*20. Pactul colegialităţii.

Nava albastră era acolo, pe rampa de lansare, în mijlocul rachetodromului. Înarmată cu toate cele necesare, pregătită până la cel mai mic amănunt pentru o asemenea călătorie, „Pacifis” li se ivi în cale, înălţându-se ameninţător, impunând prin însăşi prezenţa ei. Lucian păşea gânditor spre nava construită de el, împreună cu cei doi colegi şi prieteni ai săi, cu privirea pierdută în gol, spre nicăieri, fără a vedea nimic în jur. Mergea însă spre nava aceea gândită de el, cea care îi va duce într-o misiune, al cărei comandant va fi chiar el... Lia îl ajunse din urmă; îl întrebă:
- Lucian, spune-mi, te rog, ce-ai vorbit cu domnul director?
El însă tăcu, părând că nici n-o văzuse, nici n-o auzise. Privirea şi gândul îi erau în cu totul altă parte.
- Hei, Lucian, aş putea şti la ce te gândeşti, de nu mă auzi? insistă Lia, atenţionându-l, în glumă: Dacă aş da câte un bănuţ pentru fiecare idee care-ţi trece acum prin minte, probabil aş irosi o întreagă avere şi aş sărăci.
De abia atunci o zări şi el. Întrerupt din gândurile sale, se opri puţin şi zise, tare nedumerit:
- Lia... Scuză-mă, n-am fost atent. M-ai întrebat cumva ceva?
- Da, te-am întrebat ceva şi am observat că nu erai atent. Doream să ştiu ce-ai discutat cu domnul director, repetă ea.
- De ce mă întrebi? se interesă el.
- Doar aşa, să zicem, din simplă curiozitate, îl lămuri ea.
- Ah, deci eşti curioasă din fire, constată el.
- Sunt, acceptă ea. Probabil e un defect legat de profesiunea mea. Şi totuşi, mi-ai putea răspunde la întrebare? Ce-aţi discutat?
- Nimic atât de important, încât să merite curiozitatea ta, deci probleme personale. Dânsul a dorit să ştie cum mă mai înţeleg cu mama, îi oferi el totuşi o explicaţie.
- Ah... se lămuri ea, apoi îl privi iscoditor: Şi cum te mai înţelegi?
- Cu mama?! întrebă el uimit, însă îi răspunse: Ceva mai binişor.
- Adică, te-ai împăcat cu dânsa?
- Nu chiar, deşi, aproximativ, da, răspunse el, apoi schimbă subiectul: Dar tu; cu tine ce-a mai discutat?
- Hmm... Cam ce crezi? Despre tine, ce altceva?
- Despre mine?! se miră el.
- Da, încerca să mă convingă să-mi schimb părerea despre tine, dar a înţeles că nu va reuşi. Oricum, dânsul te apreciază foarte mult şi şi-a pus mari speranţe în tine. Te-a lăudat, aproape mai mult chiar decât domnul Manea. Are încredere în tine.
- Ştiu; îl cunosc bine pe dom’ director, rosti Lucian, cu privirea încă absentă, pierdută în zare.
- Dar n-a reuşit să-mi schimbe impresia asupra ta. Asta depinde numai de tine şi de comportamentul pe care-l vei avea pe parcursul îndelungatei noastre călătorii.
- Desigur, totul depinde numai de mine; prea multe depind de mine... replică el visător, cu gândul încă la comanda misiunii.
- De ce nu mi-ai spus că dânsul te-a ajutat să afli cum mă numesc? Anul trecut mi-ai spus doar că te-a ajutat un foarte bun prieten.
- Şi ce-ai fi vrut să-ţi spun? De fapt, ce altceva aş fi putut să-ţi spun? Într-un fel, nici măcar nu te-am minţit, pentru că, după cum vezi, dânsul chiar îmi este, în mod ciudat, un foarte bun prieten.
- Aşa-i... Nu ştiu cum reuşeşti ca peste tot pe unde mergi să laşi mereu o impresie bună, iar toţi să-ţi devină prieteni buni, chiar şi directorul Institutului.
- Iar de altfel, dacă atunci ţi-aş fi spus că dânsul a fost cel care m-a ajutat, m-ai fi crezut oare? o întrebă el, evitând intenţionat subiectul despre impresia pe care o lăsa el tuturor.
- Nu, nu cred că atunci te-aş fi crezut, îl aprobă ea.
