Capitolul 8.


Dar decanului Norega îi plăcu mult maşina, mai ales datorită modului în care era îngrijită, atât în interior, cât şi în exterior. Urcă, fără a face nazuri, în faţă, alături de prietenul său, care porni maşina.
- Ce zici, ne abatem din drum? Oprim la o terasă, să bem o bere?
- Eu nu obişnuiesc, refuză Dan.
- Ştiu că nu obişnuieşti, dar acum, că te invit eu, sigur poţi face o excepţie.
- Nu pot; sunt cu maşina.
- Ai dreptate, acceptă decanul. Atunci, o cafea…
- La ora asta?
- Ei, hai, Dane… Lasă pretextele! Dacă nu cafea, altceva! Mai discutăm şi noi, ca oamenii …
- Mă aşteaptă Amy, răspunse Dan, îngândurat.
- Lasă, că se descurcă ea, doar nu-i atât de mică…
- Nu-i vorba de asta, dar… I-am promis şi nu vreau s-o dezamăgesc; doar pe mine mă are… Şi eu, pe ea.
- Acum mă ai şi pe mine; te-ai pricopsit rău… Uite, dacă vrei, trecem pe la tine şi o luăm şi pe ea, ca să nu stea singură, să te aştepte. În felul ăsta, îi dăm împreună vestea cea mare, legată de călătoria în nord. N-o să-ţi fie aşa de greu să-i spui, dacă sunt şi eu cu tine.
- Mai bine nu, refuză Dan.
- Cum vrei. Totuşi, oprim puţin? Doar câteva minute, te rog! Nu mai mult, insistă decanul.
- Bine, acceptă profesorul, oprind maşina la terasa unei patiserii, unde coborâră.
Se aşezară la o masă, comandând fiecare câte ceva – fără băuturi alcoolice; răcoritoare însă, da.
- Ia spune-mi, de ce te-a căutat fiica ta, la cursuri, zilele trecute?
- De unde ştii? tresări Dan.
- Ei, de unde?! Am şi eu sursele mele; n-o să le divulg, chiar dacă suntem prieteni…
- Nu dorea nimic special; doar să fie cu mine, răspunse Dan întrebării iniţiale a decanului.
- Cum să nu, Dane?! Ce hoţoaică… Mai degrabă intenţiona să-i determine pe studenţi să-şi întoarcă privirile spre ea.
- Nu! se împotrivi Dan. Amy n-ar face aşa ceva.
- Dane, tu încă o vezi ca pe o fetiţă şi nici măcar nu-ţi dai seama că ea creşte, se măreşte; devine domnişoară. Are şi alte preocupări, decât cele cu care erai tu obişnuit.
- Ai dreptate, dar…
- Bine, să lăsăm subiectul ăsta delicat; e fetiţa ta şi o iubeşti. Îmi dau seama că i-ai dat o educaţie bună. Cum altfel?
- Am şi răsfăţat-o, ce-i drept, dar… Nici nu se putea altfel.
- Normal, nu se putea, acceptă decanul, scoţând un pachet de ţigări din buzunar; îl întinse către noul său prieten: Fumezi?
- Nu, mulţumesc, refuză acesta.
- Măi, Dane, dar tu chiar n-ai nici un viciu?
- Sper că nu… replică, îngândurat, Dan, gândindu-se la posibilul viciu…
- Norocosule! Ei, sper să nu te deranjeze dacă-mi aprind eu o ţigară.
- Nu mă deranjează deloc, deşi… Mai bine te-ai lăsa de ele; nu-ţi fac bine.
- Da, da; ştiu… Lasă, nu mă dădăci şi tu! Sănătatea mea, fac ce vreau cu ea! Nu?
- Aşa spui acum, dar mai târziu…
- Mai târziu, vom vedea ce va fi; până atunci, profit şi eu, cât încă mă pot considera tânăr… Ia te uită, la masa aceea din colţ; două tipe… Interesante, nu?! Le facem cu ochiul?
- Nu mă preocupă aşa ceva, refuză Dan, fără a privi spre masa indicată de Sergiu.
- Ei, hai, doar nu eşti de piatră… Trăieşte-ţi viaţa, omule! Sau te-ai călugărit?!... Ce zici, le invităm la masa noastră? Poate ne acceptă compania.
- Nu! tresări Dan. Te rog; s-ar întârzia… Şi mă aşteaptă Amy… Nu pot.
- Bine, înţeleg că e fiinţa cea mai dragă pentru tine, dar chiar atât de importantă să fie?
- Nici nu-ţi dai seama cât…
- În cazul ăsta, renunţ, deşi tipele erau interesante; una dintre ele chiar părea să mă “agreeze”. Cealaltă putea fi pe placul tău.
