Capitolul 23.


După terminarea orelor de curs, profesorul Ullmann avu surpriza ca el să fie căutat de decan. Acesta intră în biroul profesorului.
- Dane, Dane… Hai să-ţi spun o noutate!
- Da… Despre ce este vorba? se miră profesorul.
- Am vorbit cu mama studentului.
- Vali?
- Da, el.
- Aşa; şi? Ce-ai rezolvat?
- Deocamdată, nimic concret. Dar s-ar putea să se angajeze la firma unchiului meu, pentru început ca femeie de serviciu.
- A acceptat?
- Nu tocmai. A zis că trebuie să se sfatuiască acasă, cu cei doi copii ai ei. O s-o sun mâine, să-mi spună ce decizie a luat. Dacă se angajează, băiatul nu va mai fi nevoit să renunţe la studii.
- Ar fi bine.
- Desigur. Ar fi minunat!
- Dar unchiul tău o va angaja?
- Sigur. Cu unchiul se rezolvă. Nu e nici o problemă, afimă Sergiu.
- Dacă zici tu… Şi îi convine femeie de serviciu?
- E ceva provizoriu, nu de lungă durată. Între timp, poate urma cursuri de specializare şi după o perioadă va fi avansată, ajungând chiar secretară.
- Asta ar fi o ofertă rezonabilă.
- Aşa m-am gândit şi eu.
- Şi asta-i tot ce intenţionai să-mi spui?
- De ce? Mă goneşti?
- Nu, dar…
- Nu e tot; aş mai avea ceva de adăugat…
- Ce anume?
- Păi, tot legat despre tipa asta…
- Vorbeşti despre mama lui Vali?
- Sigur, despre ea… Sincer, mă aşteptam să fie vreo grăsană din aia; o tipă ștearsă… Dar nu-i deloc aşa. Are un stil aparte. Era cochetă, chiar şi în doliu. Şi încă tinerică, frumuşică foc…
- Sergiu! Ai grijă, te rog!
- Ce-am făcut?
- Vorbeşti despre mama unuia dintre studenţi.
- Ştiu foarte bine, Dane. Vorbesc despre mama lui Valentin Rudelly; Ana Emilia. Şi mi-a atras atenţia…
- Dar…
- Nu-i nimic rău în asta, Dane. E văduvă. Soţul i-a murit cu vreo 10 ani în urmă, într-un accident, se pare…
- Poftim?!
- Chiar doamna mi-a spus, justifică Sergiu. Tocmai de aceea am considerat că… De fapt, n-am considerat nimic, Dane! Pur şi simplu, s-a întâmplat fără voia mea…
- Ce anume?
- Ai auzit de dragoste la prima vedere?
- Da, dar…
- Ei, bine, asta mi s-a întâmplat. Nu ştiu de ce, dar… Nu mă pot concentra la nimic. Tipa asta în negru mi-a rămas în minte… Ca să vezi, m-am îndrăgostit. Pentru prima oară-n viaţă.
- Sergiu, exagerezi!
- Nu, Dane, deloc… De ce crezi că aş exagera?
- Păi, nu ştiu… Mi se pare ciudat.
- Ştiu; şi mie la fel! Adică… Mereu umblam aiurea, după fuste, dar acum, văzând-o pe mama acestui student, m-am lecuit brusc, iar gândul îmi e numai la ea…
- Sergiu… Nu e de glumit!
- Ai impresia că glumesc?! Sincer, Dane, chiar nu glumesc. O s-o iau uşurel… Acum e devastată, după decesul fratelui… Are nevoie de un sprijin moral, în perioada asta. O să i-l acord, cu cea mai mare plăcere. Şi delicateţe.
- Sergiu!
- Zău, Dane… Ştiu ce fac. Nu sunt un insensibil. Mă descurc eu…
- Păi, chiar crezi că femeia aceasta ţi s-ar potrivi?
- De ce nu?
- Pentru că are o familie!
- Doar doi copii.
- Tocmai. Doi copii, care implică o mare răspundere.
- Şi ce?! Crezi că eu nu pot fi responsabil? Te asigur că te înşeli, Dane!
- Nu la asta mă refeream, deşi… Însă tu n-ai fost niciodată însurat, n-ai avut copii…
- Nu contează! Hai, să mergem!
- Poftim? Unde?
- Mai ai cursuri?
- Eu, nu.
- Nici eu. Nu mai am nimic de făcut pe aici. Deci… Să mergem!
- Repet: Unde?
- Eu, acasă. Tu, treaba ta… Probabil tot acasă, la puştoaica ta… Apropo, să mă înveţi şi pe mine cum să mă port cu o adolescentă răsfăţată…
- De ce?
- Se pare că sora studentului tău e tot o adolescentă, apropiată de vârsta fiicei tale, deci va trebui să ştiu cum să mă port cu ea... Ana Emilia; probabil viitoarea doamnă Norega... O să-i pot spune Emy, cu timpul; aproape la fel cum îi spui tu puştoaicei tale, Amy. Nu?!
- Hmm… murmură Dan nemulţumit, părăsind biroul.
Decanul Norega îl urmă, cu un aer distrat, iar profesorul Ullmann îl conduse până acasă…