- Şi atunci, vezi, care ar fi fost oare rostul? întrebă el din nou.
- Ai dreptate, poate nici unul, rosti Lia.
Gândurile lui Lucian păreau a fi totuşi în continuare în altă parte, aşa că Lia se interesă, devenind din nou „sclava” propriei sale curiozităţi:
- Spune-mi, te rog, la ce te tot gândeşti, de eşti aşa de absorbit?
- Poftim?! La ce mă gândesc?! În primul rând, mă gândeam la misiunea asta pe care o vom începe, la tot ce va urma, la durata ei. E vorba de 13 ani, nu glumă! E o perioadă de timp destul de îndelungată. Ne va lua cei mai frumoşi ani din viaţă, anii tinereţii.
- Trebuia să te fi gândit la asta înainte de a accepta participarea la această misiune.
- M-am gândit destul, dar nu mi se părea chiar atât de mult; gândul nu mă înspăimânta deloc. Dar acum, când timpul de plecare se apropie tot mai mult, din ce în ce mai mult, nu mai ştiu, sunt atât de confuz... Sunt totuşi 13 ani, e ceva timp; acum gândul ăsta mă ameţeşte; vru să adauge: „Mai ales din cauză că eu voi fi comandantul”, dar tăcu.
- N-ar avea de ce, doar nici când ne vom întoarce nu vom fi deloc bătrâni. Tot tineri ne vom putea considera.
- Desigur, numai că nu va mai fi acelaşi lucru. Cei mai frumoşi ani ai tinereţii sunt totuşi cei de 20, până-n 30; după aceea...
- Poate; dar noi vom avea ocazia să ni-i petrecem într-un mod cu totul deosebit, original, atât de diferit de cel normal, de ceea ce eram obişnuiţi, zise Lia optimistă.
- Vrei să spui că, mai exact, ni-i vom petrece pe majoritatea pe drum, doar noi şapte, în spaţiu, închişi în interiorul navei, o corectă el sceptic. Dar tu, de ce ai acceptat o misiune atât de lungă?
- Uiţi că la început nu ştiam că îmi vei fi coleg, sau că misiunea va dura sigur 13 ani.
- Sigur?! se miră el. Ce te face să crezi că acum ar fi sigur că va dura într-adevăr 13 ani? Nu-i deloc foarte sigur.
- Nu contează. Oricum ar fi, nu regret că am acceptat-o; astfel voi avea ocazia unică să fac ceva neobişnuit, afirmă ea, fără să-şi piardă optimismul ce o caracteriza, cel puţin în acel moment.
- Desigur, vom avea o ocazie unică... o aprobă Lucian în cele din urmă. Câţi ani ai, Lia? o întrebă apoi pe neaşteptate.
- Eu?! De ce mă întrebi? păru ea nu prea dispusă să-i dezvăluie acest amănunt, dar cum răspunsul din partea lui nu sosea, zise simplu: 20.
- 20; frumoasă vârstă! 33 când ne vom întoarce, dacă vom ajunge înapoi peste 13 ani. Îţi vine să crezi?
- Cam greu de imaginat, într-adevăr... Dar tu; câţi ani ai? îi întoarse ea întrebarea.
- 21, preciză el scurt, simplu. Am mai spus, parcă.
- Aşa-i, ai mai spus... Tu vei avea 34 când ne vom întoarce pe Terra.
- Ştiu. Nu crezi că pentru un matematician nu-i deloc greu de făcut un astfel de calcul? replică el, uşor ironic.
- Un matematician celebru, îl completă ea, fără ironie.
- Celebru?! Eu?! se miră el, zâmbind, ca de obicei, seducător.
- Tu, întări Lia. Celebrul matematician al Institutului nostru.
- De unde ai mai scos-o şi pe asta? se amuză el.
- De nicăieri. Aşa am auzit şi eu, din anumite surse, pe care n-am să le divulg. Îţi pot spune doar că aşa se vorbeşte despre tine prin întreg Institutul.
- Parcă până mai înainte ziceai că sunt faimosul Don Juan al Institutului, iar acum m-ai transformat în celebrul matematician; ce le mai schimbi şi tu... De unde până unde?
- Ţi-am mai spus doar; aşa am auzit, repetă ea. Anume că eşti un matematician foarte priceput, celebru chiar, cel mai bun al Institutului nostru şi poate unul dintre cei mai buni din întreaga lume, dar asta nu schimbă cu nimic faima ta de mare Don Juan, despre care se vorbeşte de şi mai mult timp; de asemenea, poate şi despre chestia cu directorul Institutului, doar că până la urechile mele nu ajunsese şi asta, până acum.
