluziţele sau tricourile de vară ale fetelor.
- Hai, te rugăm, nu fi rău... auzea el din când în când câteva glasuri de domnişoare care implorau. Dacă tot ai venit primul, dă-ne şi tu autografe; doar n-ai nimic de pierdut... desluşi el mai clar cuvintele rostite de o fată roşcată aflată în apropierea lui.
- Ah; şi eu – aşa aţi spus; deci, de fapt, nu pe mine mă aşteptaţi, îşi dădu el seama.
- Eh, nu chiar pe tine, dar te rugăm, nu te supăra din cauza asta, îi răspundeau fetele, printre care şi roşcata din apropierea lui; o remarcă, pentru că era tare drăguţă, aşa că se grăbi să semneze cu un marker albastru pe bluzica ei, uşor gălbuie, ca nu cumva tocmai ea să rămână fără autograf din partea lui.
- Nu chiar pe mine? surâse Alex. Nu mă supăr, dar aş avea o curiozitate, una mică, mititică, micuţă, care mă îndeamnă să vă întreb pe cine aşteptaţi voi, aşa de nerăbdătoare?
- Da’ curios mai eşti! chicotiră fetele. Pentru că totuşi ai fost drăguţ şi ne-ai dat autografe, îţi putem spune: Pe colegul tău, comandantul misiunii...
- Aha, pe Luci, se dumiri geneticianul. Era de aşteptat că pe el, deci nu-i deloc de mirare.
- Păi, da, pe el, pe el îl aşteptăm, dar până vine putem lua autografe şi de la colegii lui, ziseră voioase fetele.
Alex mai împărţi zâmbitor vreo câteva autografe, nu foarte multe, apoi reuşi să se strecoare printre fete, iar la 07.30 era primul pe puntea principală – directorul şi instructorul, care se aflau acolo, îl felicitară pentru că reuşise să ajungă la timp.
După genetician, următorul dintre cei şapte tineri care avea să se confrunte cu asaltul fetelor fu lunganul. Nis se trezi rapid înconjurat şi reţinut, cu toată înălţimea lui impresionantă. Se aplecă serios pentru a reuşi să împartă autografele solicitate, ca şi în cazul lui Alex, nu doar pe foi; înaltului geograf i se păru cel puţin amuzant să semneze, cu scrisul său dezordonat, pe bluzele fetelor; probabil tot aşa li se părea şi lor, de moment ce îi cereau astfel de autografe.
La un moment dat auzi o cerere mai ciudată, sau cel puţin cam neobişnuită, formulată de o fată mai îndrăzneaţă, dar tare simpatică, după cum constată lunganul, după ce o privi cu mai multă atenţie; era o puştoaică roşcată – cea pe care o remarcase şi Alex puţin mai înainte.
De altfel geograful regăsi şi recunoscu semnătura colegului său pe bluzica gălbuie a domnişoarei; semnă şi el sub iscălitura geneticianului, dar alta era propunerea roşcatei; suna cam astfel:
- Eşti foarte înalt... Ce zici, mă iei şi pe mine la tine în cârcă, sau măcar îmi permiţi să mă urc singură?
- Poftim?! replică lunganul încurcat, uimit de o asemenea propunere; el ce era să zică?!
- Hai, te rog, nu mă refuza; sunt curioasă... Vreau să văd şi eu lumea de la înălţimea ta...
Explicaţia nu i se păru deloc bine formulată lunganului, dar nu reuşi s-o refuze, aşa că se trezi aprobând-o:
- Bine; doar puţin... La 08.00 trebuie să fiu prezent pe puntea principală şi n-aş vrea să întârzii – astăzi vine preşedintele ţării.
- Ştim; am aflat şi noi noutatea asta, auzi Nis câteva glasuri.
- Ah, ce drăguţ eşti! zâmbi roşcata cea simpatică. Ai acceptat să mă iei în cârcă; o să mă ajute prietenele mele să mă urc.