- Ştii ce? Eu plec şi te las să te distrezi, cu fetele acelea…
- Nu, mă… Dane, nu te supăra; doar suntem prieteni, nu?! Lasă-le, nu-s mai importante decât tine; găsesc eu altele, cu altă ocazie, doar sunt încă macho, nu m-am ramolit. Cel puţin aşa sper.
- Aha, eşti…
- Văd că nu-ţi plac discuţiile de acest gen, aşa că renunţ şi eu la ele, în favoarea ta. Şi-n cazul ăsta, aştept să-mi propui tu despre ce să vorbim. Alege tu subiectul!
Însă Dan tăcu, privind îngrijorat spre ceasul de la mână, care indica aproape 19.30. Iar Amy îi spusese că nu va întârzia cu Dena, prin parc, cu rolele.
- Îmi pare rău, Sergiu, dar nu mai pot sta. Amy…
- Off, bine… Hai să consumăm repede tot şi să plecăm! Te aşteaptă puştoaica ta… Şi ştiu, tătic model cum eşti, nu vrei s-o dezamăgeşti, deci, n-ai cum să întârzii. Vezi, ce repede am învăţat unele chestii, despre tine?
- Nici nu era dificil.
- Da; nu eşti un tip prea complicat. Ceea ce e bine. Poate mă aduci şi pe mine la linia de plutire, să revin cu capul pe pământ; prea eram aerian…
- Nu mi s-a părut.
- Eee, nu la facultate; acolo mă comport normal, decent, altfel cum?! Da-n viaţa particulară, sunt varză… De moment ce mi-ai acceptat prietenia, vei vedea! Sper să ai răbdare cu mine!
- Am; cred…
- Crezi?! Păi, la Teologie – am şi acolo un prieten – ne explică el cum e cu credinţa, dacă vrei.
- Nu-i nevoie; ştiu câte ceva.
- Da, da, tu ştii multe, că de la tine le-a aflat şi puştoaica ta. Apropo, când îmi faci cunoştinţă cu ea?
- În curând. Dar nu acum.
- Sigur, nu acum. Nici nu ţi-am cerut aşa ceva… Eu am terminat. Tu?
- Şi eu.
- Atunci, putem pleca. Plătesc eu tot, doar ai fost invitatul meu, ba chiar unul deloc pretenţios, zise Sergiu zâmbitor, achitând nota de plată. Hai! Şi dacă eşti amabil, te mai abaţi puţin din drum?
- Poftim?! păru nu foarte dornic de aşa ceva, profesorul, ridicându-se de la masă.
- Să mă laşi acasă, nu din alt motiv. Desigur, aş putea lua un taxi, dar dacă tot sunt cu tine…
- Aaa; fie, mergem.
- Super! Acum o să-mi pierd întreaga seară hlizindu-mă la televizor; nici măcar n-am ce vedea. Dar cu ce altceva să-mi umplu timpul?
- Nu te aşteaptă nimeni acasă?
- Mama, dar ea e bătrână; probabil doarme deja. Nu o deranjez, la ora asta.
- Locuieşti cu mama?! tresări Dan, glasul tremurându-i când rostise acest cuvânt (el nu avusese niciodată această ocazie, de a locui cu mama).
- Da… O să crezi că sunt jalnic; adică, la vârsta mea, cu mama?! Asta e; n-am ce face…
- Nu, nu eşti jalnic! Dimpotrivă… Eşti norocos… se împotrivi Dan, glasul trădându-i emoţia interioară.
- Ah, scuze; tu, mama ta… îşi dădu Sergiu seama de gafa făcută; adăugă, umil: Ce negiob pot fi, uneori!
- Lasă, nu-i vina ta! îl disculpă Dan.
- Sigur, nu-i, dar… Trebuia să-mi dau seama, doar cunosc povestea ta, regretă Sergiu cele rostite, fără a se fi gândit înainte.
Urcară în maşină, ambii în faţă.
- Să-mi dai adresa, ca să ştiu încotro să pornesc, îi ceru Dan.
- Sigur, aprobă Sergiu, spunându-i adresa.
Iar tânărul profesor porni maşina, spre locuinţa decanului, unde acesta coborî, făcându-i prietenos cu mâna, înainte de a intra în casă. Dan îi răspunse în acelaşi mod, zâmbind; nu se aşteptase să primească o asemenea propunere, de a deveni prietenul decanului; plus noutatea, despre deplasarea în ţările nordice, pe care o aflase de la acelaşi decan… Toate acestea îl cam răscoliseră pe tânărul profesor. Dar nu întârzie; îngrijorat, porni spre casă, privind din nou cadranul ceasului său, căruia nu-i păsa de neliniştea lui…