- Vorbe, vorbe, vorbe-n vânt! Vorbe goale, aprecie el. Ştii bine că lumea vorbeşte mereu vrute şi nevrute, mai bine zis bârfeşte, căci aşa-i place, aşa că nu te mai lua după vorbe, nu apleca urechea la tot ce auzi; s-ar putea să nu fie totul adevărat...
- Bine, dar dacă mi s-a spus că ai fi un bun matematician, nu înseamnă că-i o bârfă. Nimeni n-a spus nimic rău despre tine.
- Nimic rău?! Aşa crezi? Oare?! Nu mi-a fost pătată reputaţia, spunându-se într-una despre mine că aş fi un mare Don Juan?! Asta-i bârfă curată. Cât despre faptul că aş fi un matematician celebru, poate că nu-i chiar o bârfă, dar ceva asemănător. Un bun matematician, priceput, asta da, accept, poate fi adevărat, dar nu cel mai bun al Institutului sau poate chiar din întreaga lume. Aiurea...
- Ce-i cu tine? Eşti ciudat! Nu-ţi place să fii lăudat? Să fii ridicat în slăvi, aşezat pe un piedestal?
- Drept să spun, nu. Nu-mi prea place când se exagerează, mai ales pe seama mea. Şi nu! Nu-mi place să fiu lăudat.
- Ah, nu mai spune... Adică eşti modest? Sau doar te prefaci?
- Ghiceşte!
- Nu sunt ghicitoare.
- Nu, nu eşti, dar eşti psihiatru şi psiholog, iar asta presupune că ar trebui să cunoşti oamenii.
- Poate; dar în cazul tău, e dificil să-mi dau seama. Dacă te prefaci, o faci foarte bine, nu se cunoaşte deloc, iar dacă nu, înseamnă într-adevăr că eşti modest.
- Nu sunt deloc modest, dar nici nu mă prefac; de obicei, sunt sincer, foarte sincer. Şi doar atât, preciză el. E adevărat, nu-mi place să fiu lăudat, dar nici criticat. În general, nu-mi place să se vorbească despre mine, să se comenteze pe seama mea, dar nu pot evita să se întâmple astfel. Şi de fapt, sunt aşa cum sunt şi n-am ce face, pentru că ăsta sunt eu, iar dacă celorlalţi nu le place, treaba lor, cu atât mai rău pentru ei, pentru că nu intenţionez să mă schimb, rămân aşa cum sunt: Un Don Juan faimos sau nu, un matematician celebru sau nu, preferatul directorului sau nu... Asta e! Ăsta sunt: Lucian Enka. Şi atât!
- Mda, interesant, murmură Lia a apreciere, deşi nu dorea să lase de înţeles că de fapt, îl admira în tăcere, pe ascuns, că inima ei bătea mai tare în preajma lui, că se simţea vulnerabilă şi... mai ales, greu de acceptat chiar şi pentru ea, însă se părea că-n sufletul ei se furişase neobservată iubirea, evident, pentru el şi încă nu din acel moment, ci de mai mult timp...
Iar dacă directorul avea dreptate, însemna că şi el, Lucian, acest mare Don Juan, era îndrăgostit, tocmai de ea? Oare?! Să fi fost posibil? Parcă nu îndrăznea să creadă așa ceva. Totuși, privindu-l din când în când, pe sub gene, se întreba ce-ar fi dacă...
Ajunseseră de câtva timp la bordul navei albastre. Domnul profesor Manea venise cu ei în navă, dar nu rămăsese prea mult timp. Se retrăsese, pentru a-i întâmpina, alături de director, pe oaspeţii serii. Rămaşi singuri, până la ora 17.00, cei şapte tineri erau liberi câteva ore, pe care le puteau petrece oricum doreau ei. Dansul li se păru a fi potrivit şi plăcut, adecvat vârstei lor. Deci, muzica se făcu auzită pe puntea principală. Cu acest prilej, Lucian găsi momentul potrivit pentru a o invita la dans pe Lia.
- Domnişoară Lia... Sau, scumpă colegă, îmi faci onoarea de a-mi acorda acest prim dans?
- Nu fi atât de protocolar, replică ea.