- Da, bine... murmură lunganul ceea ce se dorea a fi o aprobare, în timp ce în gând îşi zise întrebător: „Ce-ar crede oare Adela despre chestia asta?”
Îşi închipui că adolescenta cea bălaie ar fi cam furioasă dacă ar afla acest amănunt, însă nici gândul acesta nu-l determină să se împotrivească propunerii acelei roşcate, care deja era pe umerii lui.
- Vai, ce frumos! Ce bine e să vezi totul de sus, fără a avea mereu nevoie de o scară pentru asta, spuse roşcata voioasă, dar imediat se corectă, dându-şi seama că nu era foarte potrivit ceea ce tocmai rostise anterior: Scuze, te rog, fără nici o aluzie răutăcioasă la înălţimea ta; n-am avut intenţia să te ofensez.
- Nici o problemă, domnişoară... murmură din nou aprobator lunganul.
- Cecilia, îşi dezvălui ea prenumele, adăugând: Mi se spune Cici.
- Foarte frumos şi interesant, Cici, dar nu-i aşa că nu eu eram cel aşteptat? bănui Nistor.
- Nu; nu erai nici tu, nici colegul tău, cel dinainte...
- Alex, o ajută lunganul să şi-l amintească pe „cel dinainte”.
- Aşa, Alex, aprobă roşcata pe nume Cecilia. Nici tu, nici el; aici îl aşteptăm pe...
- Şefu’, presupuse Nistor.
- Exact; pe el, aprobă visătoare fata.
- Păi, dacă vreţi atât de mult să-l vedeţi, ar trebui să vă grăbiţi niţeluş; tocmai a sosit, îşi dădu lunganul de gol şeful; observase maşina albastră a directorului.
- Serios?! Nu glumeşti?! întrebă roşcata, grăbindu-se să coboare din cârca lunganului, pe care-l dojeni puţin: Nu sta degeaba! Ajută-mă şi tu, te rog!
Lunganul o ajută şi scăpă în curând de simpatica „povară”, căreia-i oferi, drept recompensă, câteva bomboane fine, de ciocolată.
- Mersi, eşti tare drăguţ, zâmbi roşcata, făcându-i semn să se aplece spre ea; se alese cu un sărut pe obraji; noroc că fata avea un ruj care nu lăsa urme, deci scăpă de obrajii roşii – frecventa „boală” a şefului său. Pa, Nis, mai adăugă roşcata, înainte de a se grăbi în direcţia atracţiei principale – comandantul misiunii.
- E Luci! Luci... strigau fetele, fugind spre el, ca înnebunite.
Nici nu coborî bine din maşina albastră a directorului, că se şi trezi înconjurat de toate acele fete, care-i blocau trecerea spre rachetodrom.
„Oare am făcut bine că le-am spus fetelor că a sosit şeful?” se întrebă în gând lunganul, dar tot el îşi răspunse: „Cred că până la urmă tot l-ar fi observat ele...” Iar gândul acesta liniştindu-l într-o oarecare măsură, îşi continuă drumul spre nava albastră; norocos – nu întârzie nici el...
De câteva autografe nu scăpaseră nici fetele din echipaj, nici Mihai, fostul campion, dar aceştia reuşiră şi ei să ajungă la timp pe puntea principală, cu destule minute înaintea orei 08.00, deci nu existau motive să fie mustruluiţi că ar fi întârziat.
Oare Don Juan va avea parte de acelaşi noroc? Se părea că nu prea...
Domnişoara consilier „Barbie” remarcă înghesuiala din jurul autovehiculului directorului; ştia foarte bine care ar putea fi motivul acelei îngrămădeli. Se mulţumi însă doar să se încrunte, continuându-şi mândră drumul spre nava „Pacifis” – ea ajungea la timp pe puntea principală. De ce ar fi interesat-o soarta lui, a lui Don Juan? N-avea decât să întârzie el...