- Atunci reformulez: Îmi faci plăcerea de a dansa cu mine? Ascultă, cu această ocazie vei avea şi tu prilejul să-mi dovedeşti că ştii să dansezi, o provocă el.
- Bine, accept. Sper numai să poţi face şi tu faţă.
- Am să încerc; de fapt, sunt convins că n-am să te dezamăgesc.
După această „introducere”, el o cuprinse în braţe şi dansul începu. Inexplicabil pentru el, avu strania senzaţie că nu dansa pentru prima oară alături de ea, deşi ştia bine că n-o mai invitase altădată; n-ar fi avut când! Totuşi, trupul ei, mişcările ei, i se păreau tare cunoscute... Să-l fi înşelat oare simţurile, pentru întâia oară? Greu de crezut!
Deci, la această primă melodie, Mihai o alesese pe Maria ca parteneră, iar Alex pe Stela, Nistor rămânând să privească deocamdată, gândindu-se: „Dacă ar fi aici Adela, aş avea şi eu parteneră la dans...” La următorul dans, cel de-al doilea, Lucian rămase cu Lia, Nistor intră şi el în dans, alături de micuţa blondă Maria (nu era deloc un partener potrivit ei), iar Mihai rămase pe margine, să privească doar. Când se sfârşi melodia, Lucian îi spuse partenerei sale, admirativ:
- Te descurci destul de bine. Nu m-aş fi aşteptat să dansezi aşa de bine. Eşti o bună parteneră, cel puţin la dans.
- Îţi mulţumesc că-mi spui asta. Dar şi tu dansezi foarte bine; pari a fi un adevărat maestru.
- Eu?! Nici nu se putea altfel, nu crezi? surâse el, ca întotdeauna, seducător.
- Îmi închipui; ai experienţă vastă în domeniu, după atâtea seri petrecute în discotecă. Ştiu de la colegele mele; ele îmi vorbeau des despre tine, îţi lăudau nu doar stilul de a dansa, ci, în general, pe tine şi tot ce era legat de tine.
- Deci, nu doar dom’ director are prostul obicei de a mă lăuda, constată el, apoi, întrucât senzaţia că-i recunoştea stilul de dans al partenerei sale persista, zise: Ascultă, eşti sigură că n-ai intrat niciodată în discotecă?
- Foarte sigură, zise ea temătoare, cu o oarecare ezitare în glas.
- E adevărat, nu te-am văzut niciodată pe acolo, dar felul în care dansezi... În mod straniu, îmi pare foarte cunoscut; poate totuşi mă înşel.
- Categoric te înşeli, întări ea, fără a-l privi direct, de parcă-i era teamă să-i întâlnească privirea arzătoare, ca de vultur.
Totuşi, din când în când, mai pe furiş, pe sub genele lungi, negre, întoarse, îşi ridica doar pentru câteva clipe albastrul ochilor spre el. Nesuferitul! Intenţionat sau nu, tocmai în doar acele câteva clipe o fixa şi el insistent cu ochii lui adânci, cu acea privire pătrunzătoare, ce-i dădea parcă fiori, intimitând-o, deşi în adâncimea ochilor lui căprui putea zări doar multă blândeţe şi bunătate. În plus, avea un chip plăcut şi indiscutabil, un suflet bun; înţelegea aceste lucruri din atitudinea lui. Don Juanul Institutului se afla alături de ea; dansa cu el. N-ar fi crezut vreodată că va avea această şansă, dar iată, va porni într-o misiune de lungă durată, împreună cu el. Inima îi ticăia ca un ceasornic mult prea grăbit, iar ea-şi dădea seama că era pe cale să cadă în capcana pe care el, poate cu sau fără voia lui, părea a i-o întinde; de fapt, chiar căzuse, inevitabil, în ea. Cu voce tare însă, continua să-l refuze categoric, să-l respingă, deşi sufletul îi şoptea neîncetat cu totul altceva; dar ea dorea să pară rece, distantă. Oare cât timp va reuşi să se poarte astfel faţă de el? 13 ani i se părea cam prea mult... Oare va reuşi să păstreze atâta timp această răceală între ei, care să-i despartă, deşi, de fapt, parcă nu asta-şi dorea? Contradictoriu şi dificil, chiar şi pentru un foarte bun psihiatru! Oare el avea habar de frământările ei? Sau nu?
A doua melodie se termină, iar Lia spera că va scăpa de lângă el, dar nu avu acest noroc; el nu părea dispus să plece de lângă ea, iar ea... Cum să-l alunge? În plus, ca un făcut, noua melodie avea un ritm lent, tare plăcut; era una dintre acelea care implica o inevitabilă apropiere între partenerii de dans, ca o îmbrăţişare pe care ea n-o putea evita. Lui îi convenea de minune; se citea cu uşurinţă acest lucru pe chipul lui; ei însă... Nici ea nu ştia ce să creadă! Fără a spune nimic, el o cuprinse în braţe cu delicateţe şi fermitate în acelaşi timp, fără a o strânge prea tare; ea, timidă, abia îndrăzni să-şi aşeze braţele pe umerii lui, fără a se apropia prea mult de el, fără a se „lipi” de el, cum presupunea ritmul melodiei, încercând cu o disperare de neînţeles chiar şi pentru ea, să păstreze aparenţa imposibilităţii apropierii între ei. El nu părea a-i înţelege atitudinea adoptată, inutil defensivă faţă de el, dar nici nu insistase, o aprobase în tăcere, respectându-i decizia, respectând acea mică distanţă ce-i despărţea. Deci, contrar aşteptărilor ei, el era rezervat în gesturi, nu aprig, dezlănţuit, cum îl descriseseră colegele ei. Totuşi, mica distanţă dintre ei nu-l împiedica pe Lucian să perceapă acel tremur uşor care o cuprinsese pe frumoasa lui parteneră. Din fericire pentru ea, melodia se sfârşi, deşi i se păruse că durase prea mult, de parcă ar fi fost interminabilă. Şi cu toate că se simţise bine alături de el, în braţele lui, răsuflă a uşurare, când auzi glasul înaltului geograf:
- Hei, şefu’, mai lasă şi altora pe frumoasa domnişoară Lia.
- Sigur, Nis; numai dacă ea n-are nimic împotrivă.
- Eu, bineînţeles, n-am nimic împotrivă; pot dansa şi cu colegul tău. Dar chiar eşti şeful lui?
- Aş; da’ de unde?! Nistor exagerează, ca întotdeauna. Nu-l lua în seamă! Aşa e el, aproape mereu, cam nărod…
- Nu-i adevărat! Nu exagerez deloc. Lucian este şeful, el a fost întotdeauna, îl contrazise Nistor. Nu-i aşa, şefu’?
- Nis, încetează! Nu-i nevoie să spui asta, rosti Lucian calm, deşi ştia că geograful cel înalt avea dreptate; dacă până atunci nu fusese cu adevărat şef, cel puţin în timpul misiunii cu siguranţă va fi, începând din acea seară...
- Da’ de ce să nu spun, şefu’? Te deranjează adevărul?
- Deloc, prietene; doar că nu-i nevoie să-l spui. Nu sunt şeful, ci doar prietenul tău; ăsta-i adevărul, afirmă Lucian şi se retrase, rămânând singur, îngândurat, fără parteneră pentru următoarea melodie.
Iar domnişoara Lia rămase în compania lui Nistor, băiatul de 2,18 m. Cam înalt pentru ea, sau, de fapt, pentru oricine, dar nu conta; în acel moment, într-un fel, se bucura că o scăpase de lângă Lucian, nu pentru că n-ar fi fost plăcut alături de acesta, ci tocmai, dimpotrivă, era mult prea plăcut lângă el. Iar dacă geograful cel înalt o avea ca parteneră pe domnişoara psihiatru, ceilalţi dansau astfel: Mihai cu Stela, iar Alex cu Maria. Apoi Lucian reintră în dans, invitând-o pe micuţa blondă, Alex dansă cu Lia, Mihai cu Stela, Nistor rămânând din nou singur; oricum era el prea înalt, pentru oricare dintre colege. Privindu-i pe ceilalţi cum dansează, gândul geografului zbură din nou la Adela. Oare ea va veni într-adevăr în acea seară, să-l vadă? Lui i-ar face plăcere ca ea să vină, desigur, cu părinţii ei... Dansând cu Maria, Lucian intră şi cu ea în vorbă:
- Domnişoara blondă, mă bucur că aţi reuşit să treceţi cu bine toate cele cinci teste. Sunt impresionat de rezolvare şi cred că meritaţi numai note maxime; meritaţi să vi se acorde rezultatul final maxim, după părerea mea... Între noi fie vorba, nu înţeleg ce nevoie mai era şi de aprecierea computerului.