Lucian se grăbi în a împărţi autografe pe bluziţe, tricouri, foi, fotografii; în cazul lui însă, era mult mai greu să încheie mai repede această activitate, căci fiecare domnişoară dorea măcar o semnătură de la el, ca o ultimă amintire şi erau destul de multicele acolo...
Cum să plece la timp din mijlocul lor, ba încă intact?! Încercă să le înduplece în fel şi chip, cu vorbe frumoase, mieroase, bine alese şi meşteşugite; era însă posibil? Nici gând! Vai lui!
Ora 08.00 se apropia nemilos; îşi văzuse aproape toţi colegii îndreptându-se spre rachetodrom. Doar el nu reuşise acest lucru; era încă acolo. Zâmbi, deşi cu amărăciune şi zise, făcând din nou apel la înţelegerea acelor tinere:
- Fetelor, vă rog, chiar trebuie să plec; e aproape 08.00...
- Şi ce dacă?! părură ele nepăsătoare, nepermiţându-i accesul spre rachetodrom.
- O să se supere directorul, găsi el o explicaţie.
- Poftim? Pe tine? Niciodată! Doar ştim destul de bine că dânsul e prietenul tău.
- Da, este, aprobă Lucian încurcat, gândindu-se ce alt motiv ar putea invoca pentru a scăpa. Dar astăzi vine preşedintele...
- Eh; şi?! se arătară ele în continuare de neînduplecat.
- Şi nu trebuie ca tocmai eu să întârzii, justifică Lucian.
- Lasă, că n-o să întârzii prea mult, îl reţinură fetele. Mai sunt doar două zile până plecaţi, aşa că nu fi rău, mai stai şi cu noi, comandante!
- Bine, dar nu acum...
- Atunci când?! Când altădată?!
- Nu ştiu...
- Hai, mai rămâi; sau mai bine, nici nu mai pleca deloc, nicăieri, în nici o misiune.
- Nu pot...
- Ba poţi, dar nu vrei; vrei să pleci... Măcar dă-ne autografe; nu ne refuza... Vezi, noi am fost bune cu tine; nu te-am vorbit de rău în faţa Comisiei Disciplinare, deşi am fi putut. Poate ar fi şi trebuit; aşa ai fi rămas aici, cu noi, n-ai mai fi plecat în această misiune de lungă durată...
- Într-adevăr, aş fi rămas, dar dacă mi-aţi fi făcut o figură ca asta, m-aş fi supărat rău de tot; n-aş mai fi vorbit deloc cu voi, nicicând, cu nici una.
- Vai; atât de importantă e misiunea asta pentru tine?
- Nici nu vă imaginaţi cât de importantă e... rosti Lucian îngândurat, apoi decise: Bine, haideţi să vă mai mâzgălesc bluziţele, dacă insistaţi; ca să vedeţi că totuşi nu sunt foarte rău, chiar dacă din cauza asta o să întârzii şi voi fi certat...
- Ah, ce drăguţ; mulţumim... ziseră fetele şi se îngrămădiră în jurul lui, pentru a obţine preţioasele autografe.
Lucian observă semnăturile colegilor săi şi le recunoscu.
- Văd că n-aţi stat deloc degeaba; aveţi şi semnăturile colegilor mei.
- Ce era să facem până apăreai tu; să pierdem timpul? Am preferat să-i cicălim pe colegii tăi, cei care au sosit mai devreme.
La un moment dat, în dreptul lui se opri Cecilia cea roşcată; îşi făcuse loc şi ajunsese lângă el; o cunoştea, evident. Îi zâmbi şi se pregăti să semneze sub iscălitura lui Alex şi scrisul indescifrabil al geografului, dar tânăra cea îndrăzneaţă îl opri:
- Stai! Tu nu semnezi aici; pentru tine am rezervat un alt loc, mai special, zise roşcata şi desfăcu vreo câţiva năsturei ai bluziţei gălbuie de vară.