- Mersi; eşti prea drăguţ, spuse ea sfioasă, neîndrăznind să-şi ridice verdele ochilor, ascuns de pleoape şi de genele bălaie.
- Prea drăguţ, nu chiar, se împotrivi Lucian. Şi-mi pare bine că vom fi colegi în următorii ani.
- Şi mie. Ştii, eram sigură că voi, ceilalţi trei membri de bază ai echipajului sunteţi ceva mai în vârstă, cam de-o seamă cu domnul profesor Manea, dacă nu chiar ceva mai în vârstă decât dânsul.
- Serios?! Nonsens! Suntem aproape la fel de tineri ca şi voi. Pentru o astfel de misiune, era nevoie ca toţi să fim tineri, pentru reuşită. Aşa e mult mai bine, nu crezi?
- Sigur. Poate că ai dreptate, îl aprobă blonda.
- Dintre noi toţi, Alex rămâne cel mai mare; el are aproape 25 de ani.
- Dar tot tânăr e, nu poţi spune că n-aş avea dreptate.
- Evident, este; însă există o mică diferenţă... Tu, ce vârstă ai? se interesă Lucian.
- 19, răspunse blonda.
- 19, sigur? insistă Lucian.
- Bine, nu chiar; o să-i împlinesc la iarnă, în decembrie, recunoscu blondina.
- Vezi, tu vei avea 25 de ani de abia când vom ajunge pe Proxima, în timp ce el... Dar se poate considera tot ca fiind tânăr.
- Sigur se poate, zise blonda. Iar eu am împlinit deja 18 ani, deci n-am nevoie de aprobarea în scris a părinţilor mei, cu martori şi semnături, ca băiatul acela...
- Mihai, o completă Lucian zâmbind, căci el reţinuse numele tânărului lor coleg.
- Da, el, aprobă Maria.
- Nici el nu mai are probleme, părinţii lui deja au semnat toate actele necesare.
- Ce bine! surâse blonda. E simpatic, ar fi fost păcat să nu meargă cu noi în misiune, doar pentru că va împlini 18 ani de abia luna viitoare. Eu am împlinit vârsta asta, deci în cazul meu e-n ordine totul, deşi, dacă ar fi fost nevoie, părinţii mei ar fi semnat actele care să-mi permită participarea la misiune, pentru că sunt de acord, nu se împotrivesc, zise ea ceva ce-l întristă pe actualul ei partener de dans. Ah, scuză-mă, n-am vrut...
- Lasă, nu face nimic; de fapt, aş putea afirma că nici eu nu mai am probleme cu ai mei, deşi mama e încă împotrivă. Tocmai îmi dădusem seama că am fost singurul care a avut de înfruntat împotrivirea părinţilor; ceilalţi s-au arătat destul de înţelegători, dar n-are rost să vorbim despre aşa ceva.
- Totuşi, te-ai împăcat cu ei?
- Sper că da; voi fi sigur doar dacă vor veni şi ei în seara asta, la oficializare.
- Ar fi bine, mai ales pentru tine.
- Evident, aprobă el, apoi continuă, reluând subiectul despre vârsta domnişoarei biolog: Deci ai 19 ani, de fapt doar vreo 18 şi jumătate; pari a fi mult mai tânără de atât, aşa de mărunţică şi cu figura asta de copilaş. În orice caz, eu sunt doar cu vreo doi-trei ani mai mare decât tine.
- Ştiu; şi am înţeles că vrei să-ţi spunem pe nume, Lucian...
- De fapt, mai bine Luci, aşa aş prefera, pentru că aproape toţi îmi spun astfel; nu vreau să faci excepţie.
- Am să încerc. Poate că o să-mi fie mai greu la început, dar am să mă obişnuiesc cu timpul. Şi aş dori ca şi tu să-mi spui Maria.
- În ordine, Maria. E un nume frumos pentru o blondă frumoasă ca tine; ţi se potriveşte. În plus, e uşor de reţinut şi scurt. Nu-mi va fi greu să-ţi spun Maria... Mă gândeam că nu prea te-am văzut până acum prin Institut; de când studiezi aici?
- Institutul e mare, n-am avut ocazia să ne întâlnim nici măcar întâmplător, dar învăţ aici încă de mică, de altfel ca majoritatea celor aflaţi în Institut; activitatea de biolog însă mi-am început-o de puţin timp. Cred că şi tu eşti pe aici de mic copil.