- Cici... Ce faci, năroado? o privi Lucian nedumerit, întrebător.
- Tu semnează aici, îi indică ea cupa stângă a sutienului alb, dantelat, justificând: Aşa te vei afla mult mai aproape de inima mea.
- Dar... încercă el să protesteze, neîndrăznind să semneze în locul indicat de Cecilia.
- Hai, lasă sfiala, doar n-o să spui că ţi-ar fi jenă, că ai fi ruşinos sau prea pudic... Semnează! insistă roşcata.
Uimit de îndrăzneala fetei, Lucian ridică sprâncenele şi clătină uşor din cap, negativ; decise însă:
- Bine, Cici, am să-ţi fac pe plac. Dar vă rog pe toate să fiţi foarte discrete; nu vreau să se audă prin Institut nimic despre chestia asta! Clar?!
Şi semnă cu markerul pe cupa stângă a sutienului, deşi i se părea o îndrăzneală prea mare din partea fetei; nu comentă însă. Dar le auzi pe celelalte şuşotind de zor:
- A semnat pe sutienul Ceciliei. Vai, a semnat! A semnat...
Bucuroasă că-i îndeplinise dorinţa, roşcata îl sărută pe obraji.
- Nu-ţi face griji, rujul meu nu lasă urme, justifică ea, remarcând că el părea deranjat de această acţiune a ei mai mult decât inedita cerere de a-i semna pe sutien.
- Ah, asta-i bine, surâse el, în timp ce Cecilia îşi încheia bluzica. Am avut destule probleme din cauza urmelor de ruj pe care mi le-aţi lăsat.
Apoi continuă să semneze pe bluzele şi tricourile celorlalte fete. Cum însă Cecilia le dăduse tonul celor mai îndrăzneţe, se văzu nevoit să nu semneze doar pe mânecuţe, pe spate, sau în alte zone ale bluzelor sau tricourilor fetelor. Se mai iviră alte câteva îndrăzneţe, care-i solicitară autografe mai ciudate, pe maieuri, sau ca şi Cecilia, pe sutiene şi nu le putea refuza.
Trecuse de ora 08.00 de când tot împărţea de zor la autografe admiratoarelor sale, iar acestea încă erau destule şi doreau în continuare, măcar autografe; nu păreau dispuse să renunţe la această mică amintire de la el, Don Juanul Institutului, care avu ocazia să afle în curând că îndrăzneala fetelor depăşea cu mult imaginaţia lui.
Pe la 08.15, o altă domnişoară, pe care, normal, o cunoştea, pe nume Evelina, formulă o propunere nu doar mult prea îndrăzneaţă, dar chiar şi puţin indecentă, după părerea lui Lucian, tânăra trecând de la zona sutienului la o alta... Iar propunerea ei suna cam astfel:
- Pentru mine, vreau să-mi dai un autograf pe bikini.
- Poftim?! Cum?! păru Lucian uimit. Scuze, Eva, mă tem că nu se poate...
- De ce nu s-ar putea?! insistă Evelina. Haide, nu face pe ruşinosul, n-are rost; de altfel, bikinii mei nu sunt tanga, deci ai unde să semnezi, rosti fata, o blondă înaltă, cu ochii căprui.
Fără a aştepta aprobarea lui, se întoarse cu spatele şi lăsă uşor blugii în jos, puţin, doar atât cât să descopere o mică parte a bikinilor, pe care el să semneze; Lucian se arătă şi mai uimit; n-ar fi crezut-o chiar atât de îndrăzneaţă, de nonconformistă, de emancipată...
Deşi nu-i surâdea ideea, semnă totuşi pe partea vizibilă a bikinilor; pantalonii acoperiră în scurt timp autograful lui. Bucuroasă că-i îndeplinise dorinţa, fata se întoarse spre el şi-l sărută pe obraji.
- Nu-ţi face griji, nu m-am rujat deloc, îl linişti ea, apoi adăugă: Şi acum, hai, e cazul să-mi dai un autograf şi într-o zonă mai vizibilă, mai puţin intimă, spre exemplu, pe mâneca tricoului.
- Ah, cum?! Tu eşti mai şmecheră, vrei două autografe de la mine?
- Hai, te rog! rosti Evelina în aşa fel încât să nu poată fi refuzată şi obţinu din nou ceea ce-şi dorea: încă un autograf de la comandantul misiunii, de data aceasta pe mâneca tricoului ei.
Lucian mai semnă de vreo câteva ori; nu primi şi alte propuneri îndrăzneţe, asemănătoare cu cea a Evelinei sau a Ceciliei.
Era însă cazul să pună capăt acestei activităţi, altfel risca să întârzie prea mult, iar directorul ar fi putut veni să-l caute.
Fetele se arătară înţelegătoare şi nu-l mai reţinură, mai ales că majoritatea primiseră deja cel puţin câte un autograf de la el. Înainte însă de a se retrage, le reaminti:
- Vă rog, fetelor, nici un cuvânt despre cele petrecute; nu vreau să se răspândească vestea prin Institut. Puteţi spune că v-am dat autografe, dar nu şi unde. Şi vă rog, nu vă grăbiţi să vă lăudaţi şi să arătaţi ce şi cum... Din tot sufletul vă rog; nu vreau să-mi creaţi din nou probleme, din cauza asta, tocmai acum, când mai sunt doar două zile până la lansare! Am fost drăguţ cu voi, deci nu vă cer prea mult dacă vă rog să fiţi discrete, insistă el.
- Nici o grijă, Luci, îţi vom respecta dorinţa, doar nu suntem chiar aşa de rele, mai ales cu tine, promiseră mai multe fete, printre ele numărându-se atât Cecilia, cât şi Evelina, cele două mari îndrăzneţe. Pa; şi succes! Poate nu ne vom mai întâlni până poimâine... Vom veni la lansare, să-ţi facem galerie; n-am vrea să pierdem evenimentul... Nu te vom uita niciodată, Luci! Şi ne va fi foarte, foarte dor de tine!
- Pa... Şi mulţumesc, zise el zâmbind, afişând acel surâs seducător care plăcea atât de mult fetelor.
Ele se dădură la o parte, făcându-i loc să treacă spre rachetodrom; totuşi, nu reuşi să ajungă pe puntea principală înainte de 08.35, oricât de mult grăbi el ritmul paşilor săi. Directorul îl întâmpină cu o privire foarte severă, glasul fiindu-i la fel:
- Ce-nseamnă asta, comandante? La ora asta se vine? Ai întârziat nepermis de mult! Ai idee cât e ceasul?!
- Da, dom’ director, e 08.36; ştiu că am întârziat, dar...
- Nu vreau să aud explicaţii inutile, care nu mă interesează! îl întrerupse Traian Simionescu. Cum îţi permiţi să te prezinţi la ora asta tocmai tu şi tocmai azi? Eşti cumva iresponsabil? Ştiu că te-am reţinut puţin aseară, sau chiar destul de multicel, dar asta nu-ţi justifică deloc întârzierea. V-am rugat insistent pe toţi să fiţi cel puţin punctuali, dacă nu să sosiţi mai devreme azi, în special pe tine, Luci; eşti totuşi comandantul misiunii şi să nu-mi spui că nu acorzi nici o importanţă acestui amănunt. Ce fel de exemplu le dai colegilor tăi astfel?
Lucian îşi plecă privirea şi capul; se aştepta să fie certat, dar nu chiar aşa; ceva mai blând totuşi...
- Dom’ director, mă scuzaţi; şefu’ are dreptate – a sosit mai devreme; l-am văzut eu, interveni lunganul în favoarea şefului său, simţindu-se oarecum vinovat că le anunţase pe fete de sosirea lui Luci, deşi era foarte puţin probabil ca ele să nu-l fi observat şi fără micul lui ajutor.