- Ai dreptate. Sunt vechi pe aici, după cum ai băgat de seamă. Lucrez însă de numai trei ani; nu ca matematician, n-am avut încă ocazia, „Pacifis” mi-a ocupat tot timpul. Şi acum, misiunea asta... Nici nu mă gândeam vreodată că o să plec într-o astfel de misiune.
- Nici eu nu-mi închipuiam că o să reuşesc. Îmi doream însă atât de mult să particip la o misiune spaţială... Şi iată acum marea mea dorinţă împlinită; e ca-ntr-un vis frumos, devenit realitate... Ştii, cred că tu vei fi conducătorul nostru în misiune, zise blonda pe neaşteptate.
- Cum?! tresări Lucian, fixând-o insistent cu privirea lui intimidantă. Cine ţi-a dat această idee?
- Nimeni, e numai ceea ce cred eu; doar tu eşti şeful dintre voi, cei trei colegi mai vechi, deşi ceilalţi doi sunt mai mari ca vârstă decât tine, iar având în vedere cât de popular eşti pe aici şi cât de mult te apreciază domnul Manea şi domnul director, sau, în general, toţi cei care te cunosc, pare sigur că aşa va fi.
- Irelevant... S-ar putea să fie aşa, dar nimic din toate acestea nu puteau influenţa decizia Comisiei care a fost desemnată să aleagă comandantul misiunii; sigur vom afla doar peste vreo câteva ore. Cred că ai putea fi chiar şi tu.
- Eu?! Glumeşti, râse Maria delicat.
- Nu, de ce?! O fată atât de drăguţă şi inteligentă ca tine poate lua decizii importante dacă este nevoie.
- Mă uimeşti! Dar sunt convinsă că acela care va fi comandantul misiunii, nu va putea fi decât unul dintre voi trei, care aţi realizat nava; noi de abia am fost acceptaţi în echipaj. Iar dintre ei, tu pari cel mai potrivit pentru această funcţie.
- S-ar putea întâmpla şi aşa, deşi nu se ştie niciodată sigur, rosti Lucian îngândurat; datorită directorului, el, de fapt, ştia sigur că va fi comandantul, prefera însă să păstreze acest amănunt secret, până va fi făcut oficial, peste foarte puţin timp.
În acel moment, melodia se termină, iar Lucian i se adresă elegant Mariei:
- Îţi mulţumesc tare mult că mi-ai acordat acest dans, frumoasă domnişoară blondă. Dansezi foarte bine, eşti o bună parteneră; a fost o adevărată plăcere să dansez cu tine.
- Şi mie mi-a făcut plăcere să-l cunosc mai bine pe examinatorul meu, să stau de vorbă şi să dansez cu el. Pe deasupra, pot afirma că şi tu eşti un dansator priceput, un partener foarte bun. Îmi place stilul tău, felul tău de a fi, de a te purta, modul în care vorbeşti; pari a fi tare priceput, la multe, deci, în general, concluzia ar fi că-mi placi şi te admir.
- Mulţumesc, zâmbi el. Mă bucur că, spre deosebire de colega noastră, domnişoara Lia, ai o părere bună despre mine.
- Hmm.. murmură Maria. Îmi pare rău că ea nu te apreciază la justa ta valoare. De fapt, nu prea înţeleg ce are împotriva ta.
- Nimic special. Crede că, nu ştiu cum să-ţi spun; că umblu cu ochii după fete. M-a numit chiar şi un Don Juan şi crede-mă, nu mi-e deloc uşor să-ţi spun asta, fu el sincer.
- Da?! Şi?! Are dreptate sau nu? se interesă blondina.
- După părerea ei, are negreşit dreptate; după mine, n-are deloc. Tu ce crezi?
- Nu ştiu; e mult prea devreme ca să am o părere sigură despre tine. De abia ne-am cunoscut. Oricum, prima mea impresie despre tine este destul de bună. Deşi să ştii că am auzit şi eu despre tine ceva în legătură cu Don Juan şi nu de la ea. Însă cred că eşti un tip deosebit şi sper că ne vom înţelege bine. Oricum, îmi pare bine că-mi eşti coleg, aprecie ea.