- Tu să taci, Nis! Nu vorbi neîntrebat! fu replica pe care lunganul o primi din partea directorului, care privi din nou spre preferatul său: Treci la loc, între colegii tăi! E cazul să înceapă şi pentru tine activitatea zilei de azi, comandante!
- Da, domnule, aprobă Lucian, trecând îngândurat pe lângă director; acesta deja regreta că se purtase mai sever cu el, dar nu avusese încotro; nu putea fi întotdeauna indulgent, arătându-şi astfel slăbiciunea pe care o avea faţă de acest băiat (slăbiciune pe deplin justificată, fiind vorba chiar despre fiul său).
Lucian se opri între Alex şi Nistor – se simţea parcă mai în siguranţă între vechii săi prieteni, camarazi de năzbâtii; în plus, se ferea de privirea albastră a... domnişoarei Barbie, de parcă dacă l-ar fi văzut, ar fi putut cumva să-şi dea seama de ceea ce se petrecuse anterior. Evident, directorul nu putu rezista fără a încerca să-şi îmbuneze preferatul; nu suporta să-l vadă trist:
- Luci, scuză-mă, te rog; ştii bine că sunt mereu de partea ta, ba chiar cel mai bun prieten al tău, că te susţin întotdeauna şi nu-mi face deloc plăcere să te cert, dar tu nu-mi laşi de ales; în asemenea situaţii nu pot fi indiferent dacă nu respecţi anumite reguli, sau măcar programul stabilit, cel puţin până la plecarea în misiune; după aceea, tu vei face regulile şi programul, sau voi, împreună; vă înţelegeţi voi, cum doriţi. Acum însă, te rog pe tine să mă înţelegi.
- Vă înţeleg, domnule, rosti Lucian, utilizând din nou cuvântul „domnule”, ceea ce nu-i convenea deloc directorului.
- Ştii foarte bine că dacă aveai probleme, mă puteai anunţa; veneam imediat să te ajutăm, doar de asta ţi-am dat celularul meu; de ce nu l-ai utilizat?
- Mă scuzaţi, domnule, am uitat, justifică Lucian, deşi nu uitase de telefon, dar nu dorise să apeleze la ajutorul directorului.
- Bine, să trecem peste asta... Să uităm ce s-a petrecut; să zicem că ai fi sosit la timp şi n-ai fi întârziat deloc. Ce spuneţi, îl iertăm sau nu? li se adresă directorul colegilor comandantului.
- Da, daaa, îl iertăm... rostiră aprobator aproape toţi; mai puţin domnişoara Barbie.
- Bine; dacă vreţi voi... aprobă directorul, privind însă spre instructor: Tu ce zici, Eugen?
- Eu?! replică profesorul Manea. Zic că te cam prosteşti! Lasă băiatul în pace, Traian; n-a comis nici un delict grav, ca să-l cerţi!
- Vezi, Luci?! Până şi Eugen îţi ia apărarea, surâse Traian Simionescu. Şi-n cazul ăsta, de ce m-aş împotrivi eu? Sunt în minoritate. Aşa că... Suntem în continuare prieteni?
- Da, domnule, spuse Lucian.
- Da; cine?! se arătă directorul deranjat de cuvântul „domnule”.
- Da, dom’ director, zâmbi Lucian; gata cu supărarea, trecuse...
Mulţumit că se împăcaseră, Traian Simionescu dădu mâna cu favoritul său, apoi îl îmbrăţişă. Eugen Manea concluzionă:
- Gata cu prosteala! Acum putem trece la treburi serioase?
- Sigur, Eugen; putem, rosti directorul.
Astfel debutase această zi, luni, 25 iunie 2085. Preşedintele încă nu sosise, dar era deja pe drum...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!