- Şi eu sunt încântat că-mi vei fi colegă, tu şi toţi ceilalţi; cred că împreună, noi şapte, vom forma un echipaj grozav, unit, ne vom simţi bine şi ne vom descurca în această perioadă de 13 ani. Vom avea de înfruntat multe, dar cu siguranţă ne vom înţelege între noi, doar de asta suntem toţi tineri; trebuie să formăm o echipă unită, ca o mare familie; familia noastră...
- Cred că Lia greşeşte totuşi, nu pari deloc a fi aşa cum îşi închipuie ea. De fapt, ar trebui să ştie că la un moment dat, orice tânăr este într-un fel sau altul un Don Juan, aşa cum orice fată este o Cenuşăreasă, sau o mică prinţesă. Dar n-am să stau de vorbă cu ea în legătură cu asta, ca să nu-şi închipuie cine ştie ce.
- Bineînţeles; nici nu ţi-aş fi cerut aşa ceva. Încă o dată, îţi mulţumesc pentru dansul acordat.
Apoi Lucian trecu cu Stela, Mihai cu Lia, Nistor cu Maria, Alex rămânând şi el singur şi continuară astfel, cu dansul, până după ora 17.30.
După o altă melodie pe care Lucian o dansase împreună cu Lia, domnişoara psihiatru spuse:
- Ce părere ai acum? M-am descurcat bine? Ştiu sau nu să dansez?
- E adevărat, ştii. Mi-a plăcut cum ai dansat. Eşti originală. Dar tu ce părere ai despre mine?
- În ce sens? De dansat, dansezi nespus de bine, eşti priceput, nimic de reproşat, dar după cum chiar tu ai spus, nici nu se putea altfel, desigur. Eşti un expert în domeniu, ai un real talent.
- Nu la asta mă refeream, preciză Lucian.
- Nu?! Atunci mă abţin. Nu vreau să spun nimic. N-am nici o altă părere.
- Nu ţi-ai schimbat încă impresia? Păcat!
- Să mi-o schimb? Atât de repede? De ce te grăbeşti aşa?
- Crezi că mă grăbesc? Da, poate că ai dreptate. Avem destul de mult timp de petrecut împreună, la dispoziţie, timp în care poate că voi reuşi totuşi să-ţi schimb impresia formată deja.
- De ce vrei atât de mult să-mi schimb părerea în ceea ce te priveşte? Te deranjează atât de mult ceea ce cred eu despre tine? Te simţi cumva jignit? Ofensat? Ori nu-ţi place să ai o reputaţie proastă?
- Nu tocmai. Dar mi-ar place să nu mai crezi despre mine doar ceea ce mi-ai spus... Şi cu prietenia cum mai stăm?
- Nici cum. Nu vreau nici măcar să aud că-mi vorbeşti despre aşa ceva.
- Bine, am înţeles. Doar colegialitate, atâta tot. N-am să depăşesc niciodată limitele colegialităţii când va fi vorba despre tine, deşi nu aşa aş fi dorit să fie relaţia dintre noi.
- Relaţia?! reţinu ea acest ultim cuvânt şi-l corectă: Care relaţie dintre noi? Nici măcar nu există vreuna între noi.
- Ba da; aceea de colegi, se împotrivi el. Şi pe aceasta o vom păstra.
- Ah, asta da, se dumiri ea. Mai mult, nu. Sper să nici nu încerci vreodată să obţii mai mult de la mine, pentru că nu vei reuşi.
- N-am s-o fac, promise Lucian.
- Foarte bine. Pentru că nu vreau să am un asemenea prieten, ca tine.
- Mie, unul, mi-ar fi plăcut să fim prieteni, dar dacă nu se poate, n-am să insist. Rămânem colegi, zise el, apoi se retrase, rămânând singur şi îngândurat melodia următoare.
Cei şapte tineri erau atât de absorbiţi de dans, încât nici nu băgaseră de seamă că se apropiase de ora 18.00, ora oficializării misiunii lor. Tot dansând îi găsi domnul profesor Eugen Manea, când sosi pe puntea principală a navei albastre, la ora 17.45. Dar dânsul îi readuse la realitate, întrerupându-le muzica. Se distraseră, dar era timpul să se concentreze asupra priorităţilor momentului, la ora aceea, constând în tot ceea ce era legat de oficializarea televizată a misiunii lor.
Cât despre Lucian, poate mai mult fără a vrea sau măcar a-şi da seama, încheiase cu domnişoara psihiatru un pact despre care ea nu va pierde ocazia să-i amintească mai târziu în repetate rânduri, acela de a păstra între ei o relaţie strict colegială...